- Scris de Lilian Iordache Lilian Iordache
- Categorie: Stiri recente Stiri recente
- Creat: 23 Februarie 2026 23 Februarie 2026
- Accesări: 440 440
Astăzi, în Cernica, Căldăraru, Bălăceanca, Poșta și Tânganu, s-a lăsat o întunecime cum nu s-a mai pomenit de la facerea lumii. Nu e întunericul nopții, ci cel al sufletului.
O tăcere nefirească ce a luat locul bubuiturilor de spray-uri și luminii focului care, conform traditiei, de zeci dacă nu de sute de ani, alunga spiritele rele si vestea primăvara.
Pentru prima dată în memoria bătrânilor, de Lăsatul Secului, cerul a rămas negru. Dihornița, focul sacru care ardea simbolic păcatele anului trecut și pregătea comunitatea pentru Postul Mare, se pare că a fost ucisă definitiv, de frică. De frica locuitorilor de amenzi aplicate de autoritati cu un zel pe care nu-l au niciodata în fata marilor poluatori ai planetei.
Stimate autorități și vecini venetici, tradițiile nu sunt doar niște obiceiuri „învechite” și "poluante". Ele sunt sistemul imunitar al unei comunități, iar Dihornița era printre puținele momente în care satul putea respira laolaltă. Erau momentele în care timpul se oprea, iar oamenii încetau să mai fie doar indivizi ai unei populații fără identitate, rătăciți și izolați inclusiv de tehnologia care a pus stapanire pe sufletele acestora.
Dihornita, nu este, mai bine zis, nu era, doar despre foc, ci de tot ritualul care îl înconjura. Erau amintirile Teodorei, cu plăcintele bunicii și „bătutul halviței”, când, copiii, cu mâinile legate la spate, încercau să muște din bucata lipicioasă atârnată de grindă, spre hazul întregii familii. Erau momentele, cum sunt și cele descrise mai jos, de Nicu sau Fifi, când copiii, adormeau fericiți și afumați, visând la primăvară.
Lângă focul de Dihorniță se socializa cu adevărat, nu asa cum se face acum pe rețelele de socializare, pe care autoritatile doresc sa le interzica si pe acestea, atunci cand contravin "narativelor" (poveștile nu mai sunt la modă) oficiale, de adormit copii.
Se împărțeau prajituri, gogoși, scovergi, plăcinte cu dovleac sau brânză și se goleau carafele de vin și sticlele de țuică pentru „încălzire”.
Astăzi, acest spațiu de socializare a fost înlocuit cu frica si cu izolarea auto-impusă, (in fata televizorului, telefonului, tabletei sau calculatorului, izolare exersată deja cu succes in pandemie) și cu teama de a nu fi raportat la 112.
Ritualul dihorniței avea si o utilitate socială pură, chiar dacă invizibilă: în jurul focului, vecinii se împăcau, tinerii se cunoșteau, iar cei mai guralivi spuneau prin glume adevăruri incomode, râzând si curățând atmosfera.
Dihornita era printre putinele momente de comunicare si socializare naturală directă, care mai supraviețuia la sate.
Cineva, nu stim cine, parcă dorește ca oamenii sa nu se mai intalneasca fizic si sa comunice doar virtual. Se pare ca au reusit si de aceasta data, prin interzicerea și acestei traditii.
Liber se dă doar la identitati false si avataruri din lumea digitala, lume care poate fi mult mai bine controlata.
E trist sa auzi de la locuitori cum, polițiștii și pompierii descind în satele comunei Cernica pentru a stinge un foc de „urlărie” pe motiv de poluare.
În timp ce poliția și pompierii patrulează ulițele cu procesele verbale în mână si guvernantii nostrii de carton tremura la gandul emisiilor de CO2 de la un cauciuc ars la poarta, la doar câțiva kilometri de graniță, un război de un miliard de ori mai poluant mistuie pământul.
În Ucraina, mai recent in Iran si in alte zone, sute de miliarde de dolari se transformă în rachete, bombe și foc care otrăvesc atmosfera pentru decenii.
Dar acea poluare e „strategică”, e „necesară” nu?, Si binevenită, ca doar e finanțată pe banii grei ai cetateanului, care nu observă sau se face ca nu observa efectele acestui razboi. Doar focul de cauciuc sau de lemne sau alte resturi al "țăranului" din Cernica, făcut o dată pe an, e cel care „distruge planeta”.
@mihai742504 ♬ sunet original - Mihai Stancu
Locuitorul din Cernica si nu numai, odată pe an, care vrea și el, așa cum se pricepe, ca tot omul, să-și alunge spiritele rele din ogradă și din suflet, e tratat ca un infractor climatic. Ca de altfel, ca si cel care doreste sa-si creasca propriul porc sau alte orătănii in curtea sa. Chiar daca problema cresterii animalelor in propria curte este o alta poveste, totusi acesta e din acelasi serial derulat de ani de zile si dedicat celor care vor sa consume si ceea ce produc ei nu doar ce ofera marile supermarket-uri.
In aceasta seara, unii localnici, chiar se intrebau, de poluarea razboiului, totusi cine se plange? Raspunsul il stie toata lumea: nimeni!. Dar pentru un foc de Lasatul Secului, statul isi mobilizeza generos forțele de represiune, pentru justificarea baniilor dați ca taxe de localnicul băștinaș.
De asemenea, e de o ironie strigătoare la cer: autoritatile care nu sunt capabile să oprească marile gropi de gunoi ilegale ce scot fum toxic zilnic, își încordează mușchii în fața locuitorilor care vor să aprindă o dihorniță la poartă. Acestea, au decis din pix că tradiția e un pericol si un lux pe care nu ni-l mai permitem, în timp ce ei zboară cu avioane care poluează într-o oră cât zece sate într-un secol.
Cea mai amara parte a povestii este cea care vine din interior. După cum relatau toții locuitori suparati, pe care i-am întâlnit în periplul nostru din aceasta seara - in cautarea focului pierdut - poliția nu vine nicodată singură, din reflex sau pe bază de auto-sesizari, ci este chemată (doar) de noii locatari, „veneticii” satelor din comună care și-au cumpărat liniștea la țară, dar disprețuiesc spiritul si traditiile acestor sate.
Acești "proveniți„ sau „parveniți” cum mai sunt numiti, sunt cei care vor gazon englezesc și liniște ca la țară, ignorând că s-au mutat într-un spațiu cu rădăcini particulare profunde, pe care nu le inteleg si nu le respectă.
Ei sunt, din spusele tuturor localnicilor, pe care i-am întâlnit pe "teren", cei care apasă butonul de apel la 112, pentru ca "nu pot respira de fum", transformând acestă tradiție în infracțiune, inlocuind si transformand bucuria unei traditii cu frica de autoritați.
Se pare că astazi, spre deosebire de alti ani, localnicii au ales frica. Nici un foc in Caldararu, Balaceanca, Posta, Tanganu, Cernica.
112 se mai apasă și cand veneticul e deranjat de maneaua data mai tare la vreun eveniment al vreunui băștinaș și care, din motive personale, nu-si permite sa-si faca botezul, nunta sau onomastica la vreun salon de fițe de sute de euro meniul, pe malul lacului Cernica, pe locul fostului strand, sau în alte saloane (sau corturi mobile) ale căror tarife au devenit spaima îndrăgostiților care vor și ei să-și facă nunta tradițională. De data aceasta, tradiția e bună, este încurajată. Ea produce vizibil ceva. Inclusiv taxe și impozite. E utilă explicit.
Niciodată, inainte de '89 sau inainte de aparitia veneticilor in comuna Cernica, localnicii nu chemau politia pentru ca cineva dadea muzica mai tare, cu ocazia unor evenimente ca cele descrise de mai sus, sau din cauza dihornitei. Aproape ca fiecare casa aprindea focul in fata portii cu aceasta ocazie.
Si iata-ne in 22-02-2026, între orele 18:30 si 20:00 când, deplasandu-ne prin satele comunei, pe majoritatea strazilor din toate satele comunei incercand sa găsim macar un singur foc, toti cei pe care ii gaseam pe strada, ne spuneau un singur lucru. Ca le e teama ca "veneticii" or să cheame poliția și or să fie amendați.
Revolta oamenilor este legitimă. Într-o perioada în care taxele și impozitele locale au crescut sufocant, iar inflația le mănâncă bruma de agoniseală, locuitorii simt că li se ia încă o bucurie, de data aceasta una spirituală.
Paradoxul este dureros: cei mai in varstă oftează amintindu-și de vremea lui Ceaușescu.
