CAPITOLUL VII -PENTRU CINE BAT CLOPOTELE? - Pagina 9

: Scris de Administrator Administrator; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 18 Iulie 2024 18 Iulie 2024; Accesări: 1606 1606

Index articole

Pagina 9 din 11

CAPITOLUL VII -PENTRU CINE BAT CLOPOTELE?

============================

PRIMII PAŞI, ULTIMII PAŞI

----------------------------------------

Duminică 16 februarie 1975.

L-am adus acasă pe Mihăiţă. L-am ajutat de subsuori să facă primii paşi. Primii paşi dintr-o viaţă care îi sta în faţă în toată splendoarea ei. Primii paşi dintr-o viaţă destul de lungă ATUNCI, destul de scurtă cândva...

Şi tot în acea zi am ajutat-o pe Mama să facă ultimii paşi. Ultimii paşi dintr-o viaţă destul de lungă cândva, destul de scurtă ACUM. Şi întocmai ca Mihăiţă, după câţiva paşi s-a sprijinit de pat. Dar câtă diferenţă!?

Dacă ne-am imagina viaţa ca pe o curbă sau ca un semicerc, unde s-ar afla cele două fiinţe omeneşti?

Mihăiţă avea semicercul în faţă se pregătea să se înscrie pe traiectoria lui, misterioasă, să se propulseze acolo spre vârfuri, acolo unde viaţa clocoteşte, acolo unde viaţa îl chema. Acolo unde miliarde de oameni şi-au îndreptat paşii, primii paşi, apoi pe ceilalţi. Acolo unde şi i-a îndreptat şi Mama. Cândva... Dar ce au însemnat acei ultimi paşi, iremediabil ultimii.... Se afla pe partea cealaltă a semicercului. Privirile ei nu se mai puteau întoarce niciodată acolo unde clocoteşte viaţa. Înapoi însemna numai aduceri-aminte, numai regrete şi dureri neîntinate. În faţă urma abisul, necunoscutul, neantul, negura vieţii, inevitabilul vieţii. Îşi întorcea, printr-un superb efort privirile înapoi spre culme. Ce-a lăsat acolo? Bucurii? Nu... Necazuri? Da... Nu din vina ei.

Din camera noastră, unde era Mihăiţă şi până la camera Mamei erau zece paşi. Dar la ce distanţă uriaşă se aflau unul de celălalt atunci în acel moment. Peste o mie de ani, de exemplu, cele două vieţi se vor apropia neverosimil de mult, se vor contopi, vor deveni un punct. Apoi vor dispărea în haosul uitării. Acolo de unde nu se mai revine niciodată.

Încercarea noastră de a-i da Mamei ceea ce viaţa îi refuză, pe nedrept, a dat greş. Am dorit să o scoatem afară în curte ca să mai tragă în piept aerul curat al dimineţii, să mai privească odată bolta luminoasă a cerului, să-şi mai plimbe odată privirea până la linia sinuoasă a orizontului. Nu s-a putut. După 2-3 paşi a strigat, disperată!, să o ducem înapoi în pat.

Mi-am adus aminte, în acele momente de cuvintele unui bun prieten: “Numai dorinţa ei extraordinară de a trăi o mai ţine în viaţă”.

A urmat o scurtă perioadă de resemnare totală.

“ Ce să mai facă şi doctorii. Uitaţi-vă la piciorul meu cât e de umflat?”

“ Du-te la şcoală, Vasile. Ai grijă de tine. Cu mine nu e de glumă. Boala asta o să-mi pună capăt doar mie. Voi sânteţi tineri. Du-te, Vasile. Pe mine lasă-mă în grija Domnului”.

“ Nu mai vine nimeni pe la mine. M-au uitat cu toţii. Fiecare are casa lui, grijile lui, durerile lui. Nu poate să le-mpartă cu mine”.

“AJUTORUL” LUI MIHĂIŢĂ

----------------------------------------

O întrebare ce trebuia să-i găsesc răspuns mă chinuia în acele zile: odată cu imobilizarea decisivă la pat se punea tot mai acut problema unei îngrijiri permanente. Cine să facă lucrul acesta? Mulţi mi-au sugerat ca soţia să întrerupă serviciul. La început am fost înclinat să cred că au dreptate. Dar la o analiza mai profundă mi-am dat seama că de fapt comiteam o gravă greşeală. Cheltuielile erau foarte mari. Numai cu salariul meu nu le acopeream.

“Noroc” că pe Mihăiţă l-a sâcâit tot timpul o bronşită rebelă. Concediile medicale pe care le-a primit soţia pentru îngrijirea lui şi le-a petrecut la căpătâiul Mamei. Bronşita lui Mihăiţă = 7 zile de concediu medical pentru îngrijirea Mamei, tusea convulsivă a lui Mihăiţă = alte 5 zile de concediu medical la căpătâiul Mamei, gripa soţiei = încă 5 zile în apropierea Mamei.

Ştiu: este ceva de domeniul inumanului, dar acesta a fost crudul adevăr. Ne plănuisem chiar şi două rezerve potenţiale: un concediu fără plată de o luna de zile şi un concediu de odihnă. Ambele ale soţiei. Dar n-am ajuns la o asemenea limită...

Aceasta în mare parte şi datorită ajutorului substanţial primit din partea adevăratelor mele mătuşi, cumnate ale Mamei: mătuşa (tuşa) Stana, soţia fratelui mai mare a lui “tata”, Tudor, mătuşa Maria, soţia fratelui mai mare al Mamei, Ion, mătuşa Lina, soţia fratelui mai mic al Mamei, Gheorghe. Primele două aveau vreo 55-60 de ani, erau şi ele, la rândul lor bolnave. Tuşa Stana avea hipertesiune. Tuşa Maria, un reumatism rebel. Au vegheat la căpătâiul ei fie toate odată, fie rânduindu-se. Emoţionant era schimbul de cuvinte pe care Mama îl făcea, câteodată, cu mătuşa Stana:

- Ţaţă (aşa îi spunea Mama) când pleci acasă?

- Nu plec, Mito. Stau cu tine până la vară. Stau până te faci bine.

- Aşa, ţaţă, să nu mă lasi singură.

