CAPITOLUL VI - SESIUNE ŞI LACRIMI - Pagina 8

: Scris de Administrator Administrator; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 18 Iulie 2024 18 Iulie 2024; Accesări: 1612 1612

Index articole

Pagina 8 din 11

CAPITOLUL VI - SESIUNE ŞI LACRIMI

===============================

REGINA NOPŢILOR MELE

------------------------------------

Durerile Mamei au început să se intentifice. Zilele în care nu avea dureri alterna cu zilele în care avea. Întocmai ca fluxul şi refluxul mării...

Eram în prima parte a lui decembrie 1974 şi din ziua de 9 decembrie începea sesiunea de examene de iarnă. Pentru a recupera terenul pierdut trebuia să-mi prelungesc orele de lectură dincolo de miezul nopţii în fiecare seară. Acele “întârzieri” zilnice mi-au permis să mă apropii şi să trăiesc intens şi eu drama ce se consuma în fiecare noapte. În scurtele pauze pe care mi le luam ieşeam afară pentru a mă mai răcori. De fiecare dată mă opream lângă geamul ei. O urmăream cu privirea. Lumina palidă a becului din hol mă ajuta. Lumina becului avea un scop precis: în semiobscuritatea ei îşi lua medicamentele. Avea aşezate sub cap (mai bine zis sub jumătatea superioară a corpului) o pernă, haine şi chiar o plapumă. Erau multe, la număr, nopţile de când începuse să “doarmă” astfel. Mi-am lipit fruntea de geamul rece pentru a atenua fierbinţeala frunţii. Incercam să-i desluşesc expresia feţii. Plângea! Aveam impresia că-i desluşesc chiar lacrimile...Şi-a schimbat capul uitându-se puţin speriată în jur. Apoi şi-a aşezat din nou capul pe pernă. Nu plângea... Imaginaţia mea bolnavă “văzuse” lacrimi umane pe obrazul ei.

Lipsa lacrimilor, lipsa oricăror semne de slăbiciune omenească m-au tulburat profund, mai mult decât dacă ar fi existat cu adevărat. Demnitatea ei, puterea ei extraordinară de a suporta totul, mă sufocau.

Paradoxal...

Ca să pot tuşi, totuşi, în voie, m-am dus în celălalt capăt al curţii. Răcisem. Aş fi vrut să mă duc lânga ea, să împărţim amândoi singurătatea nopţii. Să-mpărţim ceea ce se mai putea împărţi... Dar sforăitul de alături m-a trezit la realitate, iar când am văzut scaunul fără spetează mi-a trecut un fior prin şira spinării...

M-am întors la cărţi, caiete, cursuri... Apoi, mai târziu am revenit la geam. ...

A căzut prima zăpadă. Nici o adiere de vânt nu tulbura zborul de vis al fulgilor care, în cele din urmă, poposeau pe acoperişuri, pe pământ, pe sentimente, acoperind cu o mantie albă negrul funebru al nopţii. Nu şi pe cel al sufletelor. Paşii mei stricau, din când în când, frumuseţea imaculată... Şi rămâneam insensibil la atâta frumuseţe...

M-am culcat târziu, mult dincolo de miezul nopţii.

Regina visurilor mele din acea noapte, nu a fost o fecioară cu rochie albă precum mantia de afară. Regina mea, regina nopţilor mele, era o fiinţă care, din când în când, tresărea, privind în jur nedumerită, stingherită, punându-şi poate o întrebare filozofic-ţărănească: “Ce este viaţa?”.

- Mamă, vino la masă.

- Am mâncat, Vasile.

- Ce-ai mâncat?

- Lapte bătut.

Am luat, totuşi, o bucată de carne şi i-am dat-o. A mâncat-o cu poftă. Aceiaşi constatare: îi era foame!! I-am mai dat încă o bucată de carne şi totul s-a repetat!

- Te doare?

- Da. Şi nu ştiu ce să mă mai fac. La spital nu mai este de mine.

Încerca să angajeze o discuţie cu mine. Am evitat-o, însă. Slăbise foarte mult. Cutremurătoare era deosebirea dintre piciorul drept şi cel stâng. Dreptul era atât de uriaş, încât părea că a concentrat în el toată seva trupului ei, atât de puternic altădată. În dreptul operaţiei acolo unde şi-au concentrat efectul cele 44 sedinţe de radioterapie era îngrozitor de arsă. Numai ochii rămăseseră aceiaşi: dominaţi de acea văpaie care trăda uriaşul tumult al vulcanului din interior.

Şi vocea era aceiaşi. O auzeam câteodată strigând cu putere, cu tot amalganul acela de sunete care-i făceau vocea inconfundabilă: “Să dea focul în tine” (dojenea pisica). Atunci tresăream. Inima-mi bătea cu putere. Era vocea ei de altădată. Parcă nici nu era bolnavă. Dar Mama nu mai era aceiaşi. Vocea, da. Un om, o voce...

“ Vasile, ar trebui să mă duceţi iar la spital!”

“ Mi-ar trebui ceva de încălţat. Nu mă mai încape nimic în nenorocitul ăsta de picior”.

I-am cumpărat o pereche de pâslari. De încălţat, însă, nu i-a încălţat niciodată.

- Până când ai examene, Vasile?, mă-ntreba.

-Timp de două săptămâni. De ce?

- Să vedem ce facem şi cu mine. Acum termină cu examenele şi apoi vedem noi ce facem..

-Te doare?

- De o săptămâna mă doare aici sus. Restul este amorţit şi nu-l simt.

Trebuia să-i facem injecţiile cu mialgin. Dar cine să i le facă? A acceptat soţia mea. Mama însă nici nu a vrut să audă. Am rămas “în gardă”.

Mihăiţă s-a strecurat sub masă şi a luat un pantof.

- Mihăiţă ce faci? l-a întrebat Mama. Iar el, ştrengarul, a întors capul şi a “tras” un râset cum numai el ştie să o facă. A zâmbit Mama. Unul dintre ultimele zâmbete.

- Să mă duceţi la spital, Vasile. Să-mi facă un tratament.