Atunci, sub o dictatură cruntă, nimeni nu se atingea de Dihorniță. Exista o libertate a spiritului acestui obicei pe care „democrația” de astăzi, sufocată de reglementări si amenzi aberante, le-o refuză. Și care confundă poluatorii adevărați și sistematici ai planetei cu locuitorul satelor și pârțurile vacilor de pe tarla. Oricum Cernica, a scăpat de aceste tarlale și pășuni. Acum avem depozite logistice de care putem fi mandri.
Astăzi, suntem liberi doar să plătim taxe si impozite și să tăcem.
Astazi, am ales sa fim „civilizați” cu forța, dar am rămas goi pe dinăuntru.
Oare autoritatile s-au gandit până acum sa gaseasca o solutie la menținerea acestei traditii?
Pana acum se pare ca nu. Si nu, nu e vorba că nu se poate, ci că nu se vrea, spun localnicii.
În localități precum Afumați, autoritățile au înțeles că sufletul comunei, e mai important decat poluarea si veniturile din amenzi. Se pare ca acolo s-au găsit soluții, chiar daca nu perfecte: spații controlate, supraveghete, reguli privind materialele arse, astfel încât tradiția să meargă mai departe fără a pune în pericol siguranța si atat de invocata poluare.
Stimate autoritati, nu ne mai sufocați cu interdictii si amenzi! Oamenii sunt triști, revoltați, izolati si străini în propriile curți.
Oamenii vor să-și păstreze identitatea si obiceiurile, nu să fie asimilați de „Halloween” sau alte tradiții de import pentru care se gasesc fonduri nelimitate pentru promovarea lor si nu mai.
Oamenii vor soluții, nu interdicții și amenzi.
Una din aceste solutii ar putea sa fie amenajarea unor vetre oficiale de Dihorniță în fiecare sat, aprinse la apusul soarelui (nu ziua in amiaza mare ca la Afumati), sub supravegherea pompierilor. Exista o multine de locatii in comuna care se pot preta pentru asemenea vetre si care sa fie potrivite pentru o sustine adunarea unei multimi mai mare de oameni.
O alta solutie ar putea fi ca, in loc de arderea cauciucurilor, locuitorii utilizeze lemne, intr-un mediu/recipient controlat si intr-o cantitate rezonabila.
Oricum, cantitatea nu este o problema. Au ramas foarte putini cei care, acum, in zilele noastre, isi pot permite sa arda o "căruță de lemne".
Dacă ucideți focul Dihorniței, ucideți lumina din ochii bătrânilor noștri si bucuria copiilor care nu vor mai avea ce povesti peste zeci de ani.
Iar un sat fără foc e un sat care a început deja să moară.
Stimate autoritați locale și centrale, nu ne mai lăsați pe întuneric, căci fumul unei tradiții e mult mai curat decât cenușa unei comunități și națiuni, care și-a uitat voluntar sau la modul impus originile si care și-a pierdut curajul de a fi ea însăși în propria bătătură!
Când frica bate tradiția, autoritățile și-au pierdut deja respectul în fața comunităților, regulile impuse cu forta neavând un alt efect decât să sape prăpastia dintre om și lege.
Ceea ce asistăm astăzi în Cernica si nu numai, nu mai este o măsură de protecție a mediului, ci un adevarat proces (intentionat sau nu) de alienare socială.
Atunci când autoritatile nu ofera alternative echivalente si intervin fortat si brutal în ritualuri, obiceiuri si tradiții care au funcționat decenii și secole ca mecanisme de reglare internă, acestea nu fac altceva decat sa distruga încrederea și legăturile dintre oameni, iar acestia, acum - deja impregnati cu sentimente de vinovatie - se retrag în spatele gardurilor, dialogul de la poartă intre vecini, fiind înlocuit de izolarea emotionala, lipsa de sens a interacțiunilor sociale, sentimentul lipsei de apartenență, toate acestea conducând și contribuind la înstrainarea indivizilor fata de societate, comunitate si lume, cu un impact devastator asupra sănătății mintale și a indicatorilor generali ai calitatii vietii sociale a comunitatilor afectate.
Mai jos puteti revedea evolutia in timp a acestei traditii in Comuna Cernica si care, in prezent sunt deja amintiri numai bune de transferat la rubrica Istorie Locală.
Felicitări tuturor celor care au contribuit la aceasta stare de fapt.
A se citi si:
Sarbatori de Ajun si Craciun fara colindatori in comuna Cernica si satele sale.
- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Obiceiuri si Traditii Obiceiuri si Traditii
- Creat: 14 Ianuarie 2018 14 Ianuarie 2018
- Accesări: 3850 3850
Ne-am propus ca, in portalul Vox Cernica, sa va facem o prezentare sistematica a tuturor obiceiurilor si traditiilor specifice fiecarui sat dar si cele « comune », ale comunei Cernica, astfel incat, sansele ca acestea sa fie duse mai departe, in viitor, sa fie cat mai mari. Rugam pe toti cei care doresc sa contribuie la perpetuarea acestor traditii si obiceiuri din fiecare sat, sa ne contacteze si sa ne comunice versiunea / amintirile lor cu privire la formele de manifestare a acestor traditii si obieceiuri specifice din fiecare sat al comunei. Speram, ca la sfarsitul acestui demers, sa va putem prezenta o lucrare bine structurata si documentata cu cat mai multe detalii, pe fiecare din satele comunei Cernica : Tanganu, Balaceanca, Caldararu, Posta si binenteles Cernica.
Ca orice comună românească şi comuna Cernica a avut (si inca mai are) o viaţă spirituală foarte bogată. În condiţiile de muncă fizică, aproape extenuantă în decursul unei saptâmani orice om are nevoia fizică şi mentală pentru refacere. Altfel ar dispărea… Tradiţiile, obiceiurile venite din adâncurile istoriei au contribuit la echilibrarea unor vieti altminteri nu foarte usoare.
Astazi incepem această succintă prezentare cu prima dintre sărbătorile de primăvară si anume
“lăsatului sec “ cu cateva repere a manifestarii specifice din satul Tanganu.
"Lăsata secului" (cum se spune în limbaj popular) înseamnă debutul unuia din cele patru mari posturi din an inclusiv al Postului Mare: cel al Paştelui (are 7 săptâmani) Pregătirile in satul Tanganu erau febrile: gospodinele cu bucatele, copii cu cauciucurile care trebuiau să ardă în … dihorniţă (denumita si urlarie, uralie, olelie in functie de sat sau zona). Trecerea de la un regim alimentar “de iarnă” bogat în proteine bazat pe porcul sacrificat în Crăciunul din anul trecut la unul de primăvară, era fastuos. Gospodinele pregăteau de toate: sacrificau o pasăre sau două după caz, scoteau gustoasa carne de porc conservată în untură în borcane, garniţe sau afumate, fierbeau ouă de la găinile care tocmai declanşau “fluxul productiv de primăvară” pentru Paştele care se apropia şi instinctul de reproducere pregătindu-se să ajungă mame-cloşti.
Dar la mare căutare erau dulciurile: plăcintele de brânză, de dovleac, de mere, scovergarul (un fel de plăcintă doar din cocă şi cu mult zahăr). Nu lipseau gogoşile simple sau umplute cu gem, marmeladă, dulceaţă, sau dispărutul magiun. Apoi urmau cornuleţele care deasemenea aveau înfoliate în ele gem, marmeladă, rahat sau pesmeţii “de casă”. Toate acestea se aşezau pe o masă în centrul modestelor, pe atunci camere, şi fiecare mânca ce dorea, “pe îndestulate”. Doar urma “postul cel lung”.
În acea zi există un obicei vechi: finii veneau în vizită la naşi cărora le ofereau cadouri … comestibile. Tradiţional era “curcanul pentru naşu’ ” dar şi altele cum ar fi fructele, îndeosebi portocale atât de rare pe atunci. Masa era îndestulată cu acele bunătăţi până a doua zi. Cei mai credincioşi nu se mai apropiau de cele “dulci”. Doar începuse postul ! Copiii continuau să consume până la capăt acele bunătăţi. Doar erau copii…
Pentru copii două erau evenimentele acelei prime mari sărbători a anului.
Prima era dihorniţa. Aceasta consta în aprinderea într-o căldare încărcată cu cauciucuri de tot felul: de încălţăminte veche, de biciclete, de maşini şi multe alte accesorii cauciucate. Găleata se agaţă în vârful unui pom, stâlp sau beldie. Spectacolul oferit de lumina “de sus” era fascinant pentru copii. Dar şi oamenii maturi asistau la acest spectacol “luminos”. Acest obicei se păstrează şi astăzi mai ales în condiţiile abundenţei de cauciucuri auto uzate tocmai bune de sacrificat pe “altarul dihorniţei”.