Şi n-a lasat-o. Mereu apărea la poartă, mergând încet, pâşa, pâşa, cu băţul într-o mâna. Admirabile femei mătuşile mele! Amirabile gesturile lor de omenie. Şi toate făcute cu o simplitate şi o modestie impresionantă. Mătuşa Stana era şi o femeie curajoasă. Îmi spunea:

“ Uite, Vasile, vezi bălegarul ăsta (îşi arăta propriul ei trup; era corpolentă)? Cât ai zice peşte s-a dus. Odată se opreşte inima şi gata s-a terminat cu viaţa mea”. Dar a trăit mulţi ani după aceea. Când dă Domnul... După sufletul omului. Dar ce Mama nu a avut suflet bun?

“ Ăştilora (era vorba de “tata” şi fraţii lui, deci şi de soţul său) le e frică de moarte. N-am văzut oameni mai fricoşi. Ei cred că o să împărăţească pământul”.

Ne povestea, în lungile nopţi de veghe la căpătâiul Mamei, întâmplări de demult din aspra şi agitata ei viaţă.

Şi mătuşa Maria ne povestea întâmplări de demult din copilăria ei petrecută împreună cu Mama. Acele amintiri înconjurau tragedia Mamei cu un nimb de legendă.

Iarăşi resemnare.

“ Ce să-mi facă şi doctorul Ionescu ? Ce să-mi facă şi doctorii? Mi-au făcut două operaţii, mi-au scos totul din mine, mi-au făcut injecţii, raze, am înghiţit kilograme de medicamente”.

Nopţile erau îngrozitoare. I se ţinea lumânarea...

Mi-am dorit şi am avut o Mamă foarte curajoasă. Întotdeauna am admirat-o. A fost şi este modelul meu de viaţă. Atunci în acea perioadă dramatică a avut momente în care curajul ei formidabil o părăsise. Mi-am pus atunci întrebarea: “Este sau nu este Mama mea o femeie curajoasă, capabilă să privească adevărul în faţă?”. Dar poate fi învinuit un om care vrea să trăiască, de lipsă de curaj? Puteam eu de pe poziţia mea, să fac acea apreciere? Nu. Eu eram încă tânăr, aveam încă viaţa în faţă. Aveam un trup sănătos. Spectrul morţii era departe, departe...

Aşa cum spunea un prieten: “Ca să poţi aprecia just comportarea unui om trebuie să te transpui, neapărat, în situaţia lui”. Dacă eşti în stare...

La cea mai mică, banală şi evident trecătoare ameliorare a situaţiei ne cerea să încercăm imposibilul: internarea în spital! Dorinţa ei de viaţă învingea resemnarea. Pentru a câta oară?

Necesitatea administrării, din nou, a injecţiilor cu mialgin devenea din ce în ce mai presantă. Trebuia să i le facă cineva din familie. Dar cine?

- De ce să-mi faceţi injecţiile alea? Ce, eu am cancer? Eu nu am cancer, încerca să ne convingă. O făcea cu multă convingere. Oare chiar credea cu adevărat în ce spunea?

Într-o zi i-am adus trei sticle cu bere. S-a înfuriat pe mine:

- Eu mă bat, zi şi noapte, cu moartea şi tu îmi aduci bere. Asta-mi lipseşte?...

A băut, totuşi, un pahar...

“Tata” i-a adus un semn prin care să-i dovedească lipsă vinului din butoi. Cine să i-l fi băut? Mama i-a spus, în batjocură, că ea i-a golit o jumătate de butoi.

De fiecare dată când mă pregăteam să mă duc acasă îmi făceam fel de fel de planuri: cum am să vorbesc cu Mama, ce-i voi spune, cum am să-i alung tristeţea, cum am să o încurajez. Dar în faţa ei mă comportam cu totul altfel. Socoteala din târg nu se potrivea cu cea de acasă.

BUBA

---------

A apărut “buba”!

A apărut, pe partea dorsală, în dreptul şoldului. Cândva Mama ne spunea: “Nu am cancer, eu am lichid. Dacă aveam cancer apărea vreo bubă”.

Şi ca o consecinţă imediată a apariţiei “bubei” a acceptat să i se facă injecţii cu mialgin.

Am mai spus: parcă toată vlaga trupului ei de altădată s-ar fi strâns în piciorul bolnav. Şi, paradoxal, piciorul bolnav părea singurul organ sănătos din corpul ei. Numai el îşi păstrase ATUNCI dimensiunile de altădată. Ceea ce era sănătos altădată părea bolnav, ceea ce era bolnav acum părea sănătos!

1 Martie.1975...

Ultima lună? Fără îndoială...

În ultimul timp m-a chinuit un gând: pe 9 martie împlineam 27 de ani. Şi nu cumva... Nu, nu era cu putinţă... Ar fi fost prea de tot...

Începuse o nouă lună.

Era o zi neobişnuit de frumoasă.

Era o zi de primăvară adevărată.

Viaţa ei se-ntinsese până în primăvara anului 1975.

Adio viscole.

Adio geruri.

Adio...

Mamă...

Fraţii Mamei, la insistenţa femeilor care se perindau zilnic pe la căpătâiul ei, i-au făcut nişte descântece. Nu m-am opus. Nu aş fi vrut să las impresia că nu-i vreau binele. Prima senzaţie a fost de uşurare. Efectul psihologic era evident şi de aşteptat. I-au dispărut durerile, s-a inviorat la faţă. Vecinele şuşoteau: “Se face bine, Mita!”. “Doamne, ce s-a înviorat, să n-o deochem!”.

În noaptea imediat următoare descântecelor a dormit mai bine decât în alte nopţi. Şi în ziua următoare s-a simţit mai bine. Toată lumea a crezut că forţa miraculoasă a descântecelor a pus stăpânire pe ea. Am fost singurul care nu a împărtăşit nici un moment entuziasmul celorlalţi. Posibilele miracole se consumaseră cu mult inainte.

Institutul Oncologic Bucureşti a trimis o adresă la Circumscripţia Sanitară Cernica prin care întreba dacă a decedat bolnava Bolboja Dumitra. Sfânta statistică!

Dar corpul ei născut pentru a trăi 100 de ani ceda greu într-o luptă inegală.