“Tratament” înseamna “speranţă”.

- Mama, eu nu mai am încredere în spital! Nu m-a ascultat până la capăt. A plecat în camera ei. Dilema se amplifica. Ce-o fi crezut despre mine? Că sunt laş?

Am dat şi primul examen din acea sesiune. N-am avut absolut nici o emoţie. Emoţiile mi le consumasem în altă parte. Dar examenul a fost neobişnuit de greu. Fusesem şef de grupă (pe baza notelor din anul anterior eram nr. 1 şi conform legilor studenţeşti eram “şef de grupă”) şi, în acea toamnă de foc şi durere (din motive lesne de înţeles nu-mi făcusem datoria, mai ales pe linia consemnării absenţelor colegilor mei).

Profesorul a ţinut cont şi m-a taxat ca atare. Numai prezenţa mea de spirit neobişnuită în momente dramatice m-a salvat de o posibilă “restanţă”. Altminteri ar fi fost singura din cei cinci ani de studenţie...

I s-a administrat prima injecţie cu mialgin....

Savantul american de origine română, Gheorghe Palade, laureat al premiului Nobel pe anul 1964 pentru medicină, a declarat că peste 10-15 ani omenirea va găsi antidotul cancerului şi al bolilor vasculare. Până atunci câte victime vor mai face necruţătoarele boli?

- Ce ai mâncat astăzi?

- Pe la ora unu am mâncat 2 ouă.

Deci, practic, o masă pe zi.. I-am dat două cornuri. A pigulit puţin din ele. Apoi i-am dat o bucată de carne pe care a mâncat-o în întregime!. Şi, totuşi!, nu era bine îngrijită!

Intuind, probabil, neliniştea mea m-a cruţat cu întrebările. Eu, oricum vorbeam repede, repede pentru a nu-i da posibilitatea să-mi vorbească. De spital, bineînţeles.

I s-a administrat a doua doză de mialgin. Nu a dormit decât câteva ore. Miracolul aşteptat de ea de la mialgin nu s-a produs. Evident. În plus îi amorţea piciorul, făcându-i mersul imposibil. În atari condiţii ne-am hotărât să oprim administrarea mialginului.

Până atunci iarna doar a bătut la uşa. În cele din urmă a pătruns peste tot. Şi în sufletele noastre. Vântul şi zăpada s-au înfrăţit trezind spaima Mamei:

- Unde să te duci tu pe timpul ăsta, spunea ea cu voce tare ca pentru sine. Nu tu maşină, nu tu căruţă...

Se lega de probleme minore, uşor de rezolvat. Tăcerea mea a făcut-o să spună:

- EU NU MĂ MAI FAC BINE, VASILE!

Eu tăceam. Ea continua:

- Vasile după ce termini examenele astea, vreau să mă duci şi pe mine la spital.

“Nu te pot salva scumpă Mamă. Toate rugile dumitale sunt sortite eşecului. Cum să te fac să-nţelegi că te iubesc şi că ţi-aş dărui o bucată din viaţa mea”. Niciodată însă nu i-am spus asemenea cuvinte...

Institutul francez de sondare a opiniei publice “SOFRES” a efectuat o anchetă pe tema: de ce se tem mai mult francezii? Pentru 71% dintre persoanele chestionate, cancerul constituia ameninţarea principală. Pe locul doi se situau accidentele rutiere.

Tot timpul îşi leagă speranţele de mine. Mă considera o fereastră luminată, un far (la orizont ?!) către care să-şi îndrepte privirile rugătoare, iar eu m-am simţit umilitor de mic, de neînsemnat şi mai ales de neputincios.

- Barem nu mă scapă Dumnezeu să nu vă mai chinui şi pe voi.

Eu îmi acoperisem faţa cu mâinile. Ea se uita în pământ. A schimbat vorba:

- Ar trebui să mai cumpăraţi şi voi nişte grâu pentru păsări. Apoi a schimbat din nou vorba: mi s-a umflat piciorul rău de tot. Şi la burta mă umflu. Şi e tare ca piatra. Iar eu tăceam, tăceam în continuare.

A sosit şi ziua în care am dat ultimul examen din acea sesiune. Păşisem cu dreptul. Măcar acolo...

Odată cu sesiunea de iarnă a căzut unul dintre ultimele paravane după care mă puteam ascunde...

“SĂRBĂTORILE DE IARNĂ”

-----------------------------------------

Pe 22 decembrie 1974 am sacrificat porcii. Aveam doi. A fost multă lume la noi. Ba a fost şi puţină veselie generată de acea zi deosebită din viaţa unei familii de la ţară... Mama ne dirija de la distanţă. Eram încă învăţăceii săi.

A mâncat cu multă poftă o bucată de carne proaspătă. Şi ţinuse post toată săptămâna. A băut şi un pahar de vin. A fost ultima masă la care a mâncat cu poftă. N-a uitat să-mi spună:

- Să te duci la doctor, Vasile, să vezi ce face cu mine.

Medicul Valentin Ionescu de la Circumscripţia Sanitară Cernica mi-a promis că-i va face o vizită acasă tocmai pentru a-i demonstra că nu a fost abandonată.

Tot în acele zile am primit o vizită inedită de la prietenul meu Dudu Sava.

Revederea mi-a produs două sentimente contradictorii: bucurie şi tristeţe. Erau multe amintirile care ne legau pe toţi trei ca acea revedere să rămână fără rezultat, o latură afectiv-emoţională. Soţia mi-a atras atenţia că atunci când nu suntem noi acasă plânge. Şi spunea că o lăsăm mereu singură, că nu mai vrem să ne ocupam de ea. Prin “noi” se referea la mine şi sora-mea, adică la copii săi.

Excesul de zel al lui “tata” se manifesta cu pregnanţa: îi cumpăra, pe ascuns, îmbrăcăminte de înmormântare. Şi evident Mamei nu i-a scăpat toate acestea mai ales că le făcea cam fără perdea:

- Voi îmi cumpăraţi pe ascuns lucruri de moarte!

Altădată i-a zis:

- De ce ascunzi ţuica-n cămară? Vreţi să mă îngropaţi cu ea??