Un alt obicei era acela în care copiii “asaltau” halviţa. Adică părinţii cumpărau o bucată de gustoasă halviţă, o legau bine cu o sfoară şi o atârnau de o grindă a casei. Copiii erau legaţi cu mâinile la spate, se înşirau în jurul halviţei tocmai suspendate şi încercau, spre hazul tuturor, să muşte din ea folosindu-se doar de dinţi şi abilitate… Toţi se mânjeau copios cu lipicioasa halviţă. Într-un final fericit, bucata de halviţă era eliberată de sfoară agăţătoare şi era împărţită, frăţeşte !, între combatanţi. Finalul era … spălatul pe faţă de dulceaţa halviţei ademenitoare.
Urma, a doua zi, luni, “datul în tarbac”. În centrul satului adunau bărbaţii, se aduceau câinii leneşi li se atârna o tinichea de coadă şi erau alergaţi de cei prezenţi, împricinatul câine alerga speriat şi în cele din urmă devenea … vrednic şi …rău. Se spune că un mare specialist în organizarea acestui inedit şi mult gustat spectacol anual în satul Tânganu era Gogu Păduraru.
In episodul următor vom prezenta obiceiurile şi desfăşurarea cele mai mari sărbători crestineşti - Sarbatorile Pascale.
- Scris de Administrator Administrator
- Categorie: Stiri recente Stiri recente
- Creat: 18 Martie 2024 18 Martie 2024
- Accesări: 1206 1206
Actualizare 22-02-2026 - Ultima Dihorniță din comuna Cernica nu a mai avut loc: Când Focul Purificator de Lasata Secului a fost Stins de „Legea Veneticilor”. 22-02-2026
Astăzi, în Cernica, Căldăraru, Bălăceanca, Poșta și Tânganu, s-a lăsat o întunecime cum nu s-a mai pomenit de la facerea lumii. Nu e întunericul nopții, ci cel al sufletului.
O tăcere nefirească ce a luat locul bubuiturilor de spray-uri și luminii focului care, conform traditiei, de zeci dacă nu de sute de ani, alunga spiritele rele si vestea primăvara.
Pentru prima dată în memoria bătrânilor, de Lăsatul Secului, cerul a rămas negru. Dihornița, focul sacru care ardea simbolic păcatele anului trecut și pregătea comunitatea pentru Postul Mare, se pare că a fost ucisă definitiv, de frică. De frica locuitorilor de amenzi aplicate de autoritati cu un zel pe care nu-l au niciodata în fata marilor poluatori ai planetei.
Stimate autorități și vecini venetici, tradițiile nu sunt doar niște obiceiuri „învechite” și "poluante". Ele sunt sistemul imunitar al unei comunități, iar Dihornița era printre puținele momente în care satul putea respira laolaltă. Erau momentele în care timpul se oprea, iar oamenii încetau să mai fie doar indivizi ai unei populații fără identitate, rătăciți și izolați inclusiv de tehnologia care a pus stapanire pe sufletele acestora.
Dihornita, nu este, mai bine zis, nu era, doar despre foc, ci de tot ritualul care îl înconjura. Erau amintirile Teodorei, cu plăcintele bunicii și „bătutul halviței”, când, copiii, cu mâinile legate la spate, încercau să muște din bucata lipicioasă atârnată de grindă, spre hazul întregii familii. Erau momentele, cum sunt și cele descrise mai jos, de Nicu sau Fifi, când copiii, adormeau fericiți și afumați, visând la primăvară.
Lângă focul de Dihorniță se socializa cu adevărat, nu asa cum se face acum pe rețelele de socializare, pe care autoritatile doresc sa le interzica si pe acestea, atunci cand contravin "narativelor" (poveștile nu mai sunt la modă) oficiale, de adormit copii.
Se împărțeau prajituri, gogoși, scovergi, plăcinte cu dovleac sau brânză și se goleau carafele de vin și sticlele de țuică pentru „încălzire”.
Astăzi, acest spațiu de socializare a fost înlocuit cu frica si cu izolarea auto-impusă, (in fata televizorului, telefonului, tabletei sau calculatorului, izolare exersată deja cu succes in pandemie) și cu teama de a nu fi raportat la 112.
Ritualul dihorniței avea si o utilitate socială pură, chiar dacă invizibilă: în jurul focului, vecinii se împăcau, tinerii se cunoșteau, iar cei mai guralivi spuneau prin glume adevăruri incomode, râzând si curățând atmosfera.
Dihornita era printre putinele momente de comunicare si socializare naturală directă, care mai supraviețuia la sate.
Cineva, nu stim cine, parcă dorește ca oamenii sa nu se mai intalneasca fizic si sa comunice doar virtual. Se pare ca au reusit si de aceasta data, prin interzicerea și acestei traditii.
Liber se dă doar la identitati false si avataruri din lumea digitala, lume care poate fi mult mai bine controlata.
E trist sa auzi de la locuitori cum, polițiștii și pompierii descind în satele comunei Cernica pentru a stinge un foc de „urlărie” pe motiv de poluare.
În timp ce poliția și pompierii patrulează ulițele cu procesele verbale în mână si guvernantii nostrii de carton tremura la gandul emisiilor de CO2 de la un cauciuc ars la poarta, la doar câțiva kilometri de graniță, un război de un miliard de ori mai poluant mistuie pământul.
În Ucraina, sute de miliarde de dolari se transformă în rachete, bombe și foc care otrăvesc atmosfera pentru decenii.
Dar acea poluare e „strategică”, e „necesară” nu?, Si binevenită, ca doar e finanțată pe banii grei ai cetateanului, care nu observă sau se face ca nu observa efectele acestui razboi. Doar focul de cauciuc sau de lemne sau alte resturi al "țăranului" din Cernica, făcut o dată pe an, e cel care „distruge planeta”.
Locuitorul din Cernica si nu numai, odată pe an, care vrea și el, așa cum se pricepe, ca tot omul, să-și alunge spiritele rele din ogradă și din suflet, e tratat ca un infractor climatic. Ca de altfel, ca si cel care doreste sa-si creasca propriul porc sau alte orătănii in curtea sa. Chiar daca problema cresterii animalelor in propria curte este o alta poveste, totusi acesta e din acelasi serial derulat de ani de zile si dedicat celor care vor sa consume si ceea ce produc ei nu doar ce ofera marile supermarket-uri.
In aceasta seara, unii localnici, chiar se intrebau, de poluarea razboiului, totusi cine se plange? Raspunsul il stie toata lumea: nimeni!. Dar pentru un foc de Lasatul Secului, statul isi mobilizeza generos forțele de represiune, pentru justificarea baniilor de date pe taxe ale localnicului băștinaș.
De asemenea, e de o ironie strigătoare la cer: autoritatile care nu sunt capabile să oprească marile gropi de gunoi ilegale ce scot fum toxic zilnic, își încordează mușchii în fața locuitorilor care vor să aprindă o dihorniță la poartă. Acestea, au decis din pix că tradiția e un pericol si un lux pe care nu ni-l mai permitem, în timp ce ei zboară cu avioane care poluează într-o oră cât zece sate într-un secol.
Cea mai amara parte a povestii este cea care vine din interior. După cum relatau toții locuitori suparati, pe care i-am întâlnit în periplul nostru din aceasta seara - in cautarea focului pierdut - poliția nu vine nicodată singură, din reflex sau pe bază de auto-sesozari, ci este chemată (doar) de noii locatari, „veneticii” satelor din comună care și-au cumpărat liniștea la țară, dar disprețuiesc spiritul si traditiile acestor sate.
Acești „parveniți” cum mai sunt numiti, sunt cei care vor gazon englezesc și liniște ca la țară, ignorând că s-au mutat într-un spațiu cu rădăcini particulare profunde, pe care nu le inteleg si nu le respectă.
Ei sunt, din spusele tuturor localnicilor, pe care i-am întâlnit pe "teren", cei care apasă butonul de apel la 112, pentru ca "nu pot respira de fum", transformând acestă tradiție în infracțiune, inlocuind si transformand bucuria unei traditii cu frica de autoritați.
Se pare că astazi, spre deosebire de alti ani, localnicii au ales frica. Nici un foc in Caldararu, Balaceanca, Posta, Tanganu, Cernica.
112 se mai apasă și cand veneticul e deranjat de maneaua data mai tare la vreun eveniment al vreunui localnic băștinaș și care, din motive personale, nu-si permite sa-si faca botezul, nunta sau onomastica la vreun salon de fițe de sute de euro meniul, pe malul lacului Cernica, pe locul fostului strand, sau în alte saloane (sau corturi mobile) ale căror tarife au devenit spaima îndrăgostiților care vor și ei să-și facă nunta tradițională. De data aceasta, tradiția e bună, este încurajată. Ea produce vizibil ceva. Inclusiv taxe și impozite. E utilă explicit.
