Amintirile unui octogenar. C. Savescu

Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă
 

News alert - Istorie locala

amintirile unui octogenar tinganu cernicaAcest material a fost scris undeva după anul 1918, iar informaţiile pe care le contine sunt foarte preţioase, autorul fiind martor ocular. Acesta ne prezintă viaţa satului Tinganu si imprejurimile comunei Cernica, din a 2-a jumătate a sec. XIX. Materialul a fost gasit in fondul M.C.I.P./1934.

"Inainte de războiu, cetind manualul de Istoria Românilor al d-lui profesor N. Iorga, am aflat un lucru pe care nu-l ştiusem: că biserica de lînga satul Tînganu fusese clădită de Domnul muntean Radu cel Frumos. Mai târziu am văzut că Domnul zidise acolo nu numai o biserică, ci că intemeiase o mănăstire. Iar ca, mai târziu, Domnul Mateiu Basarab, când întemeiase şi el o biserică (sau o mănăstire) ceva mai jos pe Dâmboviţa, în apropiere de Tânganu, la Plătăreşti, văzînd starea de dărăpănare în care ajunsese mănăstirea Tânganului, luase hotărârea să-i facă o reparaţie.

 

Dar, pe când biserica de la Plătăreşti este şi astăzi înconjurată de puternice ziduri de apărare, la Tânganu nu mai rămăsese împrejurul bisericii nimic din ce va fi fost când era o mănăstire. Abea dacă se mai vedea în partea stînga a bisericii, printre bălării, bucăţi de cărămidă, rămase desigur din ruinele celei din urmă chilii, ce vor fi fost cîndva acolo.

Nu ştiu carii mănăstiri îi fusese închinată moşia Tînganului, şi nici de cine fusese făcută aceasta închinare; dar nu se poate înţelege de ce călugării stăpînirii, în loc să repare vechea biserică, au căutat să zidească alta nouă la marginea satului.

Dacă ar fi reparat-o şi  ar fi restaurat-o s-ar fi păstrat o frumoasă bisericuţă, care ar fi fost un preţios monument din trecutul mai îndepărtat al ţării.

Am fost în această biserică copil mic, dus de mâna de mama tatălui meu, în timpul slujbei - cred în 1852 - şi, scriind, îmi vine în minte cum această femeie, plecată lînga o cruce de piatră, jălia, ea însăşi destul de bătrînă, pe mama ei, cunoscută în sat de baba Paraschiva.

După ce biserica a fost părăsită, în stare de ruină a mai stat în picioare încă vreo 30 de ani, şi numai în această stare de părăsire o mai vedeam în treacăt, şi îi cercetam interiorul, fiindcă în vacanţele de scoală acolo îmi petreceam timpul, vara. Dar în acel timp nu eram eu în stare să-mi dau seama de însemnătatea unui asemenea monument, şi poate tot aşa şi cei care o părăsiseră, neştiindu-i nici ei rostul întemeierii, n-au simţit interesul de a o păstra ca monument.

Era o biserică mică, zugrăveala se părea a fi fost frumoasă, după cum mi-au rămas în minte chipuri de sfinţi zugrăvite şi cu ochii găuriţi - se spunea - de turci. Nu avea nici un adaus în faţa intrării. În peretele din faţă, înalt cît toată clădirea, o uşă mică. Pe acest perete în afară, în partea stîngă, se distingea o oarecare zugrăveală nedesluşită, de culoare roşie, care, deşi spălăcită de soare, putuse să reziste 400 de ani de la înfiinţare. Dar cine se interesa atunci să desluşească acea zugrăveală! Tot asemenea cred că pe partea interioară a acestui perete trebuie să fi fost chipul Domnului ctitor, înconjurat de familia lui, dar nu-mi aduc aminte să fi observat acest lucru.

Era învelită cu sindrilă, şi avea la mijloc un singur turnuleţ fără înăltime, cu cîteva fereşti foarte lunguieţe şi foarte înguste, fără geamuri, mărginite în lungime de ciubuce de zidari.

Nu avea clopote. În lumea satului rămăsese povestea că toate clopotele fusese ascunse în lacul din vale.  S-au făcut cercetări şi înţepături în nămolul lacului, dar nu s-a nimerit locul, şi nu s-a găsit nimic; cred însă că aşa s-ar fi petrecut.