Eu nu mă gândisem la toate acestea. Mă preocupa VIAŢA ei şi alinarea durerilor.

- Ce mă fac eu cu piciorul ăsta? Nu-mi mai trece niciodată. Şi cine mă-ngrijeşte pe mine? Ditamai femeia, să fie îngrijită ca un copil mic...Şi piciorul se umflă mereu. Încet, dar continuu. Spunea cu voce tare adevăruri simple:

- Şi la spital ce să-mi mai facă!

Toate rugăminţile noastre de a se muta în camera din mijlocul casei au rămas fără rezultat. A rămas acolo în universul ei generat de dureri, medicamente, injecţii şi câteodată... speranţe... Universul ei era mobil. O urmărea peste tot.

În noaptea de 22/23 decembrie 1974 durerile au fost foarte mari. A doua zi a spus:

- Mi-e frică de noaptea care se apropie! Oare mă va durea tot atât de tare? De ce se umflă atâta? Ce o fi înăuntru?

Puteam să-i explic. Puteam să-i reduc o parte din zbuciumul generat de acele întrebări fără răspunsuri.

I-am povestit că m-am înscris la CAR şi că în curând voi face un împrumut de 2.000 lei.

- Cu banii aceia ne cumpărăm aragaz.

S-a însufleţit dintr-odată. Ştiam că de o viaţă şi-a dorit unul.

- Să fie cu trei ochiuri, ne-a spus.

Banii erau însă pentru altceva...

În ultimul timp nu ne cumpărasem nimic de îmbrăcăminte. Toate resursele noastre financiare aveau o singură destinaţie. Era normal, era uman să procedăm astfel. Chiar dacă soţia mea mergea la serviciu cu nişte pantofi rupţi în care se strecurau din abundenţă noroiul şi apa...

În ziua de 28 decembrie 1974 a vizitat-o, aşa cum promisese, medicul Valentin Ionescu de la Circumscripţia Sanitară Cernica. I-a dat o reţetă pentru sulfametin, furosemid, fenobarbital, ulei de parafină. Prea puţin pentru a satisface speranţele ce şi le punea Mama în acea vizită. Vizita propriu-zisă a durat destul de puţin. În schimb “tata” l-a reţinut circa trei sferturi de oră la poartă. Ce crezi, stimate cititor, că a discutat “tata” cu medicul Valentin Ionescu? Despre boala Mamei? Aş... Despre şansele ei de supravieţuire? Nu... Ne-a discreditat pe noi în ochii acelui om.. I-a vorbit despre “bătaia” pe care i-am administrat-o eu, despre farmecele pe care i le făcea soţia şi despre multe altele. În discuţia pe care am avut-o ulterior cu medicul Valentin Ionescu, l-am rugat să-mi spună cât timp din cele 45 de minute au discutat despre boala Mamei. Foarte, foarte puţin...

Acea discuţie făcea parte din arsenalul tactic al dumnealui. Faţă de vecini, prieteni, cunostinţe comune, rude, vorbele lui erau de prisos. Nu putea să-mi atribuie fapte abominabile. Nu-l credeau. Dar s-a adaptat rapid acestei situaţii şi a făcut o întoarcere de 180 grade concentrându-şi atenţia asupra persoanelor care mă cunoşteau pe mine într-o oarecare măsură iar pe demnealui DELOC. În această conjunctură vorbele lui aveau oarecari şanse de reuşită. Vizita medicului V. Ionescu era o şansă pentru îndeplinirea planului său. Şi nu a ratat-o...

L-am adus acasă la noi şi pe “Micuţu” (cum îi spuneam, pe atunci, lui Mihăiţă). Am găsit-o pe Mama lângă pătuţul lui...

Se apropia cu paşi repezi revelionul. Toată lumea se pregătea cu minuţiozitate. De exemplu Dudu Sava făcea lista de cumpărături. Asistam şi eu, absent. O clipă m-am gândit : ce-ar fi să-l rog să mă primească la ei. Dar l-am alungat imediat. Nu pentru că m-ar fi refuzat. Asta nu s-ar fi întâmplat niciodată. Cu figura mea acră riscam să le stric o seară care trebuie să fie minunată.

Nu sunt un taciturn, dar cu mici excepţii, în discuţiile de grup, nu ies decât foarte rar din mediocritate. Altminteri eram un bun companion pentru că nu deranjam pe nimeni... Dar atunci în acele zile, ce-aş fi făcut într-un grup de prieteni tineri şi îndrăgostiţi de viaţă?... În schimb îi studiez cu multă atenţie pe cei din jurul meu. Nici unul nu simte reflectorul invizibil care-i urmăreşte necontenit. Şi-n mine se strânge lava unui vulcan gata oricând să erupă. Dar nu erupe niciodată. Lava care ar trebui să izbucnească mi se opreşte undeva în preajma coardelor vocale. De acolo nu mai trece.

Veneau sărbătorile!

Nici o altă sărbătoare a anului nu are farmecul Revelionului!

Era duminică. M-am plimbat pe la toţi, i-am urmărit pe toţi. Spre seară m-am întors, însingurat, acasă. În dreptul uliţei noastre m-am oprit pentru câteva momente furat de frumuseţea acelei seri ce se lăsa discret. M-au năpădit o mulţime de gânduri, surprinzător de diferite. Încercam, inconştient, într-un ritm ameţitor o mulţime de senzaţii. Parcă porniseră la paradă bătând pasul pe caldarâmul trupului şi sufletului meu.

- Ce se uită ăla aşa!? O voce anulase singurătatea acele seri. Am tresărit. Am simţit că roşesc până-n vârful urechilor. Semi-întunericul mi-a ascuns stinghereala. Era o pereche de îndrăgostiţi pe care prezenţa mea i-a stingherit. Singurătatea absolută nu era decât în închipuirea mea.

Aş fi vrut ca revelionul acela să-l petrec alături de Mama. Era ultimul ei revelion... dacă se poate vorbi de revelioane în viaţa ei...