Rezistenţa lui depăşise chiar şi timpul de siguranţă pe care cei de la Institutul Oncologic şi-l luase pentru a-i consemna, statistic, sfârşitul.

“Liniştit şi fără greutăţi, departe sunt de tine, dragul meu prieten” îmi scria Dudu Sava.

M-am întors peste două zile (întârziere datorată cursurilor serale de la ASE şi deci nu puteam să vin zilnic lângă Mama). Pe drum m-am întâlnit cu sora mea.

- Îi este rău de tot Mamei! Ştii?

- Nu, i-am răspuns. Am venit din obişnuinţă, atunci când timpul îmi permite.

- A venit soţia ta la noi. Nu se mai poate mişca deloc.

Efectul descântecelor nu fusese decât în imaginaţia sa şi a celorlalţi.

Acasă l-am găsit pe unchiul Gheorghe. Plângea. Plângeam cu toţii. Numai Mama nu plângea. I se umflase şi burta. N-o mai durea piciorul. O durea, în schimb, burta. Simţea durerea la cea mai mică atingere. O mână, cea stângă, o ţinea sub sezut. Cu ea îşi proteja buba. I-am luat mâna ei mica (să nu te miri cititorule, mâna ei care a împins coarnele plugului, cea care a săpat cu cazmaua, cu care a mânuit fierăstrăul, cu care a tăiat lemne cu toporul, cu care a spălat tone de rufe, era ATUNCI.. mică!...) în mâna mea mare. Nu mai putea mişca nici piciorul stâng...

Primăvara îşi intrase definitiv în drepturi. Am scos-o afară pe braţe şi am aşezat-o pe un pat anume amenajat. Aerul tare a adormit-o imediat. Nepoţica mea Mariana surprinsă de acea “mutare” a spus nişte cuvinte memorabile:

- Mamaie, te-au dat afară ca să te vadă oamenii?!

Vocea ei de copil nevinovat a semănat printre noi, o teribilă stinghereală. Demult nu mai eram obişnuiţi cu o sinceritate vecină cu naivitatea ca în acele cuvinte de copil....

Mama dorea să mă-mpac cu “tata”. Dorea ca în urma ei să lase pace. O pace în care nu crezuse nici un moment.

8 MARTIE

--------------

8 martie 1975. În urma cu 27 ani apărusem şi eu pe lume. De ziua Femeii. De ziua Femeii, Mama făcuse “tatei” cadou un băieţel...

Se scurseră 27 ani. O parte din viaţa mea. A parte din viaţa Mamei. De ziua mea, Mama, cu buzele ei fripte de boală, îmi spunea nişte cuvinte pe care nu mai ştiam cum să le caracterizez: “Imi pare rău că plec dintre voi”... De ziua mea, de ziua Mamei gândeam altfel: “Şi nouă ne pare rău Mamă dragă. Trebuie să avem inimi de câine ca să nu simţim că se dărâmă o lume cand îi strângi mâna Marianei în semn de rămas bun. Cum să nu simţim cutremurul ce te-a cuprins când ai lăsat capul în jos. Şi din priviri i-am spus Didinei să-ţi facă injecţia cu mialgin. Am înţeles atunci că ai capitulat. Ţi-ai aruncat privirea într-o parte. Nu ţi se mai potrivea formula: <<Întotdeauna învinsă, niciodată definitiv... >>. Şi toate acestea se-ntâmpla de ziua mea, de ziua ta, Mamă”.

11 martie 1975.

Când am intrat în curte toţi mi-au făcut semn să nu intru în casă. “N-o mai întoarce din drum”... N-am rezistat tentaţiei de a-mi vedea Mama. Am intrat în casă. Era lume multă. Instinctiv, Mama a întors capul spre uşa. M-a recunoscut:

- A venit Vasile, a spus o voce.

- Da, l-am văzut. Te duci la şcoală?

(“- O să mor eu, Vasile, şi tu n-o să mai termini şcoala”).

După spusele celorlalţi a fost singurul moment de luciditate din acea zi. Îl păstrase pentru mine... Nici pe patul morţii nu uitase de şcoala mea, de proorocirea ei că-mi voi purta paşii pe băncile şcolilor dincolo de moartea ei...

Era mai mult în lumea cealaltă decât în a noastră.

A delirat toată noaptea.

“ Spălaţi-mă. De ce nu mă spălaţi? Moartă şi nu mă spălaţi... E păcat...”.

“ Să vină Didina şi Culina”...

Dimineaţa:

“ Las’că mă spălaţi mai pe seară”

N-am mai plecat la cursurile de la facultate în acea seară. Am stat lânga ea. Aţipea. Intra în ghearele morţii. N-am lasat-o:

- Mamă, te doare?

Şi-a scuturat capul. S-a uitat la mine. N-a făcut nici un “pas” dar am simţit că a venit de departe, de departe, din viitoarea ei lume.... Mi-a răspuns cât se poate de clar:

- Nu e amorţit (piciorul!).

- De ce te scarpini?

- Mă mănâncă.

O voce mă lămureşte (era una dintre vecinele noastre care o veghea):

- Are o nouă bubă... acolo...

Cineva a aprins o lumânare. Câteva femei s-au ridicat să plece. A ridicat şi ea privirea spre ele. S-a supărat:

- Nu, nu mă lăsaţi singură?

Mătuşa Stana i-a repetat promisiunea făcută cândva:

- Nu te speria, Mito: eu nu te părăsesc niciodată.

La facultate, la serviciu, pe stradă, aiurea, trebuia să mă comport ca un om normal, fără griji, să discut, să zâmbesc... Era ca un vis frumos...

Toate amintirile mele se depănau sub dominaţia zâmbetului ei, privirilor ei. Sosise momentul nedorit când amintirile mele de mai târziu să fie sărăcite de un zâmbet, de o privire..