Semnul de chemare la rugăciune era o singură toacă de lemn legată cu o funie de doi martaci de stejar, foarte groşi, ciopliţi în patru muchii, cari, după rosătura lemnului de ploi şi de vreme şi după grosimea lor, arătau şi vechimea timpului de cînd vor fi fost înfipţi acolo şi ce fel fusese pădurea seculară din care fusese tăiaţi.

Se pare că într-un timp de nesiguranţă şi de temere mănăstirea fusese părăsită. Aşa se explică ascunderea clopotelor în lacul din vale; şi această părăsire a trebuit să dureze destul timp, încît cei care cunoşteau ascunzişul nu s-au mai întors înapoi, şi astfel clopotele au rămas pierdute. În ce timp se va fi petrecut această părăsire nu se poate şti.

Tot în cursul acelei părăsiri se pare că şi clădirile dimprejurul bisericii se vor fi ruinat, sau de răutatea vreunei năvăliri, sau de neîngrijire într-un timp prea îndelungat. Uşa bisericii de la întemeierea ei fusese sau ruinată de vechime, sau ridicată de cineva. Cînd a fost părăsită definitiv, a păstrat încă cîtva timp o uşă de stejar rău cioplită.

Dar şi satul trebuie să fi avut timpuri de părăsire. Cei bătrîni vorbeau de băjenii prin păduri, şi pomeneau numele de Cricov; căci în acel timp, chiar de lîngă biserică, până la Moara Domnească, şi poate şi până la Ialomiţa, era o neîntreruptă pădure - ei aveau neamuri în sate despre Dunăre: Curăteşti şi Chiselet.

Mănăstirea a fost clădită pe un colţ de deal, pe care-l formează o vale care vine de departe printre păduri, cu lunca Dimboviţei.

Dar, în intenţia evlaviosului domn de a întemeia în aceste locuri o mănăstire, cred ca s-a avut  în vedere, pe lînga ideea de a înfiinţa un lăcaş sfînt şi o casă de rugăciune,  şi aceea de a face un loc de apărare şi de veghere. Şi acestei preocupări  trebuia să-i corespundă şi alegerea locului, care pe atunci trebuia să se fi impus preferinţei domnului prin măreţia naturii şi prin sălbăticia împrejurimilor.

Şi nu este prea îndoielnic că Radu Vodă cel Frumos în timpul lui de restrişte şi pribegie, să fi stat în mănăstirea întemeiată de dînsul, de unde, prin oamenii săi de încredere, să fi spionat starea lucrurilor din Bucureşti.

Ce fel să fi fost această localitate acum 400 de ani, s-ar putea întelege dintr-o prea slabă descriere a localităţii, aşa cum era în cel dintiu an după 1850, cînd biserica a fost lăsată în părăsire.

Dealul ales se mărginea la răsărit şi nord cu pădurea, care pe atunci trebuie să fi fost seculară: potrivit loc de retragere şi  de refugiu în caz de primejdie. Era ocolit, în faţă şi dintr-o lature, de o apă mlăştinoasă cu stuf şi trestie, cu o adîncime suficientă - de o statură de om - pentru a servi ca mijloc de imediată apărare. Comunicaţia cu satul se face pe ape,  o punte de scîndura destul de şubredă. Avea la mică distanţă spre miazazi şi apus o gîrliţă, prin care se scurgeau apele ce veneau din sus şi care formează lacul dinprejurul mănăstirii Cernica, pentru a se uni cu Dîmboviţa la 2 km mai la vale de satul actual. Toată marginea acestei gîrliţe era împădurită cu salcii înalte, cu lacuri şi stufişuri: teren inundabil cînd se revărsau apele; iar mai înlăuntrul luncii, pe lîngă locuri de fâneaţă, erau întinse pâlcuri de mărăcinişuri, de porumburi şi măceşi, printre care pe sălcii stăteau agăţaţi curpenii de viţă sălbatică.

Desigur că biserica aşezată pe deal se vedea din depărtare, în partea apusului; dar de jos, de lîngă marginea apei, nu se putea vedea, din cauza desişului, partea opusă a dealului, despre Bălăceanca, sat unde se mai vedea atunci un petec de pădure, dar care pe vremea întemeierii mănăstirii poate că încă nu exista.

Dacă în timp apropiat era aşa înfăţişarea locului, se poate închipui ce fel va fi fost cînd Domnul l-a ales pentru întemeierea mănăstirii sale, cu 400 de ani înapoi.

Dar astăzi lucrurile s-au schimbat. De mai mulţi ani gîrliţa a fost abătută prin alta parte. Statul a dat de mult în tăiere pădurea de sălcii, din care nu a mai rămas o nuia. Abea se mai vede astăzi un plop bătrîn, departe de sat. Această schimbare s-a făcut într-un timp relativ destul de scurt, şi nu mai este nimic din frumuseţea pe care o admiram acum 60 -70 de ani.