Era atât de slăbită încât nu putea fi vorba de revelion. Deci gândurile mele nu aveau un suport real. Gândurile mele erau idealiste. Mama nu putea să stea nici măcar o oră la televizor. Cel mult puteam să o veghez în noaptea de revelion.

A sosit şi ultima zi a anului. Ploua mărunt şi îndesat. Noroi era cât cuprinde. Eu căutam furosemid. Fără acel atât de banal medicament nici nu-mi venea să mă duc acasă. Cu tot sceptimismul (normal) din ultimul timp încrederea în “tratamentul” ce i se administra rămase aproape intactă. În drum spre casă am trecut pe la sora-mea. La ei pregătirile erau în toi. Brad, hârtii multicolore, jucării pentru fetiţe, mâncăruri tradiţionale...

Mi-a spus că mă aşteaptă naşul meu, Iulian Boboc..

Prea târziu!

Acasă Mama mi-a spus că nu mai poate să meargă!

- Du-te, Vasile, la naşi-tu. Eu rămân acasă cu necazul meu. Şi aşa la televizor nu pot să stau.

Am ezitat. În cele din urma m-am hotărât să mă duc la naşu’. Învinsese, în cele din urmă, o brumă de egoism, altminteri omenesc...

Între noaptea petrecută undeva departe, departe de dureri şi una petrecută în mijlocul lor era de ales prima variantă.

La plecare Mama mi-a dat patru kilograme de vin. Mi-a spus că “tata” a fost de acord. Dar:

- Vasile, să nu mai ceri vin de la butoi vreodată. Lasă-l dracului cu vinul lui cu tot.

Acele 4 kilograme de vin i-au pricinuit mari necazuri. După plecarea mea s-a certat cu el. Şi din ziua aceea Mama a refuzat să mai bea vreo picătura de vin...

“N-am puterea să pun mâna pe topor să sparg butoaiele acelea, doagă cu doagă. Să se aleagă praful şi pulberea de ele. S-a supărat că au băut copii mei din el!. Alţii când au venit le-a dat cu damigenele. Las cu limbă de moarte: dacă o fi să mor să nu-mi faceţi pomană cu el. Blestemat să fie acela care nu-mi respectă cuvântul” a spus după aceea.

A trecut revelionul.

Ne-am trezit într-un alt an: 1975

Ne-am trezit într-o altă lună: ianuarie.

Câte începuturi de lună va mai apuca?

Că de ani nu mai poate fi vorba....

Acasă la noi pelerinajul luase proporţii. Sărbătorile de iarnă i-au adus Mamei rudele, cunostinţele, prietenii, vecinii,... Sărbătorile de iarnă i-au adus: portocale, gemuri, dulceţuri, prăjituri, cozonaci, mere, sucuri, compoturi, şerbeturi, bomboane, ciocolate,... Pentru cine însă? Ea avea nevoie de viaţă. Dar cine putea să-i ofere aşa ceva. Nici chiar bunul Dumnezeu...

Cand m-am întors de la Bucureşti pe 1 ianuarie 1975, m-am întâlnit cu unchiul Ion, fratele Mamei. Când ne-a văzut Mama a pornit un plâns sfâşietor. Noul an debutase în chip caracteristic. Emoţiile generate de sosirea rudelor ei foarte apropiate învingeau echilibrul ei sufletesc care devenise atât de fragil...

Era la interferenţa dintre resemnare şi dorinţa de a trăi. Amândouă se aflau pe un balansoar invizibil. Câteodată atârnă mai greu una dintre ele, altădată cealaltă.

Când învingea ultima spunea:

- Pe mine trebuie să mă duceţi la spital.

Eu eram preocupat de mâneca de la cămaşa mea. Privirile mele erau aţintite în jos. Ale celorlalţi, câţi erau în camera Mamei, erau aţintite asupră-mi. Eram la stâlpul blamării: o Mamă mă ruga un lucru simplu, iar eu priveam ca un bou în pământ.

- Dăm câteva sute de lei la o maşină şi mă duceţi şi pe mine la un spital.

Oare, EA, mă credea pe mine, fiul ei iubit, un laş, un nerecunoscător, un copil rău, un egoist, un om fără pic de suflet? Credea oare că pe mine mă interesează doar facultatea şi familia mea? O inducea în eroare străduinţa mea permanentă (care necesita uriaşe eforturi de voinţă) de a fi oarecum vesel, de a crea în jurul ei o atmosferă cât de cât mai destinsă, de a sugera o brumă de optimism! Sau era în acele momente când luciditatea ei proverbială, din cauza evoluţiei bolii, nu mai funcţiona ireproşabil. Sau eram paiul de care încerca să se agaţe un om sortit inevitabil înecului, mai ales, că în cazul ei, nici o rază, absolut nici una nu se întrezărea (măcar) la orizont!

Ce-o fi fost în sufletul ei când veneau femeile cu care trăise alături la muncă,

la discuţiile de la divan şi în toate ocaziile vieţii şi care plecau fără să mai revină vreodată?

Mă încerca gândul să opresc pelerinajul acela. Să opresc (aşa credeam!) suferinţa celei care asista la atât de multe despărţiri dureroase. O viaţă întreagă - atâta câtă fusese - se străduise să treacă neobservată, nevăzută de nimeni. Repetatele eşecuri au readus-o, împotriva voinţei ei, în centrul atenţiei.

“Uite-o pe nevasta celui care....”

Adesea îmi spunea:

“ Vasile să fii cuminte să nu te arate lumea cu deştu’. Ca destul m-a arătat pe mine”.

Dar omului îi este dat să aibă parte de ceea ce nu-şi doreşte.

Îi apăruse o umflătură suplimentară de la şold până la genunchi care îi amplifica durerile.

Începuse să ningă. Zăpadă mai lipsea! Stăteam cu spatele la ea şi încercam să văd fulgii de nea prin geam.

- Nu vreau să mă duceţi la spitalul din Domneşti.

- Dar cine ţi-a spus că te ducem la Domneşti?

- Domnul doctor Ionescu. Nu mă duc. Mai bine să mor acasă decât acolo. A început să plângă. Iar eu n-am mai reuşit să văd fulgii de nea prin geam care cădeau peste sufletele noastre, peste durerile noastre, peste speranţele noastre. Şi le îngropa într-un giulgiu alb, incredibil de diferit faţă de suferinţele noastre.