În urma cu mai mulţi ani, pe vremea când tatăl meu era în închisoare, Mama a fost, un timp destul de îndelungat donatoare de sânge. Primea câte 125 lei pentru fiecare donaţie. Din cinci în cinci donaţii primea câte o primă de 325 lei. Pe vremea aceea banii aceştia erau extrem de valoroşi. Banii aceia ne-au scos, de fiecare dată din sărăcia în care ne găseam permanent. Mâncam produsele aduse de Mama şi plângeam. Mama, credeam noi atunci, îşi vindea viaţa ca să trăim noi, copiii. Ca în celebra poezie “Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş: “mâncam şi plângeam”... Credeam atunci că mâncam din ... viaţa Mamei... Mereu am fost obsedat de acest, credeam eu, pe atunci, sacrificiu uman... pentru copii... Peste câteva zeci de ani Mama avea să dispară.. Nu se poate face o legătură directă dintre boala Mamei şi acel exemplar sacrificiu uman dar.. viermele memoriei sapă, sapă...

S-au ars buzele Mamei. Nu de vânt. De boală. I le-am uns cu alifie. S-au curăţat de coji, dar i s-au uscat din nou...

Pe 12 martie 1975 s-a simţit mai bine. Nu mai delira. În acelaşi timp s-a retrezit în ea şi omeneasca-i dorinţă de viaţă.

- Chemaţi “Salvarea”. Ce mai asteptaţi? Să vină “Salvarea”!

(Cum să-i spui unei MAME care ţi-a dat viaţă ... că nu avem voie să chemăm o salvare pentru un bolnav de cancer cu diagnostic stabilit de Institutul Oncologic Filantropia?)

I-am spus că sora medicală a chemat Salvarea. S-a uitat la mine neîncrezătoare şi cu un efort vizibil mi-a spus:

- Lasă-mă, Vasile, în pace. Mă plicitiseşti...

Am întrebat-o dacă acceptă să i se facă o injecţie. A dat afirmativ din cap. Apoi a dormit... În fiecare clipă câteva perechi de ochi o priveau stăruitor. Îi aşteptam ultima clipă, ultima suflare... Era o aşteptare mută. Din când în când se vorbea în şoaptă despre ea şi despre altele. Câteodată se auzea şuieratul unei respiraţii mai agitate sau un scâncet sau un “măiculiţă, mamă!” sau o mişcare a mâinilor prin care parcă sugera că se apără de nişte demoni nevăzuţi. Apoi linişte... O linişte relativă, bolnăvicioasă...

CINE CULEGE LAURII?

---------------------------------

În ziua de 13 martie 1975 s-a simţit mult mai bine. Evident o revenire tardivă... A mâncat varză cu mămăligă, ouă cu mămăligă şi puţin compot de prune. Vorba i-a redevenit clară, privirea mai limpede. Încă nu se hotărâse să ne părăsească...

“ De ce nu a venit Salvarea”

“ Ce noroc am avut eu pe lumea asta cu doctorii ăştia?”

“ A chemat sau nu cineva Salvarea?”

Câteodată luciditatea i se înceţoşa. Şi atunci:

- Didina, ce este acolo pe masă?

- Unde, Mamă?

- Acolo, uite, acolo!

- Ăsta este un cuţit...

- Nu mai este şi altceva?

Mi s-a pus, adesea, întrebarea standard:

“Cum merge şcoala, Vasile ?”

Răspunsul meu era urmat de:

“Bravo, Vasile” ... sau:

“Felicitări, Vasile”... sau:

“Fii tare, Vasile”... sau:

“Mergi înainte, Vasile”.

Erau cuvinte adresate mie. Numai mie...

Cândva, idealurile mele deveniseră şi idealurile Mamei. Doar eu rămăsesem în cursă. Ea, în umbră... Eu, în zona unde se culeg laurii. Laurii a două vieţi...

“Felicitări, Vasile”...

DE VEGHE

-----------------

Cum s-a produs boala Mamei? Cum a evoluat? Cum se explica “măcinarea” aceea sistematică ? Sunt întrebări pe care, cred eu, şi le va pune şi cel care se va apleca asupra acestor rânduri. Am prezentat posibila geneză a bolii într-un capitol anterior. Acum să cităm cele afirmate de profesorul BERNARD HALPERT membru al Insitutului Franţei, directorul Institutului Imuno-biologic din Paris:

“Se ştie într-adevăr în urma unor calcule teoretice un om poate distruge 100.000 celule canceroase prin imunitatea sa proprie cu condiţia ca tumoarea să fi fost complet înlăturată. Dacă mijloacele de apărare de care dispune omul nu depăseşte această cifra critică organismul nu reuşeşte să le sterilizeze. Într-adevăr în cele mai multe cazuri chiar după extirparea tumoarei canceroase, după câţiva ani, bolnavul începe să prezinte metastaze – celule canceroase care au scăpat din tumoare înainte sau în cursul operaţiei şi care s-au cuibărit într-o altă parte a corpului şi atunci începe drama: tumoarea reapare sub forma acestor metastaze cu tot cortegiul ei de suferinţe încheiat aproape întotdeauna cu moartea (...) Personal cred ca în stadiul actual al ştiinţei (1975) se poate privi cu optimism posibilitatea vindecării cancerului. Vindecarea nu va fi obţinută doar printr-o singură terapeutică ci printr-o combinaţie de chimioterapie şi imunologie”.

15 martie 1975.

A mâncat o bucată de carne. A băut şi o cană cu lapte. Îi revenise pofta de mâncare? Fără îndoială că nu. Era efectul aceleaşi extraordinare dorinţe de viaţă. Şi viaţa era legată, indispensabil, de nişte lucruri mărunte.. Printre ele şi de mâncare. Şi ea ştia acest lucru...

Dimineaţa m-a întrebat:

- Nu te duci la şcoală?

- Nu, azi e duminică.

- Nici nu mai ştiu pe ce lume sunt....

Noaptea am petrecut-o împreună. Ceasul suna din oră în oră. Mă duceam în camera ei şi îi schimbam cârpele de sub şezut care erau ude la “buba” aceea. Altfel cârpele acelea i se lipeau de rană şi îi multiplicau durerile. Pe la cântatul cocoşilor m-a rugat, cu glas încet, rugător, emoţionant de rugător:

- Vasile, vrei să mă ungi şi pe mine pe picior?

Din primul moment nu am înţeles exact ce dorea. La piciorul drept, cel bolnav în dreptul “oului” piciorului se formase o rană. Am unso cu tetraciclină. Când au trecut vârfurile degetelor cu alifia tămăduitoare am simţit cum mi se afundă. Ce boală bestială! Şi unii îi spun şi nobilă...