Nicioadată, inainte de '89 sau inainte de aparitia veneticilor in comuna Cernica, localnicii nu chemau politia pentru ca cineva dadea muzica mai tare, cu ocazia evenimente ca cele descrise de mai sus, sau din cauza dihornitei. Aproape ca fiecare casa aprindea focul in fata portii cu aceasta ocazie.
Si iata-ne in 22-02-2026, între orele 18:30 si 20:00 când, deplasandu-ne prin satele comunei, pe majoritatea strazilor din toate satele comunei incercand sa găsim macar un singur foc, toti cei pe care ii gaseam pe strada, ne spuneau un singur lucru. Ca le e teama ca "veneticii" or să cheame poliția și or să fie amendați.
Revolta oamenilor este legitimă. Într-o perioada în care taxele și impozitele locale au crescut sufocant, iar inflația le mănâncă bruma de agoniseală, locuitorii simt că li se ia încă o bucurie, de data aceasta una spirituală.
Paradoxul este dureros: cei mai in varstă oftează amintindu-și de vremea lui Ceaușescu.
Atunci, sub o dictatură cruntă, nimeni nu se atingea de Dihorniță. Exista o libertate a spiritului acestui obicei pe care „democrația” de astăzi, sufocată de reglementări si amenzi aberante, le-o refuză. Și care confundă poluatorii adevărați și sistematici ai planetei cu locuitorul satelor și pârțurile vacilor de pe tarla. Oricum Cernica, a scăpat de aceste tarlale și pășuni. Acum avem depozite logistice de care putem fi mandri.
Astăzi, suntem liberi doar să plătim taxe si impozite și să tăcem.
Astazi, am ales sa fim „civilizați” cu forța, dar am rămas goi pe dinăuntru.
Oare autoritatile s-au gandit până acum sa gaseasca o solutie la menținerea acestei traditii?
Pana acum se pare ca nu. Si nu, nu e vorba că nu se poate, ci că nu se vrea, spun localnicii.
În localități precum Afumați, autoritățile au înțeles că sufletul comunei, e mai important decat poluarea si veniturile din amenzi. Se pare ca acolo s-au găsit soluții, chiar daca nu perfecte: spații controlate, supraveghete, reguli privind materialele arse, astfel încât tradiția să meargă mai departe fără a pune în pericol siguranța si atat de invocata poluare.
Stimate autoritati, nu ne mai sufocați cu interdictii si amenzi! Oamenii sunt triști, revoltați, izolati si străini în propriile curți.
Oamenii vor să-și păstreze identitatea si obiceiurile, nu să fie asimilați de „Halloween” sau alte tradiții de import pentru care se gasesc fonduri nelimitate pentru promovarea lor si nu mai.
Oamenii vor soluții, nu interdicții și amenzi.
Una din aceste solutii ar putea sa fie amenajarea unor vetre oficiale de Dihorniță în fiecare sat, aprinse la apusul soarelui (nu ziua in amiaza mare ca la Afumati), sub supravegherea pompierilor. Exista o multine de locatii in comuna care se pot preta pentru asemenea vetre si care sa fie potrivite pentru o sustine adunarea unei multimi mai mare de oameni.
O alta solutie ar putea fi ca, in loc de arderea cauciucurilor, locuitorii sa utilizeze lemne, intr-un mediu/recipient controlat si intr-o cantitate rezonabila.
Oricum, cantitatea nu este o problema. Au ramas foarte putini cei care, acum, in zilele noastre, isi pot permite sa arda o "căruță de lemne".
Dacă ucideți focul Dihorniței, ucideți lumina din ochii bătrânilor noștri si bucuria copiilor care nu vor mai avea ce povesti peste zeci de ani.
Iar un sat fără foc e un sat care a început deja să moară.
Stimate autoritați locale și centrale, nu ne mai lăsați pe întuneric, căci fumul unei tradiții e mult mai curat decât cenușa unei comunități și națiuni, care și-a uitat voluntar sau la modul impus originile si care și-a pierdut curajul de a fi ea însăși în propria bătătură!
Când frica bate tradiția, autoritățile și-au pierdut deja respectul în fața comunităților, regulile impuse cu forta neavând un alt efect decât să sape prăpastia dintre om și lege.
Ceea ce asistăm astăzi în Cernica si nu numai, nu mai este o măsură de protecție a mediului, ci un adevarat proces (intentionat sau nu) de alienare socială.
Atunci când autoritatile nu ofera alternative echivalente si intervin fortat si brutal în ritualuri, obiceiuri si tradiții care au funcționat decenii și secole ca mecanisme de reglare internă, acestea nu fac altceva decat sa distruga încrederea și legăturile dintre oameni, iar acestia, acum - deja impregnati cu sentimente de vinovatie - se retrag în spatele gardurilor, dialogul de la poartă intre vecini, fiind înlocuit de izolarea emotionala, lipsa de sens a interacțiunilor sociale, sentimentul lipsei de apartenență, toate acestea conducând și contribuind la înstrainarea indivizilor fata de societate, comunitate si lume, cu un impact devastator asupra sănătății mintale și a indicatorilor generali ai calitatii vietii sociale a comunitatilor afectate.
Mai jos puteti revedea evolutia in timp a acestei traditii in Comuna Cernica si care, in prezent sunt deja amintiri numai bune de transferat la rubrica Istorie Locală.
Felicitări tuturor celor care au contribuit la aceasta stare de fapt.
A se citi si:
Sarbatori de Ajun si Craciun fara colindatori in comuna Cernica si satele sale.
Stire initiala - 17.03.2024
Si anul acesta a fost respectata traditia de Lasata Secului in comuna Cernica. Din cate stim, pana la acest moment, in fiecare sat din comuna au fost aprinse focurile, chiar daca nu in numarul mare cu care am fost obisnuiti pana acum. In vremurile de curand apuse, exista cate un foc aprins la aproape fiecare gospodarie din satele comunei Cernica. Oamenii strangeau din timp cauciucuri si spray-uri deodorante, imparteau prajituri si dulciuri vecinilor si "socializau" in jurul focului si in jurul carafelor de vin, in vederea alungarii relelor de peste an.
Din pacate aceasta traditie este pe cale de disparitie pe fondul restrictiilor societatii, presupusa mai "evoluata", mai "civilizata" si mai nepoluantă. Unele primarii, precum cea din Afumati, pentru a se evita arderea acestor cauciucuri, au gasit o alternativa si anume, in fiecare an, de lasata secului, organizeaza o intalnire a satenilor intre orele 11 si 15 in jurul unui foc...de "tabara"...din lemne. Sunt bine venite asemenea initiative, dar, atat timp cat acesta se organizeaza in jurul pranzului si nu seara, nu va avea niciodata "farmecul" si "succesul" dihornitei traditionale (denumita si urlarie, uralie, olelie in functie de sat sau zona).
Marturii cu amintiri din trecu al unora dintre locuitori care au trait in copilarie aceasta traditie:
Teodora T,
"Daaaaaa, era tare frumos și după ce făceam foc la poartă și săream peste el și mama și bunica ne dădeau plăcinte, cea mai bună era cea de halva specialitatea bunicii mele, noaptea târziu băteam halvita, se lega a bucată de halvita cu o sfoară de grindă și noi copii trebuia să o prindem cu gura, fără să o atingem cu mâinile. Întotdeauna câștiga fratele meu cel mare. Doamne ce frumos era !"
D,M.
"Acum vine poliția și dă amenzi despre ce vorbim au venit jmechieri de la orași și sună la 112 că nu poate să mai respire de fum !!!!!"
Fifi .C.
"Și la Belciugatele se facea iar cei mici aveau cutii de conserve legate cu sarmă !În cuti puneam cenușă cu gaz.Seara eram mineri! Părintii erau la nași și noi adormeam așa afumați dar a fost frumos!
Nicu. G
A se citi si:
- Scris de Administrator Administrator
- Categorie: Stiri recente Stiri recente
- Creat: 27 Februarie 2023 27 Februarie 2023
- Accesări: 1523 1523
Încă un an in care tradiția de Lăsata Secului a fost respectată de mai mulți locuitori ai satelor comunei Cernica. Aceasta traditie poarta nunele de dihorniță (denumita si urlarie, uralie, olelie in functie de sat sau zona).
În jurul orei 19:00 aproape că renunțasem să încerc sa găsesc un foc în satul Căldăraru dar, eram foarte curios să văd dacă această tradiție se mai ține și anul acesta.
Totuși, înainte de a mă retrage, am mai făcut o încercare și am dat o fugă pe străzile principale din Cernica, Tânganu și Bălăceanca pentru a vedea daca cineva mai are cheful si "curajul" necesar, de a alunga gerul, spiritele rele si de a mai marca trecerea la primăvara acestui an.