Mătuşa Maria îmi spune că ar trebui să facem nişte descântece!

“Poate are argintul viu. Nu vezi că doctorii nu au ce să-i facă? Du-te că şi ea te-a făcut mare şi te-a dat la şcoală”.

Argintul viu! Nu mă gândisem, nu puteam să mă gândesc la aşa ceva. Era mult peste puterea mea de înţelegere. Dar n-am zis nimic. Fiecare om cu credinţa lui. Nu era momentul pentru a încerca să schimb ceea ce se sedimentase, în viaţa acestor oameni, de atâtea veacuri...

Furosemid nici vorbă să găsesc. Şi ea slăbea, slăbea cotinuu. Ne miram de unde mai avea să slăbească. Mânca foarte puţin. Faţă de alţii afirma:

“ Nu mai mănânc. La ce mă ajută! Mai bine să mor”.

Piciorul a amorţit în aşa hal că nu-i mai permitea să mai vină până la mine în cameră.

“ Să mă duceţi şi pe mine la spital, să-mi schimbe tratamentul”.

În lipsa noastră spunea:

“ Eu m-aş face bine, dar cine să se ocupe de mine? M-au uitat cu toţii”.

Cu numai 2 zile în urmă spunea:

“ Eu nu mai plec de acasă orice ar fi”.

“Tata” continua să-şi facă ambiţiile. Mi-a cerut să-mi scot totul din “magazia lui” . Din păcate a auzit Mama. Speranţa ei, ultima ei speranţă de a nu lăsa în urmă o altă posibilă tragedie se năruia ca un castel de nisip.

Ne-a spus că vrea să se mute în camera din mijloc, acolo unde am făcut soba cea nouă. Dar nu aveam lemne. Imobilitatea ei se accentua văzând cu ochii. Nu mai putea ieşi afară nici pentru necesităţile fireşti!

Am discutat din nou cu medicul Valentin Ionescu. Din păcate fără voia mea, Mama ieşise din sfera discuţiilor noastre. Fără voia mea “eroul” principal devenise “tata”. Cu Mama lucrurile erau clare. Nu putea fi chemată Salvarea. Bolnavul de cancer nu avea acest drept. Omenirea avea datoria să lupte pentru a salva CEEA CE SE MAI POATE SALVA.

Rezistenţa ei fizică extraordinară, capabilă să-nvingă orice boală îi juca atunci o festă: îi prelungea chinurile!!! Era unul dintre paradoxurile vieţii! Noi am căutat să-i prelungim viaţa până la limita posibilului şi am contribuit, involuntar!, la prelungirea agoniei. Nici nu puteam proceda altfel. Ne obişnuisem cu ea aşa. EXISTA!, puteam schimba câteva vorbe cu ea. Trio-ul Mama-serviciu-facultate îmi pusese serios la încercare puterile. Dar nu-mi păsa. O aveam pe Mama lângă noi. Şi aceasta era răsplata cea mai de preţ. Şi nu aveam dreptul să mă plâng atâta timp cât eram sănătos. Mama nu mai avea aproape nimic din ceea ce are un OM.

Am găsit furosemid!

Acel mic succes m-a ajutat să găsesc o explicaţie plauzibilă:

- Mamă să nu-ţi închipui că te-am uitat, că noi dormim liniştiţi şi te lăsăm să te chinui. Domnul doctor nu a fost de acord cu internarea. Şi nici noi. Tratamentul pe care-l faci la spital îl faci şi acasă. Şi apoi aici suntem noi care te ajutam, te îngrijim.

Când am plecat la cursuri am rugat-o să nu fie supărată pe mine.

- Nu sunt, Vasile. Bine că mi-ai luat injecţiile astea

PIATRA

------------

Exasperat de întârzierea cu care CAP Tânganu şi Casa de Pensii Ilfov stabileau dacă Mama are sau nu dreptul la pensie, am trimis o scrisoare la ziarul “Scânteia”. Într-un timp relativ scurt am primit şi răspunsul: nu avea dreptul! Pentru a beneficia de pensie trebuia ca în anul 1973 (când a reapărut boala) să efectueze minim 70 de zile-muncă, adică jumătate din baremul de 140 de zile stabilit de adunarea generală a CAP. Mama nu efectuase decât 60.... Nu beneficia de pensie în ciuda faptului că trebuia să lucreze minimum 5 ani în CAP şi ea lucrase 13... Căzuse într-una dintre capcanele legii. Normal că nimeni nu dorise să dea posibilitatea legii să-i facă o nedreptate. Cu totul întâmplător situaţia Mamei era una la limită. În scrisoarea de răspuns ni s-a promis că se va încerca obţinerea unei aprobări excepţionale de la UNCAP. Intervenţia urma să se facă de cei de la Casa de Pensii a judeţului Ilfov. Evident un gest de omenie. Prea târziu, însă. Boala Mamei evolua şi nu aştepta.

19 ianuarie 1975. În acea zi conform tradiţiei i s-a rupt “turta” celei de a doua fetiţe a surorii mele, Carmina. Împlinise un an. Evenimentul a fost însoţit de o mică petrecere, altminteri tradiţională.

19 ianuarie 1975. Pe mine, acasă m-a aşteptat o triplă surpriză.

Prima: Lui Mihăiţă i-a recidivat bronşita (aşa cum avea să se mai repete de câteva ori în acea iarnă de foc). Ne-a impresionat stoicismul cu care un copilaş de aproape un an suporta rigorile bolii. Toată duminica aceea s-a jucat prin casă deşi efectele bolii erau vizibile pe corpul şi în comportamentul lui.

A doua: soţia mea contractase o gripa. A zăcut tot timpul. Eforturile din ultima vreme o slăbiseră foarte mult. Şi boala s-a instalat rapid într-un organism slăbit. Pe atunci avea dreptate “tata” când îi spunea “fantoma”. Deci existau şi situaţii când şi el avea dreptate!