- Bine ai făcut, Vasile, mamă. Mă-njunghie. Poate mi se ostoieşte durerea.

Între două vizite nocturne am visat. Am visat-o tot pe ea. Se făcea că era la Didina apoi la ASE (?!?). Eu mă duceam la cursuri. Am văzut-o:

“- Ce faci, Mamă, aici?”

“- M-au adus aici, Vasile. Să mă trateze. Dar ce să-mi facă? Rămân totuşi, aici”.

“- Nu se poate, hai acasă. Acolo suntem noi, vecinii, rudele...”.

“- Nu mai merg, Vasile... vă fac greutăţi... ce-o vrea Dumnezeu. Stau aici..”.

Patul era mic, mult prea mic. Picioarele îi atârnau. Mă gândeam: “Nenorociţii ăştia nici măcar un pat ca lumea nu i-au dat!

“- Hai acasă, Mamă. Uite eu am de dat o lucrare de control. Şi vin să te iau. Acum plec să nu-ntârzii” Şi am început sa urc grăbit treptele ASE-ului...

... Aud o sonerie... Era ceasul. Trebuia să mai trec pe la ea. Lângă patul ei am revenit la realitate. Numai în visele mele şi în închipuirea ei mai putea fi vorba de spital.

Marcela Girotti, soţia actorului italian Massimo Girotti a acceptat, ştiindu-şi sfârşitul aproape, să i se transplanteze corneele ochilor ei unei fetiţe în vârstă de 11 ani. Şi fetiţa şi-a recăpătat vederea!! Cuvintele sunt de prisos.

FLACĂRA ULTIMEI SPERANŢE

-------------------------------------------

În ziua de 19 martie 1975 am revenit acasă, ca de obicei, între orele de serviciu şi cele de cursuri la facultate. Mi-era dor de ea. Mă obişnuisem cu ea aşa cum era.

Oricum exista.

Acasă mi s-a şoptit “Vezi că doarme”. Somn la ora asta! Nu-i a bună, mi-am zis. M-am strecurat în camera ei. A deschis ochii, m-a privit o clipă, apoi a spus aceste cuvinte zguduitoare:

- S-A TERMINAT, VASILE, S-A DUS, S-A DUS VIAŢA MEA.

Cu mâna stângă îşi sublinia sugestiv cuvintele, fluturând-o în semn de adio. Am izbucnit în plâns. Am început să o mângâi în neştire pe păr, pe frunte, pe obraji, pe mână. Nepăsătoare, impasibilă parcă, a închis ochii trecând în lumea ei. Îi trebuise numai câteva clipe de luciditate, atât cât să-mi spună acele cuvinte. Am, înţeles atunci, în acel moment, că-n sufletul acela ales se stinsese flacăra ultimei speranţe. Am înţeles, în acel moment, că pentru mine Mama nu mai exista.

“ Mamă te doare?”

“ Mamă ţi-e sete?”

“ Mamă să-ţi ridic puţin perna...”

“ Mamă...”

Avalanşa de întrebări a rămas fără răspunsuri. Fără nici un răspuns. Intrebările mele erau nepotrivite cu universul gândurilor ei de atunci:

“ Ce mă tot plictiseşti atâta. Ce am avut de spus âi-am spus”.

Între timp, a sosit, de departe, şi unchiul Gheorghe, fratele ei:

A deschis larg ochii, l-a privit vreme de câteva clipe apoi i-a spus:

- S-A TERMINAT, NENICĂ, S-A DUS, S-A DUS VIAŢA MEA.

Apoi a închis ochii. Gura i-a rămas întredeschisă. A redeschis ochii şi ne-a rugat:

- Daţi-mi puţină apă.

Unchiul Gheorghe a ieşit afară în hohote de plâns. Apoi s-a făcut linişte. Linişte, liniste. Într-un târziu a curmat-o vocea unchiului Gheorghe care a început să vorbească încet, rar, despre munca din grădina lui. Şi el simţea în acele momente nevoia menţinerii unui echilibru.

Soarele cobora agale de pe bolta cerească înroşind ultima porţiune din drumul lui de azi. Mâine va fi iarăşi o zi frumoasă.

Formidabil! Formidabil, iarăşi şi-a revenit! Din nou era lucidă. Şi întreba de mine:

“ Când vine Vasile?”

“ Este ora patru. De ce nu vine?”

Când am sosit avea pe cap o basma de culoare bleau. Ce minunat se asorta cu culoarea ochilor ei! A mâncat un ou. Apoi a dormit până-n preajma miezului nopţii. După aceea somnul nu s-a mai lipit de ea. Pe la ora două noaptea m-a întrebat:

- Cine sunt prietenii lui taică-tu?

Delira? Aparent întrebarea părea fără rost. Pentru mine au rămas cele mai lucide cuvinte din ultimele ei zile. Erau rodul frământărilor ei din ultimele luni. Ce va rămâne în urma ei? Scandaluri? Linişte? Cine erau “prietenii lui tata”. Cine l-ar putea ajuta în îndeplinirea planurilor sale. Mă ştia lipsit de apărare. Mă ştia fără scut. Scutul dragostei unei Mame.

Dimineaţa mi-a cerut un pahar de vin. I l-am dat. A urmat următorul dialog:

- Ce face Mihăiţă?

- Nu este acasă; este la soacra-mea.

- Aaaa... E acolo... Uitasem...

- Vrei să-l vezi?

- Da. Dar acum du-te şi vezi-ţi de treaba ta.

O AMINTIRE ŞI PUŢINĂ BUNĂVOINŢĂ

--------------------------------------------------------

Prin anii 1959-60, într-o primăvară am strâns timp de căteva săptămâni banii ce ne mai rămâneau din vânzarea laptelui de la vaca noastră. Cu ei urma să cumpărăm un purcel pe care să-l creştem şi să-l tăiem la Crăciun. Într-una din acele zile când m-am întors de la şcoală şi urma să plec cu vaca la păscut Mama a venit la mine, zâmbind:

- Vasile, hai să-ţi arăt ceva!