După cum puteți vedea în video si foto de mai jos, tradiția "rezistă" și nu se predă, chiar dacă nu mai are amploarea din anii trecuți, când, aproape în fața fiecărei porți exista cate un foc, iar in jurul acestora se strângeau membrii familiei, prietenii și vecini pentru a se bucura, degusta un pahar de țuică, vin sau bere și prăjiturile / dulciurile specifice acestei sărbători, făcute în casă.
Estimăm că, anul acesta, în toată comuna au fost aproximativ 15 focuri (Cernica 5-7, Bălăceanca 2-4, Tânganu 3-5, Căldararu 1, Poșta 2-3) unde a fost sărbătorit noul an agrar, ultima zi când se poate mânca de "dulce" și începutul postului mare de Pasti.
În cele mai multe locații, localnicii, dornici să recupereze momentele de socializare pierdute în pandemie, au fost destul de veseli, chiar dacă multora nu prea le mai "arde" de această tradiție, atât pe fondul înrăutățirii traiului de zi cu zi, cât și pe fondul temerilor că ar putea fi vizitați de musafiri nepoftiți și care să-i întrebe de ce concurează cu războiul din Ucraina la diverse emisii în aer. Mai în glumă mai în serios, unii chiar se întrebau dacă cineva se plânge și de poluarea adusă de acest război și nu doar de aceasta tradiție.
Mai multe semnificații ale acestei tradiții și detalii despre cum a fost aceasta ținută în comuna Cernica și în anii precedenți, le puteți găsi mai jos in articolele de mai jos.
- Scris de Administrator Administrator
- Categorie: Obiceiuri si Traditii Obiceiuri si Traditii
- Creat: 06 Martie 2022 06 Martie 2022
- Accesări: 4383 4383
Pe fondul pandemiei si a razboiului din Ucraina, era cat pe ce sa uit ca astazi este "Lăsata secului" (ziua de "Iertaciune" in alte zone) adica debutul postului Pastelui 2022. Totusi pe seara, mi-am adus aminte si am fost curios sa vad daca traditia "dihornitei", "focul de urlarie", uralie sau olelie, in functie de sat sau zona, se mai tine de catre locuitorii comunei Cernica. Raspunsul este da si din fericire (pentru unii) / din pacate (pentru altii) traditia inca nu "a apus" definitiv.
Fata de vremurile cand in dreptul aproape fiecarei case din satele comunei Cernica, se aprindea acest foc pentru alungarea gerului, spiritelor rele si marcarea trecerii la primavara, anul acesta am putut vedea doar doua locuri in care traditia a fost "intretinuta" cu cauciucurile de rigoare. Si pe adresa redactiei a sosit si o fotografie dintr-o ograda particulara.
Din nefericire "petrecerea" s-a spart destul de repede, spre tristetea tinerilor si copiilor participanti. Din cele auzite, unul dintre consateni (dintre cei care s-au mutat de curand in comuna noastra, adica cum s-ar spune in popor, dintre cei "parveniti" si mutati de curand in comuna) a sunat de mai multe ori la politie pentru a pune capat distractiei si bunei dispozitii acestora.
Politistii, nu numai ca au raspuns foarte prompt, dar au adus si pompierii care au stins rapid focurile (ca de altfel si pe cel din cealalta locatie, din cealalta parte a satului).
Este pentru prima data (cel putin asa stiu eu), cand, dupa multi ani de respectare a traditiei, politia si pompierii au intervenit in acest fel, mai ales ca focul era facut in plin camp.
Satenii sunt suparati cand vad ca, pe fondul problemelor legate de arderile sistematice ale unor mari poluatori si la care nu mai ajung nici politistii si nici pompierii (decat foarte rar), acestia nu mai au voie o data pe an, sa aprinda focul, astfel ca aceasta traditie sa fie mentinuta.
Trecand pe soselele principale ale comunei nu am mai vazut nici un foc pe santurile "traditionale" ale comunei. Pandemia si "incalzirea globala" se pare ca si-a lasat amprenta si asupra acestei traditii, oamenii aproape ca s-au obisnuit cu izolarea sau "auto" izolarea impusa sau auto-impusa.
Din ce am auzit, dar la acest moment, nu pot si garanta ca este adevarat, alte localitati din Ilfov, au organizat la modul oficial "dihornita", "urlaria" intr-un mod centralizat, sub forma unor focuri de tabara cu focul intretinut de lemne si nu de cauciucuri, astfel incat acestia sa poata "socializa" in locatii sigure pentru toti participantii.
Probabil, aceasta modalitate de organizare si de a aprinde focul ar putea fi o solutie pentru ca acesta traditie, tinuta de sute de ani, sa nu se piarda si sa se incadreze in reglementarile legale actuale cu privire la protectia calitatii aerului si a sigurantei participantilor.
Chiar daca satenii nu cunosc foarte bine aceste reglementari, totusi acestia vad si asista cu tristete ,la modul cum, mai multe traditii locale, nu numai ca nu mai sunt promovate, dar acestea dispar incetul cu incetul si sunt inlocuite cu altele, aduse de alte meleaguri (ex. haloween, etc.).
Va invitam sa dezbateti / comentati pe tema de mai sus pentru a se putea gasi o solutie care sa multumeasca pe toata lumea.
;
- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Obiceiuri si Traditii Obiceiuri si Traditii
- Creat: 14 Ianuarie 2018 14 Ianuarie 2018
- Accesări: 3850 3850
Ne-am propus ca, in portalul Vox Cernica, sa va facem o prezentare sistematica a tuturor obiceiurilor si traditiilor specifice fiecarui sat dar si cele « comune », ale comunei Cernica, astfel incat, sansele ca acestea sa fie duse mai departe, in viitor, sa fie cat mai mari. Rugam pe toti cei care doresc sa contribuie la perpetuarea acestor traditii si obiceiuri din fiecare sat, sa ne contacteze si sa ne comunice versiunea / amintirile lor cu privire la formele de manifestare a acestor traditii si obieceiuri specifice din fiecare sat al comunei. Speram, ca la sfarsitul acestui demers, sa va putem prezenta o lucrare bine structurata si documentata cu cat mai multe detalii, pe fiecare din satele comunei Cernica : Tanganu, Balaceanca, Caldararu, Posta si binenteles Cernica.
Ca orice comună românească şi comuna Cernica a avut (si inca mai are) o viaţă spirituală foarte bogată. În condiţiile de muncă fizică, aproape extenuantă în decursul unei saptâmani orice om are nevoia fizică şi mentală pentru refacere. Altfel ar dispărea… Tradiţiile, obiceiurile venite din adâncurile istoriei au contribuit la echilibrarea unor vieti altminteri nu foarte usoare.
Astazi incepem această succintă prezentare cu prima dintre sărbătorile de primăvară si anume
“lăsatului sec “ cu cateva repere a manifestarii specifice din satul Tanganu.
"Lăsata secului" (cum se spune în limbaj popular) înseamnă debutul unuia din cele patru mari posturi din an inclusiv al Postului Mare: cel al Paştelui (are 7 săptâmani) Pregătirile in satul Tanganu erau febrile: gospodinele cu bucatele, copii cu cauciucurile care trebuiau să ardă în … dihorniţă (denumita si urlarie, uralie, olelie in functie de sat sau zona). Trecerea de la un regim alimentar “de iarnă” bogat în proteine bazat pe porcul sacrificat în Crăciunul din anul trecut la unul de primăvară, era fastuos. Gospodinele pregăteau de toate: sacrificau o pasăre sau două după caz, scoteau gustoasa carne de porc conservată în untură în borcane, garniţe sau afumate, fierbeau ouă de la găinile care tocmai declanşau “fluxul productiv de primăvară” pentru Paştele care se apropia şi instinctul de reproducere pregătindu-se să ajungă mame-cloşti.
Dar la mare căutare erau dulciurile: plăcintele de brânză, de dovleac, de mere, scovergarul (un fel de plăcintă doar din cocă şi cu mult zahăr). Nu lipseau gogoşile simple sau umplute cu gem, marmeladă, dulceaţă, sau dispărutul magiun. Apoi urmau cornuleţele care deasemenea aveau înfoliate în ele gem, marmeladă, rahat sau pesmeţii “de casă”. Toate acestea se aşezau pe o masă în centrul modestelor, pe atunci camere, şi fiecare mânca ce dorea, “pe îndestulate”. Doar urma “postul cel lung”.
În acea zi există un obicei vechi: finii veneau în vizită la naşi cărora le ofereau cadouri … comestibile. Tradiţional era “curcanul pentru naşu’ ” dar şi altele cum ar fi fructele, îndeosebi portocale atât de rare pe atunci. Masa era îndestulată cu acele bunătăţi până a doua zi. Cei mai credincioşi nu se mai apropiau de cele “dulci”. Doar începuse postul ! Copiii continuau să consume până la capăt acele bunătăţi. Doar erau copii…
Pentru copii două erau evenimentele acelei prime mari sărbători a anului.