A treia: pentru prima dată în acea zi am observat că mama îşi făcea necesităţile în casă! Picioarele ei nu o mai puteau trece dincolo de prag. A surprins-o naturaleţea cu care am intrat şi i-am luat murdăria. Privirea ei trăda ruşinea, dezgustul, deznădejdea, repulsia. Nu crezuse că atât de repede va ajunge să fie îngrijită în acest stadiu. Şi apoi era obişnuită cu soţia mea. Ar fi dorit, probabil!, ca eu să nu cunosc acel ultim (sau printre ultimele) semn(e) de slăbiciune omenească..

Numai eu rămăsesem în picioare...

“Tata” continua să o certe. Unul dintre motive era acela că nu are cine să-i facă mâncare. Nu accepta, sub nici o formă!, să-i facă soţia mea mâncare! Se temea de farmece!! Era evident că Mama devenise o piatră de moară pentru el: nu tu femeie, nu tu mâncare caldă, nu tu spălat, nu tu servitoare, nu tu.... Nimic din partea ei. Gândurile lui erau îndreptate (cele petrecute ulterior aveau să confirme concluzia noastră) spre un rapid viitor mariaj... Rezistenţa fizică excepţională a Mamei era o piedică în calea presupusului mariaj. Fiecare zi trăită în plus însemna o zi mai puţin din posibila, mult aşteptata “fericire” ce se contura pe aproape. Aşa că puţină ceartă (chiar şi zilnică) nu strica pentru a-şi apăra următoarele mişcări. În tot timpul cât a fost bolnavă nu i-a cumpărat nici măcar o fiolă de algocalmin. El s-a grăbit să-i cumpere îmbrăcăminte pentru înmormântare. Ceea ce-l interesa. Timpul pe care-l petrecusem în apropierea lui mă ajutase să-l înţeleg. Îi măsurasem faptele, îi citisem gândurile, îi interpretasem vorbele, îi studiasem ticurile, îi ascultasem ameninţările şi înjurăturile, fusesem câteodată martorul bătăilor. Nu era cu putinţă să greşesc. Am urmărit mut şi îndurerat lecţia lui de cinism. N-am putut să-l opresc nici atunci. Şi nici altădată.

În acea duminică de 19 ianuarie, când trebuia să mă plimb de la un pat la altul pentru a-i îngriji pe cei trei bolnavi, “tata” fuma ţigară după ţigară. Era vizibil afectat că trebuia să-i “calc domeniul” pentru a-mi îngriji Mama. Şi Mama de-abia respira negăsind oxigenul necesar trupului ei bolnav, printre norii de fum.

El nu vedea, nu auzea, nu simţea. Era nervos şi atâta tot. Şi trăgea fum după fum. Am încercat să-l conving să nu mai fumeze dar Mama cu un semn disperat m-a oprit. Fumatul înceta în momentul în care ieşeam din camera lor. Aşa trata el prezenţa mea. Şi cum Mamei îi era mai necesar oxigenul decât prezenţa mea a trebuit să reduc la minimum vizitele mele în camera ei!

Curios piciorul s-a mai dezumflat. Dar o durea de la genunchi până la şold. Restul nu-l simţea.

- Doamne! de ce m-o durea? Ce-o fi acolo...

Întrebările ei, mereu aceleaşi întrebări, rămâneau fără răspuns. Mă obişnuisem

cu întrebările ei. Mi se uzase nervii, mi se tocise sensibilitatea. Priveam pe fereastră ori de câte ori îmi repeta fatidicele întrebări. Era riscant să o privesc în faţă. Ar fi ghicit adevărul. Întrebările ei semănau cu o piatră aruncată în apă. În imediata apropiere undele sunt puternice. Cu cât ne depărtăm de locul impactului cu atât devin mai slabe, apoi imperceptibile. Emoţiile mele semănau cu undele produse de acel impact.

Fiinţa mea era zguduită din temelii de tânguirile ei. Dar cu fiecare zguduitură eram aruncat cu o palmă, două mai departe de tumultul aducător de emoţii. Mereu mai departe. Autoapărare? Instinct de conservare? Obişnuinţă? Indolenţă? Grija pentru propria familie deabia infiripată? Dorinţa de a termina facultatatea? Care dintre acestea să mă fi impins până acolo, undeva la periferia simţirii omeneşti?

22 ianuarie 1975. Era supărată. Din mai multe motive. O aşteptase pe sora mea dar nu venise. Apoi plângea că furosemidul mult lăudat nu o ajuta cu nimic. Credea că durerile ar fi cauzate de el. În realitate unul dintre efectele furosemidului era şi acela de a micşora presiunea intramusculară la piciorul drept care prezenta un edem gigantic datorită invaziei metastazei. Şi implicit prin acest efect reducerea durerilor. Dar ce conta o lacrimă într-un ocean?

Evoluţia continuă a bolii lăsase urme vizibile, chiar şocant de vizibile. Se schimbase atât de mult încât aproape ca n-o mai recunoşteam. Mama cea adevărată fusese alta: cu voce puternică, cu mişcări energice, cu zâmbetul ei unic. Nu mai rămăsese nimic din toate acestea. Dispăruseseră...

Pentru mine Mama a dispărut încet, dureros de încet, sistematic. Când moartea necruţătoare a venit nu a făcut decât să consemneze o situaţie deja existentă în eul meu. Mama unui coleg de facultate a dispărut în timp ce noi susţineam sesiunea de iarna. Diagnosticul: cancer. Vârsta: 69 ani.

M-am întâlnit cu un fost coleg de şcoală elementară. Îmi povestea de mama lui (de fapt o mătuşă care l-a crescut). Era bolnavă. Pierdea treptat din greutate şi din putere, făcea un tratament cu raze, imobilizarea la pat era iminentă, etc. Restul îl cunoaştem şi noi, stimaţi cititori. Vârsta: 69 ani. Aceasta cifră devenise obsedantă pentru mine. Dacă boala necruţătoare şi-ar fi întins tentaculele necruţătoare asupra Mamei cam la aceiaşi vârstă...