Această mănăstire trebuie să fi fost cea dintîiu biserică clădită în toată regiunea aceasta, până la Dunăre, şi poate îndemnat de aceiaşi lipsă Matei Basarab să fi întemeiat şi dînsul biserica de la Plătăreşti şi pe cea de la Mănăstirea, cu 200 de ani mai tirziu. Dacă această mănăstire a fost cel dintîiu lăcaş sfînt în aceste părţi ale judeţului Ilfov, ar fi de lămurit - cum, pe valea Dîmboviţei, pînă la Argeş, satele trebuie să fi fost numeroase - în ce mod acei creştini se vor fi închinat la Dumnezeu. Ce biserici şi ce preoţi or fi avut? Această întrebare îşi are locul cu atît mai mult, cu cît, chiar lîngă Bucureşti, în satul Pantelimon a fost în fiinţă, pînă în timpuri apropiate, o bisericuţă de lemn, chiar pe locul unde este biserica actuală.

Supt un deal, lîngă locul care astăzi se chiamă La Pisc, aproape de apa Dîmboviţei, se vedeau, în cei dintiu ani după 1850, două gropi cu apă, în care crescuseră papura, din care se scosese pămîntul pentru fabricarea cărămizii, iar alături, lîngă fiecare groapă, încă se mai vedeau bucăţi de cărămidă roşie, rămasă de la cuptoarele unde fusese arsă. Astăzi acoperit cu iarbă, locul aproape că s-a nivelat, dar tot se cunoaşte ce a fost.

Trebuie să adaug că în vremea lui Radu cel Frumos, apa care curgea pe aici nu era Dîmboviţa, ci o gîrliţă prin care se scurgeau apele stătătoare, care formează lacul dinprejurul mănăstirii Cernica. Pe atunci Dimboviţa curgea pe supt satul Bălăceanu, pe malul opus al luncii. Dar de la o cotitură a apei, care venea foarte aproape de satul Cernica, a fost abătută toată apa şi unită cu apa lacului, pentru cele trei mori puternice ale mănăstirii Cernica, construite din scînduri groase de stejar, din care cea de a treia servea pentru dat la piuă dimiile, şi ţesăturile de lînă de la războaiele din mănăstire, care se auzeau ţăcănind cînd cineva trecea prin faţa bisericii Sf. Gheorghe înainte de secularizare.

Între cărămidărie şi locul ales distanţa era mică în linie dreaptă; dar, din cauza lacului, a trebuit pentru transportul cărămizii să se urce dealul, să se taie drum scurt prin pădure, să pogoare o vale, care astăzi se cheamă Valea Călugăriţii - se cunoaşte cum s-a croit acest coborîş, - şi de aici să se sape un drum în prelung, pe coasta opusă, până la locul clădirii. Drum astăzi neumblat.

Nu se mai cunoştea unde fuseseră gropile de var.

Pentru hrana călugărilor şi a oamenilor care ţineau de cuprinsul mănăstirii, se afla la spatele bisericii, între vale şi pădure, un loc de arătură ca de 30 de pogoane, care cred ca s-a păstrat pînă astăzi aproape în aceeaşi întindere ca şi acum 400 de ani. Dar se poate să fi fost acolo şi un mic cătun, fiindcă în timpul despre care vorbesc, plugul scotea la suprafaţă hârburi de vase de pămînt de la locuinţele care vor fi fost altă dată.

Tot pentru îndestularea oamenilor se găsea în mijlocul stufului din vale, chiar în faţa bisericii, un luminiş de apă cît o arie, unde, chiar în timpuri apropiate, cu cîteva coteţe aşezate, se prindea destul peşte în lac: ştiucă, caracudă şi lin, şi varietăţi mai mici.

Este cu neputinţă ca în veacul întemeierii să se fi aflat mori pe  apa Dîmboviţei şi este un lucru sigur că pentru măcinişul grâului şi al meiului se întrebuinţau râşniţe, fiindcă în timpul apropiat, despre care vorbesc, cu toate că satul se afla între 2 mari mori: la Cernica şi la moara Tînganului, erau ţărani în sat care încă păstraseră râşniţe pentru trebuinţele caselor şi s-ar putea crede că acest instrument fusese singurul mijloc pentru măcinat la sate în timpurile mai îndepărtate.