Mi-a arătat două tăvi mari, rotunde.

- Îţi place ce-am cumpărat?

În loc de răspuns am întrebat-o, la rândul meu:

- Câţi bani ai dat pe ele?

- 40 de lei.

- Din banii pentru purcel?

- Da. Mai târziu strângem bani şi apoi îl luăm.

Mi-am pierdut calmul:

- Bine, Mamă, tăvi ne trebuia nouă acum!? Nu-ţi dai seama ce ai făcut? Vrei să rămânem fără purcel? Ce mâncăm la iarnă? Tăvi?

- M-am gândit că tăvi ca acestea aşa de ieftine nu mai avem ocazia să cumpărăm.

Ne-am certat mult timp. Am început să plâng. Nu mai aveam decât o pereche de pantaloni. Şi aceia rupţi în genunchi şi in fund şi, poftim! cumpărase tăvi! Ce să punem în ele? Seara a venit la capul meu şi mi-a spus:

- Ai dreptate, Vasile. Dar mi-au furat ochii tăvile alea. O viaţă întreagă mi-am dorit şi eu ceva ca lumea în casa mea. Poate cu timpul vom avea şi ce pune în ele...

Au fost suficiente câteva cuvinte ca să-mi dau seama că o judecasem cu inima de... bărbat în devenire. Şi greşisem. Ea era, totuşi, femeie...

“Tata” şi-a schimbat radical comportarea; a devenit extrem de grijuliu cu Mama, atent la toate gesturile ei, gata oricând să-i satisfacă (oricum ultimele...) dorinţele. Nu exagerez cu nimic când afirm că ştiindu-i sfârşitul foarte aproape şi lume multă împrejuru-i, în definitiv, puţină paradă nu strica. Avea nevoie de o impresie favorabilă, în ochii lumii pentru următoarele mişcări...

Pe 22 martie 1975 a început să ningă! Tocmai atunci! Ninsese foarte rar, nesemnificativ, cât a fost iarna de lungă. Îi cumpărasem compot de prune, un tub de tetraciclină şi o... bere... Singurele cuvinte pe care le rostea din când în când erau:

“ Mi-e sete”.

Ca întotdeauna în ultima jumătate de an, şi am repetat obositor, noaptea era un calvar pentru ea. Făcea semne înfricoşătoare din mâini. Parcă voia să alunge pe cineva care-i dădea necontenit târcoale. Câteodată se trezea din acea stare şi cerea să o aşezăm mai bine pe pat şi pe pernă. În acele momente aveam impresia că pur şi simplu se speria de moarte. Şi ne căuta prezenţa. Nu voia să rămână singură.. Surorii mele, Didina, i-a spus că va putea pleca, în curând, acasă la ea, pentru că, luni sau marţi “se va termina totul”...

Pelerinajul continua. Toată lumea era resemnată. Toţi ne împăcasem cu gândul că nu mai putea fi salvată. De aceea, probabil, paradoxal!, atmosfera era mai destinsă. Câteodată se bea vin graţie bunăvoinţei “tatei”...

UN CERC INVIZIBIL

----------------------------

Am urmărit cu emoţie şi durere cum se strânge cercul în jurul Mamei.

Un cerc invizibil. Mama a fost o femeie energică; nu-i plăcea să trândăvească. Întotdeauna s-a agitat, s-a zbătut, a căutat să rezolve cele mai dificile probleme pe care viaţa i le-a pus în faţă. Viaţa a fost, şi pentru ea, o luptă. M-a uimit uşurinţa cu care se descurca în cele mai dificile situaţii.

În anii de foc, 1974-1975, boala i-a redus treptat aria ei de viaţă. Când în toamna lui 1973 boala a recidivat şi şi-a arătat pentru prima dată hidoasele tentacule, aria ei de desfăşurare era considerabil de largă. Se ducea la spitalele unde avea nevoie (Institutul Oncologic, Spitalul “23 August”, Policlinica Judeţeană, Circumscripţia Sanitară Cernica). Evoluţia neîntreruptă a bolii a făcut ca după întreruperea tratamentului ambulatoriu cu raze aria ei de mişcare să cunoască o primă strâmtorare. Putea să se ducă până-n centrul satului la sora medicală să-i facă injecţiile. În acel august 1974 din care am început însemnările noastre s-a deplasat, ajutată de mine, la Institutul Oncologic. Ultima deplasare mai lungă s-a produs în ziua de 2 septembrie 1974 când pe traseul: Şoseaua Gării Căţelu nr. 134 – Spitalul CFR 2 “a petrecut” (ca să nu spunem altfel!) 9 săptămâni din sbuciumata-i viaţă. La sora mea, Didina, de-abia se putea deplasa în jurul casei. Acolo s-a produs cea mai semnificativă restrângere a spaţiului ei vital. Aceiaşi minimă mobilitate şi-a păstrat-o şi la spital. De-abia spre sfârşitul celor 6 săptămâni de spitalizare a avut loc o scurtă şi ultimă ameliorare.

Ne amintim că pe 2 noiembrie 1974, la întoarcerea acasă de la spitalul CFR 2 s-a consumat un alt moment cheie al vieţii ei: pentru prima dată a străbătut cu piciorul o porţiune de pământ din afara curţii noastre. De atunci universul ei s-a limitat la perimetrul curţii noastre. Timp de două-două luni şi jumătate s-a putut deplasa în interiorul acestui perimetru. Dar universul ei s-a micşorat şi mai mult. Graniţele lui s-au oprit la cei patru pereţi ai camerei. Acolo în interiorul ei s-a consumat ultima şi cea mai dureroasă parte a dramei. De la infinit la un sat, de la un sat la o curte, de la o curte la o cameră... Mereu mai puţin. Camera ei a rămas universul privirilor ei pentru că în scurt timp nici aici nu s-a mai putut mişca în voie. De la cameră la pat a fost “pasul” următor. Pe pat se putea întoarce de pe o parte pe alta, de la un capăt la altul. Cu timpul însă nu s-a mai putut întoarce pe partea stângă. Nu mai putea trage spre acea parte piciorul drept. Apoi piciorul drept a înţepenit. Un timp a putut să-l îndoaie pe stângul. A rămas şi el ţeapăn. Au urmat apoi mâinile, ochii vocea... Numai inima ei s-a încăpăţânat să mai bată. Singură, singură...