Într-una din acele zile ale sfârşitului de ianuarie 1975, “tata” împreună cu câteva rude au luat o hotărâre eroică: aceea de a o duce pe Mama la spital. Nu m-am împotrivit. Era riscant. S-ar fi crezut că-i vreau răul. I-am dat mamei 200 lei pentru diverse cheltuieli cu promisiunea că-i mai dau şi alţii. Dacă va fi nevoie...

A nins cu fulgi mari. Era o splendoare să te plimbi prin lumea lor imaculată. Dar la contactul cu pământul îşi schimbau hlamida lor albă cu una pământească. Adică pământie. Ce-o fi în sufletul Mamei când i-a văzut . Intuiam: “Şi Dumnezeu este duşman cu mine. Când să mă ducă şi pe mine la spital uite ce-mi face. Cu ce să vină la mine aici pe mocirla asta”.

În cele din urmă Dumnezeul ei nu s-a dovedit a-i fi duşman: la prânz soarele s-a grăbit să-şi plimbe razele-i binefăcătoare. Iarna aceea atât de blândă ne-a discreditat în faţa celei ce suferea, ne-a scos în evidenţă neputinţa noastră goală-goluţă.

Adesea soarele tăia cu razele-fierăstrău camera ei în felii. Se oprea pe faţa Mamei evidenţiindu-i ridurile, paliditatea şi mai ales suferinţa. Părea impasibilă. Oare ce era atunci în sufletul ei? Regrete? Resemnare? Disperare?

Faţa ei de piatră nu trăda nimic.

Surprinzătoare mi s-a părut sustragerea mea din sfera gândurilor care aveau drept subiect pe Mama de către grijile cotidiene, mărunte şi de multe ori meschine.

“... n-am învăţat la finanţe... nu mi-am făcut referatul la sociologie,... să mă scol dimineaţa să nu întârzii de la serviciu... să nu uit să-mi scot abonament CFR,... să cumpăr lemne şi cărbuni, ... ce-a făcut Năstase la Melbourne?... să-i înapoiez doamnei Cotarcea banii împrumutaţi... etc., etc.” Iar Mama continua să-mi spună vorbe de un autentic tragism:

- DACĂ VOI NU VREŢI SĂ MĂ DUCEŢI LA SPITAL EU AM SĂ MOR...

Soarele (ce-o fi luminând atâta în iarna asta ?) s-a ascuns după un nor. Şuieratul trenului care pleca din gară s-a oprit şi el brusc. Doar zgomotul roţilor de tren nu s-a oprit şi doar s-a diminuat treptat pe măsură ce se îndepărta.

“PUTERE, MULTĂ PUTERE, DRAGUL MEU PRIETEN “

----------------------------------------------------------------------------

1 februarie 1975. A început o nouă lună. Ultima?

A continuat să slăbească îngrozitor. Piciorul stâng era atât de slăbit încât m-a cuprins un tremur când m-am uitat la el. Capul ei a ajuns ca de copil. Părul îi era încă negru. A albit puţin pe la tâmple. Am izbucnit în plâns:

- Pleacă, Vasile. Îmi faci rău...

Altădată:

- Nu mai vine Vasile... Nu mai vine Didina... M-au uitat cu toţii!

Nu mai mânca aproape nimic. E adevărat că nici nu prea mai putea dar nici nu se mai străduia. Îi era teamă să nu-şi facă necesităţile pe ea.

Mi-a dat cele 200 de lei înapoi.

- Nu se duce taică-tu la Cernica să cheme Salvarea.

Atmosfera de acasă ne crea impresia că ne aflăm permanent sub o cupola uriaşă, izolaţi, departe de ceea ce este lumesc.

Priveam la televizor. Tot ce vedeam acolo mi se părea ireal, nepământeam. Era ca un “tunel al timpului” prin care priveam lucruri şi fapte ce au fost sau ce vor fi. Şi noaptea era nesfârşită. Şi ploaia era nesfârşită. Nesfârşită era şi durerea.

A venit la noi unchiul Ion, fratele Mamei de la Bălăceanca. Veniseră şi alţii. Era şi “tata” de faţă. S-a pus atunci în discuţie laitmotivul ultimelor luni: internarea la un spital. “Tata” a spus că se duce la Cernica şi cheamă Salvarea să o ducă la Spitalul de Urgenţă. A făcut şi o gafă:

- A spus Didina că dacă chem Salvarea şi o vede cum arată nu o ia. Şi o plătesc. Apoi cu emfază: dau 200 de lei şi gata! Ce banii m-au făcut pe mine?

Şi Mama era de faţă.

Din nou toate privirile se-ndreptau spre mine. Iar eu, neputinciosul, dădeam din colţ în colţ, mă uitam în stânga, mă uitam în dreapta şi în cele din urmă în pământ. Mă săturasem, mă săturasem... Aş fi vrut să ies afară să merg şi să-mi strig, aşa în neştire, neputinţa în faţa destinului. Al ei, al meu... N-am ieşit. În schimb am făcut promisiuni. Promisiuni pe care nu mi le-am respectat niciodată. Faţă de o... MAMA... Oh, Doamne! şi cât este de trist...

Aproape în fiecare duminică după amiază mă duceam să-l văd pe Mihăiţă. Cu el eram neobişnuit de vesel. El făcea parte din altă lume.

Căteodată Mama întreba:

- S-a vindecat la picioare Chirţoaia?

- Da, i s-a răspuns.

Tăcea. Eram sigur că se gândea: “Toată lumea se face bine. Numai eu, nu”. Poate că în gândul ei mai adăuga: “Cine să se ocupe de mine?”. Dar tăcea. Nu mai suporta discuţiile tari, dureroase. Nici noi... Toţi aveau soţi, copii care se ocupau de cei bolnavi. Ea nu avea. Nu avea pe nimeni. Era ca o frunză aruncată în valurile/vânturile vieţii... Aşa era dacă nu avea copii care să se ocupe de ea. Să o ducă la spital. Să găsească doctori care să o vindece... Nişte neputincioşi...

A schimbat discuţia:

- Ce mai face, Mihăiţă?

- Nu mai ai de-nvăţat?