Râşniţa putea să fie mânuită sau cu mâna, sau, pentru nevoi mai mari, cum se cerea la o mănăstire, să fie mişcată de un cal.

În Bucureşti chiar, prin anul 1860, făina se procura de la mai multe mori cu cai, cu toate că era în jos de fabrica Lemaitre, renumita moară a doctorului Guşă (Gussi) şi fabrica lui Asande la Obor. Morile Vlădichii, de lînga podul Sf. Elefterie, au fost distruse repede după înfiinţarea lor, pentru a preîntîmpina înecurile de care sufereau Bucureştii aproape în fiecare an pe acele timpuri.

Cum în timpul lui Radu cel Frumos, porumbul încă nu era cunoscut, lumea de la sate, pe lîngă pâinea de grîu, întrebuinţa pentru hrană mămăliga de meiu şi în satul Tînganu, în anii despre care vorbesc, erau încă ţărani care preferau din obişnuinţă mămăliga de meiu celei de porumb. Ba încă acei ce întrebuinţau meiul ştiau să facă şi bragă pentru casa lor. Şi s-ar putea crede că, deci, cunoştinţa acestei băuturi din meiu este mai veche pe aceste pămînturi decît venirea neamului bulgarilor, cărora li se atribuie braga.

Tot asemenea tot în timpurile trecute, din cauza nesiguranţei cerealele se păstrau în gropi arse, în formă de oală, mi-a duc aminte - şi e mult de atunci - că am cetit cum că în judeţul Ialomiţa s-a descoperit o groapă de meiu foarte veche. În Tînganu, din cauza terenului nisipos, la mică adîncime , nu ştiu să fi fost asemenea gropi; dar mi-aduc aminte că urmînd copil la şcoala dascălului Gheorghe Ciungu, din satul Fundeni - Gherase - care era singura şcoală printre toate satele din partea locului, au fost aduşi şcolarii să scoată grîul dintr-o groapă care se afla în bătătura din faţa casei.

Valea care pleacă de la capul satului, din dreptul bisericii, se îndreaptă în sus, printre păduri, şi se prelungeşte pînă departe în sat şi se pierde pe cîmpia Pantelimonului, care, prin anii 1857-60, era acoperită de o falnică pădure, prin care călătorul auzia cîntec de cocoş sălbatic.

Ea nu se numeste Valea Tînganului decît în locul acesta, unde se întretaie cu drumul dintre Bucureşti şi Brăneşti, care era drumul olacului spre Brăila, renumit în acel timp, pentru tîlhării la drumul mare, şi se auzea pe atunci vorbindu-se în Bucureşti despre cutare că a fost călcat de hoţi la Valea Tînganului  (acum vreo 25 de ani, am luat parte ca jurat, la Giurgiu într-un proces de tîlhărie petrecut la Valea Tînganului) .

La oarecare depărtare spre Brăneşti, era atunci un popas de poştă, de olac, o clădire căreia lumea îi zicea Olaniţa, desigur fiindcă era învelit cu olane, după cum pe o altă cale, dincolo de mănăstirea Pasărea, era un alt popas, căruia îi zicea Sindriliţa, fiindcă era învelit cu sindrilă - astăzi un sat de ţigani.

În aceasta vale era atunci - ca şi astăzi - un puţ de piatră, foarte cercetat de lumea trecătoare. Erau şi cîteva cruci acoperite şi împrejmuite, avînd înăuntru şi icoane.

Nu ştiu dacă erau troiţe. Iar la o mică depărtare, mai la vale, spre pădure era Biolăria, unde se aflau staule pentru vitele mănăstirii Cernicăi, care trebuie să fi fost numeroase, deoarece toamna avea şi o mică zahana, pe lac, în dreptul bisericii Sfîntul Nicolae.

De altfel mănăstirea Cernica avea o mare bogăţie. Toată partea dintre moşia Tînganului, pînă la Brăneşti şi mănăstirea Pasărea, şi între moşia Pantelimonului, era proprietatea mănăstirii Cernica. Avea şi vii la deal şi cine stie dacă Valea Călugărească nu-şi datoreşte numele pentru podgoriile pe care le avea acolo această mănăstire.

Chiar împrejurul mănăstirii erau puternice grajduri şi magazii de cereale şi mai multe pogoane de vie, toate împrejmuite cu gard de nuiele şi uluci. Înăuntru era belşug pentru oricine căuta, pe scurt timp, adăpost şi hrană. La zile mari se vedeau stînd la umbra pădurii frumoase trăsuri boiereşti, ale celor care vizitau mănăstirea. Era atunci mănăstirea Cernica pentru Bucureşti un fel de Sinaia a acelor vremuri.