VISUL

---------

Ţi s-a întâmplat, poate, cititorule, ca somnul să-ţi fie turburat de un vis sinistru.

Poate ai visat că ţi-a murit un frate, poate mama, poate un prieten. Sau poate chiar că te afli în faţa morţii necrutăţoare...

Ţi-aminteşti? Ştii cât este de groaznic. În cele din urmă te trezeşti, lac de sudoare. Şi începi să pipăi, înfricoşat, perna, patul, plapuma. Poate spui: “Oh!, bine că nu e adevărat. Am visat. Ce bine că nu o fost decât un simplu vis!”.

Într-una din acele zile am dormit. Şi am visat-o, bineînţeles, pe Mama. Tânără, sănătoasă. Îmi făcea nişte semne discrete cu mâna. M-am apropiat de ea. Doamne, ce bine arăta! Toată fiinţa ei era un zâmbet. Apoi a început să se-ndepărteze încet, făcându-mi mereu semn cu mâna, cu chipul luminat de acelaşi zâmbet. Iar eu alergam fericit dupa ea. Dar vai!, cititorule, m-am trezit şi la fel ca tine atunci, am început să tremur, am început să pipăi perna, patul, plapuma... Ceea ce trebuia să fie frumos în viaţă era în vis. Ceea ce ar fi trebuit să fie urât în vis era în viaţă! Unde era atunci limita dintre viaţă şi vis?

Priveam infuzia aceea formidabilă de viaţă şi tinereţe care inunda, pur si simplu, Piaţa Romană şi străzile dimprejur, vecine cu ASE-ul, unde eu poposeam aproape în fiecare seară. Atunci punea stăpânire pe mine impresia aceea ciudată că ei rămân veşnic tineri, iar eu, numai eu, îmbătrânesc mereu şi pierdusem pasul cu ei. După o zi, două iar mă cuprindea dorul de EA. Atunci mă domina cu autoritate gândul că eram un egoist incorigibil. Şi reproşurile îmi mânau paşii acasă. Acolo sufletul meu, gol pe dinăuntru se umplea din nou cu durere. Şi iarăşi mi-l deşertam undeva prin Piaţa Romană. Ruginisem de atâta durere. Şi iarăşi începeau remuşcările: “Oare ţin cu adevărat la ea? Atunci de ce râd, câteodată cu poftă, de ce răspund cu corect la seminare, de ce mai sunt în stare să lucrez la serviciu, de ce joc şah cu Tudorică, de ce mă uit la televizor şi mă-nfierbânt când este un meci de fotbal şi la 10 (zece) paşi de mine se consuma o mare dramă?”

25 martie 1975...

Din ce în ce mai rău. Nu mai putea să vorbească. Încerca totuşi. Şi-a întrerupt “comunicarea” cu lumea ei de atunci şi a revenit în lumea noastră. Din frânturile de sunete pe care le-a scos a rezultat:

“ Să fierbeţi marunţişurile!”

Ce o fi vrând să spună? Şi pentru prima dată m-am lăsat convins mai bine zis doborât de ideea vânturată demult şi de mulţi că, atunci, viaţa ei de om bolnav ar fi inutilă. Inutilă, inutilă, inutilă. Nu mai cerea apă, nici mâncare. Şi din când în când reuşea să-şi adune puterile atât cât să rostească:

“ Maică, măiculiţa mea, ţi-e milă de mine?”

Zile de coşmar...

Pregătiri de înmormântare...

“Trebuie 10 batiste. Se pun bani în ele. Ne trebuie bani mărunţi”

Răsuflarea Mamei: din ce in ce mai rară. Gura – întredeschisă.

“Mâncarea să fie de post. O zi fasole, o zi cartofi”

A mişcat puţin capul. Am avut impresia că vrea să vorbească. Nu. Dealtfel nici nu putea. Ochii erau inundaţi de o pastă lăptoasă, de un alb murdar.

“O scoateţi pe Tudoriţa (sora noastră moartă la 6 săptămâni). Trebuie să-i cumpăraţi un costumaş şi să-l daţi de pomană, iar pe oscioarele ei să puneţi o tichie”

Şi pieptul ei sălta. Sălta nebuneşte.

“Trebuie şi prosoape”

Am ieşit afară din camera ei. Gândurile mi se-nvălmăşiseră:

“Am să mor, Vasile. Şi tu nu mai termini şcoala asta”.

“Putere, multă putere, dragul meu prieten”.

“Eu m-aş face bine, dar cine să se sbată pentru mine?”.

“Să facem şi noi o casă nouă. Dacă o fi să mor să nu zică lumea despre mine când o veni să mă vadă că n-am fost în stare de nimic în astă viaţă”.

“Cine sunt prietenii lui taică-tu?”

27 martie 1975...

Fantastic. Viaţa s-a întors din nou în vlăguitul ei trup. A băut o cană cu apă pe care a ţinut-o în mâinile ei. Din pasta aceea lăptoasă care-i inundase pupilele au izbucnit două flăcări. Erau privirile ei. Nu mai aveau intensitatea de altădată. Dar erau ochii ei. Parcă lăcrimau. Oare plângea?

Lumina ochilor ei s-a răspândit în toată camera. Era ca şi cum o lună plină apare în mijlocul unei nopţi întunecoase, risipind, parţial, întunericul, lăsându-l să se întrepătrundă cu fante de lumină. Asemenea lunii erau ochii ei. Asemenea lunii lăsa în sufletele noastre un amestec neclar de teamă şi spaimă, de duioşie, de durere şi dragoste, de lumini şi umbre. Nu vorbea. Răspundea doar afirmativ sau negativ la întrebările noastre. Şi lacrimile lăptoase curgeau, curgeau mereu.

Oare plângea?

Mă obisnuişem de mic să-i citesc privirile. I le citeam şi atunci. În luminiţa aceea tainică pe care ochii ei au aruncat-o printre lacrimile-i albe am citit atunci părerea de rău că ne părăseşte...

PENTRU CINE BAT CLOPOTELE?

--------------------------------------------

28 martie 1975...