Prima era dihorniţa. Aceasta consta în aprinderea într-o căldare încărcată cu cauciucuri de tot felul: de încălţăminte veche, de biciclete, de maşini şi multe alte accesorii cauciucate. Găleata se agaţă în vârful unui pom, stâlp sau beldie. Spectacolul oferit de lumina “de sus” era fascinant pentru copii. Dar şi oamenii maturi asistau la acest spectacol “luminos”. Acest obicei se păstrează şi astăzi mai ales în condiţiile abundenţei de cauciucuri auto uzate tocmai bune de sacrificat pe “altarul dihorniţei”.
Un alt obicei era acela în care copiii “asaltau” halviţa. Adică părinţii cumpărau o bucată de gustoasă halviţă, o legau bine cu o sfoară şi o atârnau de o grindă a casei. Copiii erau legaţi cu mâinile la spate, se înşirau în jurul halviţei tocmai suspendate şi încercau, spre hazul tuturor, să muşte din ea folosindu-se doar de dinţi şi abilitate… Toţi se mânjeau copios cu lipicioasa halviţă. Într-un final fericit, bucata de halviţă era eliberată de sfoară agăţătoare şi era împărţită, frăţeşte !, între combatanţi. Finalul era … spălatul pe faţă de dulceaţa halviţei ademenitoare.
Urma, a doua zi, luni, “datul în tarbac”. În centrul satului adunau bărbaţii, se aduceau câinii leneşi li se atârna o tinichea de coadă şi erau alergaţi de cei prezenţi, împricinatul câine alerga speriat şi în cele din urmă devenea … vrednic şi …rău. Se spune că un mare specialist în organizarea acestui inedit şi mult gustat spectacol anual în satul Tânganu era Gogu Păduraru.
In episodul următor vom prezenta obiceiurile şi desfăşurarea cele mai mari sărbători crestineşti - Sarbatorile Pascale.
- Scris de Asociatia Asociatia
- Categorie: Stiri recente Stiri recente
- Creat: 26 Februarie 2012 26 Februarie 2012
- Accesări: 7553 7553
Traditionala "Dihornita" (denumita si urlarie, uralie, olelie in functie de sat sau zona) a fost tinuta si anul acesta in Comuna Cernica. Intrand in satul Caldararu, am fost putin speriat, pentru ca, de la intrarea in Cernica si pana in Caldararu nu vazusem decat un foc. Stiu ca venisem oarecum devreme (pe la 18:00), dar chiar daca deja era intuneric, totusi, pe vremuri la aceasta ora, puteai vedea cate un foc de cauciuc la aproape fiecare poarta. Per total in Caldararu cred ca am vazut cinci focuri, ceea ce spune multe despre cheful oamenilor si tinerilor de a mai respecta traditia de lasata secului. In aceste conditii, impreuna cu cativa prieteni, am decis sa ne luam unicul cauciuc disponibil si sa cautam taramuri mai bune unde puteai sta de vorba cu cineva si unde puteai bea si un "suc". Si am ajuns la Tanganu, unde nu mica ne-a fost surpriza si sa vedem o mare diferenta in ceea ce inseamna, placerea de "alungare" a relelelor de peste an. Practic la fiecare cateva case puteai gasi grupuri mari de tineri si mai putin tineri laolalta, bucurandu-se de aceasta traditie. Pe drumul de intoarcere prin Cernica, am fost de asemenea placut impresionat de cat de multi inca se mai bucura de aceasta traditie. Nu am putut sa ne oprim la fiecare foc, dar va putem prezenta cateva secvente de pe traseul
Caldararu-Cernica-Tanganu. In Balaceanca si Posta nu am mai ajuns,dar daca aveti Dvs ceva video-uri din aceste locatii, va asteptam cu drag sa le postam.
Articole mai vechi: Dihornita la Cernica, Caldararu.
- Scris de Asociatia Asociatia
- Categorie: Stiri recente Stiri recente
- Creat: 07 Martie 2011 07 Martie 2011
- Accesări: 7142 7142
- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Opinii Opinii
- Creat: 12 Februarie 2010 12 Februarie 2010
- Accesări: 12620 12620
Exista tendinta, altminteri normala (mai ales la cei de varsta a treia) de a idiliza/idealiza trecutul lor. Este o tendinta umana, pentru ca a ne privi trecutul in negru inseamna a ne saraci acea parte a vietii pe care am lasat-o in urma. Excelentul documentar despre "Festivalul filmului la sate Glina, Balaceanca, Cernica. 1973" precum si comentariul simpaticului nostru vizitator Gigibadiu, m-au indemnat sa scormonesc amintirile mele despre trecutele distractii ale tinerilor din alte vremuri. Si de la inceput sa fac o precizare: erau mult mai bogate, mai nuantate, mai afective, mai sincere decat cele de azi.
Fiecare sat avea cate un camin cultural. Nu erau cladiri impozante sau noi, dar exista.
Asa cum spunea si Gigibadiu in Tanganu era localizat intr-o fosta carciuma "a lui Stancioi". Era o cladire veche cu o sala in suprafata de circa 50 mp dotat cu un aparat de proiectie destul de vechi. Dar cate filme celebre nu am vizionat pe atunci.
Erau la modia filmele "franco-italiene" cu mari actori Jean Marais, Gerard Philipe, Gerard Baray, Claudia Cardinale, Sofia Loren, Brigitte Bardot, etc.
Si filmele erau celebre: seria cu "Pardaillan", Cocosatul de la Notre-Dame, Ciocciara, Westernuri si, sa nu uitam filmele romanesti din acea vreme care si azi sunt difuzate pe mai toate posturile de TV.
Doamne ce de spectatori, ce inghesuiala a fost in modesta sala la celebrul film indian "O floare si doi gradinari" sau "Lantul amintirilor" sau la filmele cu regele rockului Elvis Priesley !.
LANTUL AMINTIRILOR - subtitrare in romana
Va prezentam mai sus o secventa din filmul Lantul amintirilor si de asemenea o interpretare a aceleiasi melodii de catre celebra romanca Naarghita care sigur va va "transporta" in acele timpuri. (CLICK AICI si pentru un site dedicat Naarghita), unde puteti afla toate detaliile despre ea, pentru ca suntem siguri ca sunt multi care o iubesc pe aceasta artista deosebita si care a facut furori in toata lumea cu muzica ei).
Proiectiile erau in zilele de marti, joi, sambata si duminica. La intrare era un adapost al vechii carciumi unde ne adunam inainte si dupa vizionarea filmului, unde se legau prietenii, se produceau despartiri, se reinnodau vechi sentimente.
Fiecare cauta sa fie in grupul, in apropierea fetei sau baiatului cu care se dorea o prietenie. In unele perioade in acea sala se organizau baluri (sambata intre orele 22 - 3 dimineata) si duminica "Dansuri" intre orele 16-19 urmate seara de film. Muzica era asigurata de un magnetofon cuplat la aparatul de proiectie.
Era vremea marilor formatii, Beatles in special, Rolling Stones, a cantautorilor italieni (A.Celentano, etc) si multe altele. Copiii care inca nu erau "apti de dans.." se ingramadeau la intrare si savurau muzica si prin usa deschisa spectacolul din interior unde dansatori binecunoscuti pe atunci ii delectau cu twist, shake, tango si altele.
Sunt si acum oameni maturi care isi amintesc de farmecul acela degajat din mirabila sala, ei neavind access decat la intrare...Noi, tanganenii aveam "Corso" al nostru. Adica o portiune de sosea dintre fostul bufet si biserica pe care grupuri de fete si baieti se plimbau in dupa amiezile de duminca, in special, dar si in serile cand erau programate filme.
Nu era circulatia auto de acum. In acele plimbari se legau sau se dezlegau prietenii, se apela la intermediari pentru a mijloci o prietenie intre o fata si un baiat. Existau sentimente, amagiri si dezamagiri. Seara se incheia cu o traditionala, impamantenita plimbare "in doi" cand baiatul conducea fata pe ulite laturalnice si, de preferinta intunecoase, spre casa ei. Ce se petrecea in acele momente de "singuratate in doi" nu putem sti... Tin de intimitatea celor de atunci. A fost viata lor.
Cu siguranta pot spune ca din acele intalniri s-au format familii care au resiztat si rezista si azi... In orice caz, ca sa glumim putin, nu pot spune ca George Toparceanu in celebra sa poezie "Viata la tara"-->"Am vazut aici intr-o noapte/ niste fapte/ care m-au scandalizat". Satul Fundeni-Frunzanesti avea un camin nou, spatios asezat accesibil aproape de Gara CFR. Acolo in fiecare sambata se organizau baluri cu orchestre "adevarate" dotate cu chitare si tobe, moda impusa de The Beatles.