De la Biolărie, mergînd spre sat, valea nu mai purta numele de Valea Tînganului, ci, după numiri ale unor locuri cunoscute : Lacul Negru, la Grădina cu Meri - de unde valea începea să aibă apă şi stufiş - la Anini, la Topile, la puţul lui Găman. De aici pînă lîngă sat purtă numele comun de cocioc.

În locul cunoscut cu numele de Grădina cu Meri, erau, departe de mănăstire, în mijlocul pădurii, la marginea unei mari poieni, oarecare clădiri bine împrejmuite, pendinte de mănăstire; dar niciodată nu am ştiut la ce serveau, şi astăzi nu mai e niminea din cei ce ştiau şi de la care s-ar putea afla. Mai era asemenea în mijlocul pădurii dinspre mănăstirea Pasărea un loc împrejmuit care se numia Găinăria, unde se creşteau păsări, desigur pentru a ospăta lumea aleasă care vizita mănăstirea.

Fiindcă partea luncii dintre Tînganul şi satul Cernica era supusă înecurilor şi revărsărilor de ape, chiar în timpul verii, cînd apele erau scăzute, din lipsă de podeţe drumul era anevoios prin această parte. De aceea mersul de la mănăstire spre Bucureşti se făcea prin pădure, şi se vede şi astăzi - şi prin pădurea Tînganului şi prin a Cernicăi - colnicul care servea de drum; însă numai pentru mănăstire,  nu şi pentru sat. Satul trebuie să fi avut comunicare spre Bucureşti pe un drum vechiu,  printre păduri,  pe la Valea Tînganului.

Şi se poate ca numai acest ocol să fi fost cauza pentru care această vale, în punctul de unde drumul porneşte spre Bucureşti, să poarte numele de Valea Tînganului, la o mare depărtare de sat.

Satul trebuie să aibe o vechime mult mai adîncă în trecut faţă de vechimea mănăstirii. Aşezat pe o lăsătură a dealului şi aproape alături cu cursul unei ape - care nu era Dîmboviţa - învecinat la răsărit şi nord cu întinse păduri şi cîmp de arătură, iar la apus cu lunca Dîmboviţei, avea prin însăşi această poziţie însuşirea de a fi potrivit pentru aşezări de oameni.

Cine va fi fost acel Tînganu - dacă acest nume va fi fost al unui om - care şi-a eternizat numele cu numele satului întemeiat poate de dînsul, şi în ce timp va fi trăit, niciodată nu se va putea şti. Dar un sat cu case de gard, pomestite cu pămînt şi paie şi învelite cu trestie, oricît de vechiu ar fi, nu lasă urme durabile din trecutul lui. O casă de gard, oricît de bine îngrijită, nu poate să dureze mai mult de 70 pînă la 100 de ani. Sînt însă alte elemente care au lăsat urme relative mai depărtate şi cu mult dincolo de o viaţă de om. În cutare cotitură a apei, era un şir de sălcii, care, după grosimea lor, puteau să aibe şi 200 de ani. Cam în acelaşi loc, la marginea deluşului, trei nuci mari puteau să aibe cam aceeaşi bătrîneţe.

Mai la vale de satul actual, lîngă locul care să chiamă Malul cel Mare, se vedeau, cînd încă pămîntul nu fusese răscolit de plug, urme de locuinţe dintr-un timp necunoscut.  Locul acela se numea silişte.  La capătul acelei silişte, cam în vale spre satul actual, erau 4 peri pădureţi foarte înalţi şi groşi, supt care atunci stăteau oile la umbră. Poate că din cauza mărimii lor li se zicea Peritoi. Poate că aceşti peri făcuseră parte din marea pădure care în timpuri mai depărtate se întindea pînă lîngă dînşii, până la marginea luncii, fiindcă la o mică îndepărtare în sus, dincolo de locul numit Ordia, se începea tufărişul, pe unde fusese vechea pădure care, servind la nevoile oamenilor şi alături de arături, nu se mai putuse înălţa.

În partea cealaltă, lînga pădurea actuală, un asemenea tufiş, în întindere de aproape de 800 pogoane, fusese dat pentru împroprietărire în anul 1864.

Pe un maidan la marginea satului, unde se părea că altă dată fuseseră locuinţe, se vedea atunci o cruce mică de piatră, unde de bună seamă fusese înmormântat cineva care nu putuse să aibă binecuvîntarea religioasă a unui preot, fiindcă satul se poate să nu fi avut un preot.