Din nou a intrat în agonie. A înţepenit. Nu mai putea mişca nimic. Întredeschidea puţin buzele şi de pe o linguriţă i se strecurau câteva picături de apă. Când nu mai vrea strângea din buze. Şi totuşi era conştientă. Ne răspundea la întrebări mişcând capul în sus şi în jos.

O voce (tuşa Stana): “Acum sufletul ei e în capul pieptului, apoi urcă spre gât şi gata...”

Altă voce: “Sigur, nu au venit toţi. Astfel nu s-ar mai fi chinuit atâta aşteptând”.

Ea continua să-şi mişte capul în refugiul acela dureros...

Pelerinajul pe care-l făceau cei ce o cunoscuse era impresionant. Un cuvânt spus, o lacrimă vărsată. La căpătâiul ei. Dar cel mai mult m-a impresionat unchiul Gheorghe. Venea plângând în hohote. Mama tresărea. Îi cunoştea vocea. După un timp unchiul Gheorghe ieşea afară din camera ei şi începea să povestească cu vocea lui domoală, ce trăda o uriaşă durere interioară, despre muncă, grădină, despre Mama mea, despre mama lor, despre viaţă, despre moarte. Apoi începea să plânga din nou, îşi lua bicicleta şi pleca mergând agale pe lângă ea.

Şi el era bolnav. De când îl ştiu era bolnav de ulcer. Mereu spunea Mama: “Se prăpădeşte, Nenică! N-o mai duce mult cu stomacul lui”. În cele din urmă o operaţie reuşită a oprit evoluţia îngrijorătoare a bolii.

Sosise şi unchiul Ilie de la Fundeni, cumnatul ei. Şi el era foarte bolnav. Mila mamei s-a oprit, cândva, şi asupra lui: “Săracu’ Ilie! Ce bolnav e! A slăbit de nu-l mai recunoşti”.

Atunci în acel sfârşit de martie amândoi erau la căpătâiul ei. Grija ei pentru oameni în suferinţă se întorsese asupra ei...

Duminică 30 martie 1975...

Aveam convingerea că va trece dincolo de limitele acelei luni. Lăuntricul meu imobilizase în el acest gând. şi mi-l amintea, din când în când. Acelaşi crez interior îmi spunea sau poate mă amăgea că Mama se bate, inconştient, pentru fiecare clipă, pentru fiecare ceas de viaţă în plus pentru a rupe egalitatea:

Martie (lună de naştere - fiu) = Martie (lună de moarte - mamă)...

Nu trebuie ca această minunată lună de primăvară timpurie să aducă în fiecare an cele două evenimente diametral opuse: viaţa pentru mine (fiul), moarte pentru cea care a dat viaţă (Mama)...

Primăvara îşi reintrase definitiv în drepturi. Şi în sufletele noastre. Înfloreau zarzării. Înfloreau caişii. Vişinii aşteptau să irumpă. Gospodarii făceau curăţenie prin curţi, prin grădini, reparau garduri, aprindeau focuri fumegăioase care mistuiau putregaiurile iernii. Amintirile iernii şe ştergeau treptat. Se lepădau cojoace, paltoane, pardesie. Mama mea era o fiinţă de excepţie: ea nu-şi schimba nici măcar cămaşa, ce devenise atât de murdară. Primăvara lui ’75 era pentru ea, de fapt, o toamnă. Toamna vieţii...

31 martie 1975.

Ultima zi de martie...

Am plecat la serviciu după o noapte foarte agitată. Respiraţia Mamei părea că se frânge în orice clipă. M-am întors în jurul orei două. Aproape de casă am observat cum vecinele îşi făceau nişte semne ciudate. N-am întors capul, n-am întrebat nimic, am mers drept înainte. Am iuţit pasii, inima îmi bătea cu putere. Mai aveam 100 de metri, 50... Nu vedeam la poartă steagul funerar. Câţiva copii se jucau nevinovaţi în faţa curţii,,,

- Nene Vasile, nene Vasile, m-a strigat o voce nevinovata de copil.

Am întors capul

Ştiam...

- Nene Vasile, A MURIT TUŞA MITA!

În momentul acela n-am simţit nici o emoţie. Nu am început să plâng. Nu mi-am smuls părul din cap. N-am făcut nimic prin care să-mi trădez durerea. Nu pentru că aş fi o fiinţă extraordinar de “tare”. Ci pentru că, pur şi simplu, durerea mea, emoţiile mele, frica mea, se consumasera latent în fiecare secundă, în fiecare minut, în fiecare oră, în fiecare zi, în fiecare lună... de-a-lungul unui an şi jumătate...

În camera mea întinsă pe doua mese stătea acea (ne)fiinţă care a fost MAMA MEA..

I-am sărutat fruntea ei cea rece...

Zarzării şi caişii înfloriseră...

Vişinii aşteptau momentul când să irumpă...

Acele vieţii se opriseră la 51 ani, 9 luni, 22 zile...

Era, deci 31 martie 1975.

Bătrănul ceas CFR, tovarăşul nedespărţit al ultimelor ei luni (de viaţă?, de suferinţă?) arăta în trecerea lui fugară, rece, insensibilă, metalică, ora 11 şi 15 minute.

A tras aer în piept, a ridicat puţin umărul stâng, în semn de nedumerire:

“ De ce mă părăseşti, viaţă atât de repede acum când viaţa adevărată abia începea?”

Asta a fost tot. Tot...

Nu a reuşit să-şi treacă viaţa dincolo de limitele luni martie. Îi mai trebuiau 12 ore. Ar fi vrut să-mi facă mie, fiul ei..., un dar. Ultimul. N-a reuşit. Nu sunt supărat. În fiecare an când vine luna mea de naştere, martie, ştiu că este şi ziua ei. De moarte.

Ca să nu uit... niciodată.

Cum să uit când m-am născut!

Cum să uit cum cea care m-a născut....

Fusese încă odată învinsă într-o viaţă de luptă.

Cu puţine victorii şi multe, multe înfrângeri...

Ultima înfrângere...

Definitivă

Poetul Romulus Vulpescu spune:

Vine vremea să coboare

Discul meu solar

---------------------

Vine vestea să-mi strecoare