Acolo se aduna toata floarea ce vestita a tinerilor din satele dimprejur. Si mai ales dansatorii... de elita. Era un camin cultural satesc in toata puterea cuvantului care organiza de toate: vizionari dimineata pentru copii la televizor si tot felul de concursuri locale in cadrul intrecerilor scolare, ale caminelor culturale si mai tarziu "Cantarea Romaniei". Si bineinteles celebrele (locale...) baluri.
Acele baluri aveau un farmec cu totul deosebit, creau niste emotii pe care noi cei de atunci nu le-am mai trait niciodata... Si ne indoim ca tinerii de azi cufundati in calculatoare si, mai trist prin puzderia de buticuri au aceasta sansa... Am prezentat doar cateva dintre distractiile si emotiile de altadata. Sa nu uitam intrecerile sportive (si nu numai de fotbal), spectacole organizate pe "maidanul" din centrul satului, de revelioanele in grupuri mari, de duminicile petrecute la lacul si ulterior strandul Cernica, de jocuri de tot felul: "Popicul", "Gioale (arsice)", Sah, Table, "Tarbacul" (in lunea dupa Lasatul Secului) ca sa nu mai spunem de sarbatorile religioase: Craciunul, Pastele, amintita Lasatul Secului (cu "Dihornita" denumita si urlarie, uralie, olelie in functie de sat sau zona), colindele, plugusorul, care aveau alte sensuri decat cele de azi. Si credeti-ma nu am insirat decat o parte dintre ele....Dar m-am lasat prins de amintiri si poate obosesc pe aceia care se apleaca on-line asupra modestelor mele insemnari. Asa ca ma opresc urmand sa mai revin, daca este cazul, si altadata cu amintiri despre trecutele vremuri...
- Scris de Lilian Iordache Lilian Iordache
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Accesări: 15166 15166
Va mai aduceti aminte de Nea Mircea sau de Pașca Corneliu din Cernica ? Sau de Petrache Nicolae din Balaceanca? Sau de Valentin Dițcu din Glina? Dar de Festivalul Filmului la Sate ? Daca doriti sa (re)vedeti cateva imagini din Glina, Balaceanca si Cernica din anul 1973, si sa va aduceti aminte de fostele "camine si evenimente culturale", atunci urmariti filmuletul de mai jos, realizat de Televiziunea Romana in cadrul emisiunii "Invitatul nostru" pe vremea cand pana si vizionarea filmelor era facuta la norma. Filmul ne-a fost pus la dispozitie, ca de obicei, prin bunavointa D-lui Ciotoran Nicolae din Balaceanca, caruia ii aducem multumirile noastre. Eu mi-aduc aminte cu drag de Nea Mircea din Cernica, care prin anii '70-'80 ne aducea lumea cinematografiei (in special indiene) in caminele culturale si salile de sport ale comunei noastre. Claie peste gramada, copii si adulti deopotriva, in fum de tigara si coji de seminte, priveam fascinati la umbrele miscatoare de pe panza speciala pentru proiectare. Era una din foarte putinele activitati "culturale" la care de-abia asteptam sa participam si care ne facea viata de la tara mai putin monotona. Cine nu-si aduce aminte de "Lantul amintirilor", "Prietenii mei elefantii", sau "Pentru un pumn de ceapa" (Cipolla Colt) ? De ce nu mai putem viziona
un film in caminele culturale ? Sau unde sunt discotecile de altadata ? Motivele sunt evidente si le stim cu totii. Unele sunt obiective si tin de evolutia tehnologiei si care a patruns rapid si in satele noastre. Altele tin de lipsa de organizare si de initiativa (cel putin in cazul discotecilor) si de asemenea de imposibilitatea asigurarii desfasurarii in deplina siguranta a "dansurilor" mai mult sau mai putin populare. De alte activitati culturale, nu e cazul (inca) sa discutam. Ne multumim cu serbarile si festivitatile (si acestea din ce in ce mai rare) de la scolile generale si gradinitele din comuna.
Imagini din Cernica incepand cu minutul 3:57 (imagini din zona de langa dispensar Cernica, intersectia principala: fostul camin cultural, dupa aceea bar / bodegă, actualmente macelarie si soseaua principala Cernica).
- Scris de Asociatia Asociatia
- Categorie: Stiri recente Stiri recente
- Creat: 26 Februarie 2012 26 Februarie 2012
- Accesări: 7553 7553
Traditionala "Dihornita" (denumita si urlarie, uralie, olelie in functie de sat sau zona) a fost tinuta si anul acesta in Comuna Cernica. Intrand in satul Caldararu, am fost putin speriat, pentru ca, de la intrarea in Cernica si pana in Caldararu nu vazusem decat un foc. Stiu ca venisem oarecum devreme (pe la 18:00), dar chiar daca deja era intuneric, totusi, pe vremuri la aceasta ora, puteai vedea cate un foc de cauciuc la aproape fiecare poarta. Per total in Caldararu cred ca am vazut cinci focuri, ceea ce spune multe despre cheful oamenilor si tinerilor de a mai respecta traditia de lasata secului. In aceste conditii, impreuna cu cativa prieteni, am decis sa ne luam unicul cauciuc disponibil si sa cautam taramuri mai bune unde puteai sta de vorba cu cineva si unde puteai bea si un "suc". Si am ajuns la Tanganu, unde nu mica ne-a fost surpriza si sa vedem o mare diferenta in ceea ce inseamna, placerea de "alungare" a relelelor de peste an. Practic la fiecare cateva case puteai gasi grupuri mari de tineri si mai putin tineri laolalta, bucurandu-se de aceasta traditie. Pe drumul de intoarcere prin Cernica, am fost de asemenea placut impresionat de cat de multi inca se mai bucura de aceasta traditie. Nu am putut sa ne oprim la fiecare foc, dar va putem prezenta cateva secvente de pe traseul
Caldararu-Cernica-Tanganu. In Balaceanca si Posta nu am mai ajuns,dar daca aveti Dvs ceva video-uri din aceste locatii, va asteptam cu drag sa le postam.
Articole mai vechi: Dihornita la Cernica, Caldararu.
- Scris de Asociatia Asociatia
- Categorie: Stiri recente Stiri recente
- Creat: 07 Martie 2011 07 Martie 2011
- Accesări: 7142 7142
- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Opinii Opinii
- Creat: 12 Februarie 2010 12 Februarie 2010
- Accesări: 12620 12620
Exista tendinta, altminteri normala (mai ales la cei de varsta a treia) de a idiliza/idealiza trecutul lor. Este o tendinta umana, pentru ca a ne privi trecutul in negru inseamna a ne saraci acea parte a vietii pe care am lasat-o in urma. Excelentul documentar despre "Festivalul filmului la sate Glina, Balaceanca, Cernica. 1973" precum si comentariul simpaticului nostru vizitator Gigibadiu, m-au indemnat sa scormonesc amintirile mele despre trecutele distractii ale tinerilor din alte vremuri. Si de la inceput sa fac o precizare: erau mult mai bogate, mai nuantate, mai afective, mai sincere decat cele de azi.
Fiecare sat avea cate un camin cultural. Nu erau cladiri impozante sau noi, dar exista.
Asa cum spunea si Gigibadiu in Tanganu era localizat intr-o fosta carciuma "a lui Stancioi". Era o cladire veche cu o sala in suprafata de circa 50 mp dotat cu un aparat de proiectie destul de vechi. Dar cate filme celebre nu am vizionat pe atunci.
Erau la modia filmele "franco-italiene" cu mari actori Jean Marais, Gerard Philipe, Gerard Baray, Claudia Cardinale, Sofia Loren, Brigitte Bardot, etc.
Si filmele erau celebre: seria cu "Pardaillan", Cocosatul de la Notre-Dame, Ciocciara, Westernuri si, sa nu uitam filmele romanesti din acea vreme care si azi sunt difuzate pe mai toate posturile de TV.
Doamne ce de spectatori, ce inghesuiala a fost in modesta sala la celebrul film indian "O floare si doi gradinari" sau "Lantul amintirilor" sau la filmele cu regele rockului Elvis Priesley !.
LANTUL AMINTIRILOR - subtitrare in romana
Va prezentam mai sus o secventa din filmul Lantul amintirilor si de asemenea o interpretare a aceleiasi melodii de catre celebra romanca Naarghita care sigur va va "transporta" in acele timpuri. (CLICK AICI si pentru un site dedicat Naarghita), unde puteti afla toate detaliile despre ea, pentru ca suntem siguri ca sunt multi care o iubesc pe aceasta artista deosebita si care a facut furori in toata lumea cu muzica ei).