Sînt, pe întinderea moşiei, numiri rămase spre pomină de la generaţiile trecute: Ordia, Puţul Savei, Valea Dughii, Vadul Oanii. Spre acest vad se cunoşteau după rosătura făgaşului, unde erau pogorîşuri şi urcuşuri, urmele unui drum vechiu care se părea a veni dinspre partea Dunării. De oare ce la acest vad valea are apă şi trestie, trebuie să fi fost acolo un pod de lemn - din care nu se mai văd acolo rămase urme - sau că trecerea se făcea prin apă, deoarece cuvîntul "vad" nu presupune fiinţa unui pod. Pe această cale carele se îndreptau, se pare, în direcţia Buzăului, sau în părţile de sus ale ţării.

Mai în sus, pe aceeaşi vale, cam aproape de satul Brăneşti, este locul numit Sgîriata, unde iarăşi se văd prin pădure şi peste vale urmele de trecere ale unui drum vechiu, umblat în timpuri necunoscute.

Dl. Profesor N. Iorga, venind cîndva dinspre Plătăreşti, vorbeşte şi despre satul Tînganu-Moară, nu satul Tînganu propriu-zis, unde este biserica. Cînd s-au făcut aici morile, au fost aduse şi familii de ţigani mănăstireşti, dar erau şi multe familii de români. Ce fel o fi astăzi cătunul nu-l stiu, şi se poate ca în timpul din urmă, deoarece am văzut că într-o parte a locului s-a parcelat o vatră de sat, să se fi stabilit acolo prin împroprietărire, şi familii de ţigani.

Cînd erau în fiinţă morile, care de mult nu mai sînt, ştiu că erau mai mulţi locuitori români, cari de bună seamă erau mai vechi decît morile. Era acolo şi un han, cîrciuma cătunului, fiindcă înainte de facerea şoselei Lehliu - Bucureşti, pe aici,  pe la Moara Tînganului, era drumul de la Călăraşi şi din toată partea aceea a Ilfovului, spre Bucureşti. Pe aici veneau căruţele cu peşte, pe linia Bălăceanca, Căţel, Dudeşti. Numai în timpul verii, cînd apele erau scăzute, se putea merge şi pe linia Tînganul, Cernica, Bucureşti, şi nu fără greutate din cauza lipsei cîtorva podeţe de trecere.

 Satele Cernica, Tînganu, Fundenii-Gherase, Frunzăneşti (lumea locului zicea Frujineşti) sunt sate locuite numai de români. Satul Brăneşti este o colonie de bulgari, iar la Plătăreşti, printre români erau şi familii de bulgari.

N-am cunoscut în satul Tînganu pe nimeni, nici chiar venetic care să fie de alt neam. Erau aici stabiliţi şi un număr de ardeleni, care se distingeau după felul de a vorbi. Dar, cum vreau să prezint starea satului dintre anii 1850-60, aceşti ardeleni trebuie să fi fost stabiliţi în sat cu cîţiva ani înainte de 1848, fiindcă aveau gospodării care arătau oarecare trecut. Ei purtau nume ca: Toader Bornea, cel care avea multe oi şi căruia erau puţini în stare să nu-i zică : naş Toadere sau cumetre Toadere. Se mai numeau Micla Băjenaru, Noanea, Gheorghe Hilea, Ion Gândilă. Toţi aveau turme de oi.

Iar ţăranii localnici cam astfel de nume: Ion Bugoiu, Marin Soare, Petre Rumânul, trei fraţi Nicoară, Nicolae Roman, Ene Vlăsceanu, Ion Căpraru...

Pe atunci casele în sat erau rare. Erau şi locuri părăsite, cu locuinţi dărâmate. Locuinţele aveau împrejur curţi spaţioase şi loc de arie, mai toate împrejmuite, cu garduri, aveau staule pentru vite, şi, cum era loc de păşune, nu ştiu dacă erau în sat 10 case care să nu aibe un număr de oi,  pe lîngă vite mari.

Nu erau oameni prea bogaţi, dar era îndestulare şi toţi avea cu ce trăi. Pe atunci toamna oamenii făceau multe pomeni, semn de dărnicie din prisosul avutului lor şi din suflet creştinesc. La aceste pomeni venea şi preotul şi da binecuvîntarea. Masa se întindea afară, pe tasaturi de casă, iar pentru oamenii mai de seamă, înlăuntrul casei.

În timpul de faţă satul s-a mărit mult. Unde era o singură casă , s-au mai adăugat cel puţin trei. Şi cum generaţiile s-au premenit în timp de zeci de ani, şi oamenii s-au înmulţit , nu mai e cîmpul de păsune de altă dată, şi nici vite multe împrejurul casei. Portul şi obiceiurile şi ocupaţiunile casnice s-au schimbat şi ele. Ţăranul nu mai cultivă inul şi cânepa ca altă dată, şi toamna, pe lună, nu mai răsună meliţa pentru facerea fuioarelor. Nemai fiind multă lînă, se toarce şi se îndrugă mai puţin pentru facerea îmbrăcăminţii şi pentru împodobirea casei.

Cum erau mulţi ţărani care nu aveau cai, veneau pe timpul treerişului ţărani de la munte cu căruţe şi cu cai mulţi, numai pentru treerat. Plata se făcea în natură după învoială.

Tot în felul acesta treerau şi arendaşii şi proprietarii, care, pe lînga dijma clăcaşilor, cultivau ei înşişi grîu mai mult. Se întîmpla însă ca în august să nu fie vînt pentru vînturat, sau să nu fie timpul prielnic şi să rămîe grîul pînă în toamnă nevînturat; şi atunci grîul amestecat cu pleavă se făcea grămadă împrejurul stejarului, se acoperă cu paie şi cu znopi de coceni pînă în primăvară; dar mult din grîu se strică. Aşa se spunea despre timpul cînd nu erau încă maşini de treerat. Prima maşină de treerat s-a văzut la Fundeni-Gherase cam prin anul 1855.

Preoţii satului erau doi: popa Neagu, pe care eu nu l-am apucat, şi popa Şerban. Aveau casele faţă în faţă, la capul satului dinspre biserică.  Acest popă Şerban era oltean  de felul lui, cum arăta după vorbă. Se spunea că oameni mai bătrîni din sat l-au cunoscut ca băiat tînăr vînzînd bragă prin Oborul Bucureştilor. Ce scoală să fi avut ca să ajungă preot în acest sat? Poate că urmase o scoală aşa-zisă de grămătici, unde se învăţau cîntări bisericeşti şi rostul preoţiei. Deşi destul de bătrîn atunci, el a mai trăit pînă după anul 1870. După puţin timp în locul lui popa Neagu a venit în sat un al 2-lea preot tînăr Cristea Rădulescu din satul Suhatu, care şi el trebuie să fi urmat aceeaşi şcoală de grămătici. Acest preot avea o înfăţişare plăcută; avea glas frumos, cînta frumos, citea frumos şi slujea frumos în biserică.

Cum fiecare sat îşi are ţigănia lui, erau ţigani şi în satul Tînganu. Ei sunt şi astăzi aşezaţi în acelaşi loc unde erau şi în 1850, alături de capul satului dinspre pădure. Locuiau în bordee. Numai patru familii de ţigani aveau case în regulă, şi aceştia trebuie să fi fost stabiliţi mai de mult în acest sat, şi fiecare aveau o meserie. Era Ilie, fierarul satului, cu mai mulţi feciori, Năstase lăutarul,  cu fiul său Totoşi şi un alt ţigan Voicu al Măslinii, care aveau mesteşugul de cârpaciu. Cel de-al 4-lea ţigan, Ivan Ţiganul, a cărui casă era alăturată de casele satului, avea mai mulţi copii. Dar nici el nici copiii nu vorbeau ţigăneşte. Vorbeau bine româneşte, fără nuanţa de pronunţare caracteristică ţiganilor.

Din ceilalţi, care locuiau în bordee, trebuie să fi fost aduşi aici după 1848, după libertate, cum se spunea atunci acelui timp. Unii din ei aveau şi cai cu care ajutau la seceriş, dar, nefiind obişnuiţi cu munca cîmpului, şi ei şi vitele lor  în cursul iernii trăiau rău. Femeile lor, mai cu seamă în timpul verii, ajutau la treburile ţărancelor: spoit, lipit, dărăcit şi trăiau mai mult din căpătat. Nu ştiu dacă erau toţi botezaţi. Unii aveau nume româneşti obişnuite. Se pare însă că stăpînii lor, pe unde fuseseră robi le dăduseră în bătaie de joc nume ciudate: Spilea , Măslina. O ţigancă bătrînă se numea Luna; un ţigan se numea Ciocan; iar un altul, un flăcăiandru, Ciorică."