Proiectiile erau in zilele de marti, joi, sambata si duminica. La intrare era un adapost al vechii carciumi unde ne adunam inainte si dupa vizionarea filmului, unde se legau prietenii, se produceau despartiri, se reinnodau vechi sentimente.
Fiecare cauta sa fie in grupul, in apropierea fetei sau baiatului cu care se dorea o prietenie. In unele perioade in acea sala se organizau baluri (sambata intre orele 22 - 3 dimineata) si duminica "Dansuri" intre orele 16-19 urmate seara de film. Muzica era asigurata de un magnetofon cuplat la aparatul de proiectie.
Era vremea marilor formatii, Beatles in special, Rolling Stones, a cantautorilor italieni (A.Celentano, etc) si multe altele. Copiii care inca nu erau "apti de dans.." se ingramadeau la intrare si savurau muzica si prin usa deschisa spectacolul din interior unde dansatori binecunoscuti pe atunci ii delectau cu twist, shake, tango si altele.
Sunt si acum oameni maturi care isi amintesc de farmecul acela degajat din mirabila sala, ei neavind access decat la intrare...Noi, tanganenii aveam "Corso" al nostru. Adica o portiune de sosea dintre fostul bufet si biserica pe care grupuri de fete si baieti se plimbau in dupa amiezile de duminca, in special, dar si in serile cand erau programate filme.
Nu era circulatia auto de acum. In acele plimbari se legau sau se dezlegau prietenii, se apela la intermediari pentru a mijloci o prietenie intre o fata si un baiat. Existau sentimente, amagiri si dezamagiri. Seara se incheia cu o traditionala, impamantenita plimbare "in doi" cand baiatul conducea fata pe ulite laturalnice si, de preferinta intunecoase, spre casa ei. Ce se petrecea in acele momente de "singuratate in doi" nu putem sti... Tin de intimitatea celor de atunci. A fost viata lor.
Cu siguranta pot spune ca din acele intalniri s-au format familii care au resiztat si rezista si azi... In orice caz, ca sa glumim putin, nu pot spune ca George Toparceanu in celebra sa poezie "Viata la tara"-->"Am vazut aici intr-o noapte/ niste fapte/ care m-au scandalizat". Satul Fundeni-Frunzanesti avea un camin nou, spatios asezat accesibil aproape de Gara CFR. Acolo in fiecare sambata se organizau baluri cu orchestre "adevarate" dotate cu chitare si tobe, moda impusa de The Beatles.
Acolo se aduna toata floarea ce vestita a tinerilor din satele dimprejur. Si mai ales dansatorii... de elita. Era un camin cultural satesc in toata puterea cuvantului care organiza de toate: vizionari dimineata pentru copii la televizor si tot felul de concursuri locale in cadrul intrecerilor scolare, ale caminelor culturale si mai tarziu "Cantarea Romaniei". Si bineinteles celebrele (locale...) baluri.
Acele baluri aveau un farmec cu totul deosebit, creau niste emotii pe care noi cei de atunci nu le-am mai trait niciodata... Si ne indoim ca tinerii de azi cufundati in calculatoare si, mai trist prin puzderia de buticuri au aceasta sansa... Am prezentat doar cateva dintre distractiile si emotiile de altadata. Sa nu uitam intrecerile sportive (si nu numai de fotbal), spectacole organizate pe "maidanul" din centrul satului, de revelioanele in grupuri mari, de duminicile petrecute la lacul si ulterior strandul Cernica, de jocuri de tot felul: "Popicul", "Gioale (arsice)", Sah, Table, "Tarbacul" (in lunea dupa Lasatul Secului) ca sa nu mai spunem de sarbatorile religioase: Craciunul, Pastele, amintita Lasatul Secului (cu "Dihornita" denumita si urlarie, uralie, olelie in functie de sat sau zona), colindele, plugusorul, care aveau alte sensuri decat cele de azi. Si credeti-ma nu am insirat decat o parte dintre ele....Dar m-am lasat prins de amintiri si poate obosesc pe aceia care se apleaca on-line asupra modestelor mele insemnari. Asa ca ma opresc urmand sa mai revin, daca este cazul, si altadata cu amintiri despre trecutele vremuri...
- Scris de Lilian Iordache Lilian Iordache
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Accesări: 15166 15166
Va mai aduceti aminte de Nea Mircea sau de Pașca Corneliu din Cernica ? Sau de Petrache Nicolae din Balaceanca? Sau de Valentin Dițcu din Glina? Dar de Festivalul Filmului la Sate ? Daca doriti sa (re)vedeti cateva imagini din Glina, Balaceanca si Cernica din anul 1973, si sa va aduceti aminte de fostele "camine si evenimente culturale", atunci urmariti filmuletul de mai jos, realizat de Televiziunea Romana in cadrul emisiunii "Invitatul nostru" pe vremea cand pana si vizionarea filmelor era facuta la norma. Filmul ne-a fost pus la dispozitie, ca de obicei, prin bunavointa D-lui Ciotoran Nicolae din Balaceanca, caruia ii aducem multumirile noastre. Eu mi-aduc aminte cu drag de Nea Mircea din Cernica, care prin anii '70-'80 ne aducea lumea cinematografiei (in special indiene) in caminele culturale si salile de sport ale comunei noastre. Claie peste gramada, copii si adulti deopotriva, in fum de tigara si coji de seminte, priveam fascinati la umbrele miscatoare de pe panza speciala pentru proiectare. Era una din foarte putinele activitati "culturale" la care de-abia asteptam sa participam si care ne facea viata de la tara mai putin monotona. Cine nu-si aduce aminte de "Lantul amintirilor", "Prietenii mei elefantii", sau "Pentru un pumn de ceapa" (Cipolla Colt) ? De ce nu mai putem viziona
un film in caminele culturale ? Sau unde sunt discotecile de altadata ? Motivele sunt evidente si le stim cu totii. Unele sunt obiective si tin de evolutia tehnologiei si care a patruns rapid si in satele noastre. Altele tin de lipsa de organizare si de initiativa (cel putin in cazul discotecilor) si de asemenea de imposibilitatea asigurarii desfasurarii in deplina siguranta a "dansurilor" mai mult sau mai putin populare. De alte activitati culturale, nu e cazul (inca) sa discutam. Ne multumim cu serbarile si festivitatile (si acestea din ce in ce mai rare) de la scolile generale si gradinitele din comuna.
Imagini din Cernica incepand cu minutul 3:57 (imagini din zona de langa dispensar Cernica, intersectia principala: fostul camin cultural, dupa aceea bar / bodegă, actualmente macelarie si soseaua principala Cernica).
Atitudine 0
Tu cel ce ai scris articolul de ce nu ai fost acel macar 1 foc din comuna? te-ai dus sa colinzi ulitele dar ai uitat sa aprinzi dihornita! Asa zici in articol, nici macar un foc... trebuia sa iei un cauciuc si sa mergi langa monument si sa il aprinzi acolo daca tot esti fiu al satului neinfricat!Vox Cernica
Vă mulțumesc pentru comentariu, pentru că ilustrează perfect diferența dintre a înțelege o tradiție și a o caricaturiza. Articolul nu era despre „vitejia” unuia care să aprindă singur, demonstrativ, un foc de decor, pentru poză sau pentru bravură ieftină. Dihornița nu înseamnă un cauciuc ars lângă un monument, ci un obicei comunitar, cu sens, memorie și apartenență. După logica Dvs., un reporter care merge pe front să relateze un război ar trebui să lase reportajul și să se apuce să tragă cu mitraliera. Ceea ce este ridicol. Rolul lui este să prezinte un fapt, nu să îl înlocuiasc ă, oricat de mult de fapt mi-ar fi placut acest lucru. Intre a aprinde un cauciuc sau niste lemne si a colinda prin satele comunei, as fi preferat sa aprind focul, alaturi de vecini si prieteni, dar nu as mai fi stiut ce se intampla in celelalte sate si nu ati mai fi aflat nimic. A scrie si ati spune opinia despre dispariția unei tradiții nu înseamnă să fii obligat să mimezi singur existența ei. Tocmai faptul că ajungem să reducem o tradiție a satului la o provocare infantilă arată cât de puțin mai este ea înțeleasă. Așadar, comentariul dvs. nu contrazice articolul, ci îi confirmă, din păcate, tristețea. PS - totusi daca chiar sunteti atat de curios despre nivelul "curajului" meu, va invit sa urmariti cu atentie video-urile prezentate de-a lungul timpului. Sunt sigur ca va veti relaxa, pentru ca o sa ma puteti gasi in multe din acestea. Si cine stie, daca sunteti multumit de prestatie, data viitoare va invit sa ne vedem la un foc si la un pahar de vin langa o prajitura. Cu stima.Abonare pentru a fi notificat cu privire la comentariile noi
Raportati
Comentariile mele