C. Savescu

amintirile unui octogenarcernica tinganu

 

 

 

Comentarii   

Vasile Bolboja
0 # MANASTIRI LEGENDARE: TANGANUVasile Bolboja 28-11-2009 10:49
Gratie eforturilor consistente ale d-lui Nicolae Ciotoran, dupa Cernica, Balaceanca si Caldararu, iata ca si Tanganu a intrat in randul satelor comunei noastre care are "istorie" in portalul VOXCENICA. Si inca cu doua materiale consistente deosebit de valoroase. Despre Manastirea Tanganului veneau de la batranii nostri informatii vagi, incerte. Intre anii 1961-1966 s-au facut sapaturi arhelogice pe locatia fostei manastiri iar rezultatul cercetarilor a fost publicat in revista Magazin Istoric sub semnatura reputatului istoric si arheolog Panait I. Panait. O carte de circa 50 de pagini a scris si binecunoscutul preot din Cernica, si el mare iubitor de istorie locala, preot dr. Constantin Badie. Avem acum in portalul nostru o oglinda completa a istoriei
legendarei manastiri. Eram elev cand am vizitat santierul arheologic al manastirii. Si atunci circula, legenda sau realitate?, informatia ca clopotele bisericii zac undeva in
milul apei din partea de vest... negasite niciodata...Apo i manastirea si-a reluat somnul cel de veci. Azi acolo este o padurice de salcami. Ei deasupra, manastirea dedesupt...A fost ctitoria lui Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Tepes. Sunt mai multe legende despre moartea lui. Una spune ca ar fi fost pus de Vlad Tepes sa-si sape singur groapa drept pedeapsa pentru adolescenta petrecuta in paturile sultanului Mohamed al II-lea. Alta ca ar fi pierit si el in singeroasele lupte cu turcii. Dar cea mai probabila, consemnata si in materialul d-lui Ciotoran sustinuta si de marele istoric Nicolae Iorga este ca a murit de cancer in anul 1475 in ctitoria sa. Adica Manastirea Tanganu. Somn usor marite domn si mandra (fosta) manastire...
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
Inginelu
0 # FascinantInginelu 30-11-2009 15:07
Felicitari D-l Ciotoran, este foarte interesanta aceasta prezentare,dar cine este "octogenarul" ?.
Eu am cum daca sunt din Tanganu incerc sa-mi imaginez locurile prezentate,unel e nu le inteleg bine,dar o sa le printez si cu ajutorul altor prieteni poate le deslusim.Despre toate astea am auzit numai franturi , in sfarsit gasesc ceva complet si adevarat.
Mai exista continuare? parca se termina cam brusc.
Mii de multumiri pentru cea ce faceti pentru comuna.
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
svejk
0 # Amintirile unui octogenarsvejk 30-11-2009 16:38
Iertare!
Octogenaru se numea: C. Savescu. O sa semnez si articolu.
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
Inginelu
0 # Inginelu 02-12-2009 13:51
Si unde a fost gasit materialul?
Savescu era din Tanganu, si facuse scoala.

Multumesc
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
florin
0 # buna descriereflorin 31-03-2012 23:31
bine venita descrierea satului Tanganu, asa cum era el in acea perioada. Pentru noi, mai tinerii locuitori ai satului, asemenea informatii sunt foarte utile. Si , parca, ne indeamna la a studia si cerceta cu mai mare atentie acele locuri atent descrise, unde existau gropile de var, cuptoarele ce ardeau caramizile de pamant etc; asemenea locuri incarcate de istorie trebuie cunoscute, scoase la lumina, si introduse intr-un fel de circuit turistic...ar fi pacat ca acestea sa ramana doar istorie; bogatia satului, informatiile care vin din istorie, nu fac decat sa puna in valoare si mai mult satul Tanganu. Ce ne ramane de facut? sa adancim si sa redescoperim Tanganu, sa cautam urmele batrinilor nostri locuitori ai Tanganu-lui si sa le punem in valoare, aratandu-le astfel respectul nostru.
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator

Adaugă comentariu

Pentru un dialog civilizat, comentariile care contin expresii vulgare, injurii catre alti utilizatori sau incita la violenta, sunt defaimatoare, ofensatoare, promoveaza produse sau servicii, sau nu au legatura cu subiectul comentat, vor fi sterse. Responsabilitatea comentariului revine autorului acestuia.


Codul de securitate
Actualizează

VoxCernica.ro foloseste cookies proprii/terţi. Continuarea navigarii implică acceptarea lor.