În ziua de 3 februarie 1975 am trecut pe la Cricumscripţia Sanitară de la Cernica şi am discutat cu medicul Gabrielescu. Mi-a povestit de un domn mai în vârstă însoţit de o doamnă de vreo 35-40 ani. Identificarea a fost o formalitate: “tata” şi mătuşa mea Stela. Le-a spus (medicul Gabrielescu) că nu mai este nimic de făcut, că numai calmantele îi mai puteau alina durerile.

- Nu le-aţi dat o retetă? am întrebat.

- Le-am spus să intre în cabinet, dar au dispărut!

Acasă Mama aştepta medicul să-i facă o consultaţie. Aşa îi spusese el.

Am fost iarăşi nevoit să mai fac un efort. Adică să o mai mint odată. Ce mai conta o minciună în plus!

- Ce spune, Vasile, doctoru’? CĂ BOALA MEA ESTE FĂRĂ LEAC?

Peste 3 zile:

- Cum mi-a dat doctoru’ reţeta asta fără să mă vadă?!

N-am mai răspuns. Epuizasem de mult răspunsurile credibile cu care să mă salvez.

- Dacă nu m-ar mai durea piciorul tot ar fi mai bine.

Am cerut să i se facă toate injecţiile, zi de zi. Cu tot pesimismul ei din ultimul timp, cu toată neîncrederea ei faţă de aceste reţete suporta totul fără şovăire. Nu dădea la o parte acea unică şansă (oare mai era vreo şansă?). Când am plecat la facultate mi-a spus:

- Du-te, Vasile, la treaba ta şi pe mine lasă-mă. Ce-o fi o fi!

A mâncat cu poftă chiar, complotul de vişine pe care i-l adusesem.

Pelerinajul continua. Una dintre rude, o nepoată pare-mi-se, care era soră medicală a avut curiozitatea să se uite la medicamentele ei. Şi i-a spus că sunt pentru inimă. Asta ne mai lipsea!

- Eu nu mă-npac cu medicamentele astea, mi-a spus. Sunt pentru inimă. Fac şcoală cu mine. Eu am lichid la picior. Să-mi scoată lichidul.

- Nu ai lichid, Mamă. Dacă aveai ţi-l scotea până acum.

DAR CE AM?
Nu ne spune nimeni nimic, Mamă. Crezi că nouă ne spune cineva mai clar decât îţi spune matale!? Ne iau peste picior şi ne spun să nu ne băgăm nasul unde nu trebuie....

- Ăştia fac şcoală cu mine. AM SĂ MOR CU ZILE. Nu e bubă, nu răsuflă, burta nu mă doare (şi s-a bătut ostentativ şi convingător cu palma). Nu pot să-mi dea şi mie un leac pentru picior.

Gândurile ei tot la cancer erau. Dar ştia că dacă nu apare “o bubă” sau mai multe nu poate fi vorba de cancer. Deocamdată nu apăruseră.

Mihăiţă era bolnav de gripă.

“Putere, multă putere, dragul meu prieten” îmi scria, de departe, prietenul nostru Dudu Sava...

Într-o sâmbătă a venit sora mea, Didina, pe la prânz. Mai târziu a venit şi cumnatul meu, Mitică. I-au adus o găină tăiată. Până spre seară timpul a fost frumos. Dar, ca din senin, a început să ningă, să viscolească chiar. Didina şi Mitica s-au pregătit de plecare. Şi tocmai atunci ca şi vremea de afară Mama a început să se agite:

- Unde pleacă Culina?

(Soţia mea se pregătea să plece la cooperativa de consum să “cumpere nişte sare de bucătărie”).

- La cooperativă.

- Şi pe mine cui mă lasă?

- Păi, nu rămân eu cu dumneata!

- Şi dacă se-ntâmplă să am nevoie...

- Nu-i nimic, te ajut eu, i-am spus.

- Nu se poate. De ce pleacă? Ce i-a venit să plece tocmai acum?

Eram total derutat. După plecarea celor trei s-a liniştit. Întocmai ca vremea de afară. Apoi a adăugat:

- Am să mor supărată pe toţi, pe toţi!

(Soţia mea plecase să-l vadă pe Mihăiţă, care era bolnav la bunica lui, Riţa. Mamei nu i s-a spus că Mihăiţă era bolnav. Avea nevoie de o grijă în plus?).

NERECUNOSCĂTORUL

--------------------------------

- Nu mănânci?

- Nu mai mănânc nimic. Azi am mâncat prea mult.

- Nu se poate fără hrană, Mamă.

Nu mai mănânc. De ce să mai mănânc? Ca să-mi lungesc zilele şi chinul.

Existau cel puţin 3 motive care au dus la scăderea simţitoare a poftei de mâncare. În primul rând exista posibilitatea, foarte probabilă, ca organele interne din imediata apropiere a focarului generator de metastază (rinichii, ficatul, stomacul) să fi fost atacate. De-altfel medicii mi-au cerut să estimăm cantitatea de urină pe care o elimina zilnic pentru a putea determina cantitatea de medicamente ce i se mai poate administra. Era deci o cauză obiectivă.

În al doilea rând nu se-mpăca cu gândul că trebuia să fie îngrijită şi ca noi trebuia să-i ducem murdăria afară.

În al treilea rând, ştia că nu se mai face bine. De aceea a renunţat deliberat la mâncare pentru a nu-şi mai prelungi chinul, durerile, drama. Ultimele două motive erau de natură subiectivă.

Numărul celor care veneau să o vadă creştea direct proporţional cu agravarea bolii. Era impresionantă acea solidaritate umană. Acea încercare emoţionantă de a o ajuta şi de a fi alături de un semen atunci când e slab, când e la anaghie. Adică atât de aproape de moarte... Mulţi îşi luau rămas bun de la ea. Cel mai des au venit vecinele ei, acele femei cu care îşi “făcuse veacul” în zilele bune de altădată. Prezenţa lor era binefăcătoare pentru toţi. Şi pentru noi şi pentru ea. Suporta mai uşor durerea şi singurătatea. Dar... Spun dar... pentru că pe lângă acestea se mai strecurau, fără intenţie bineînţeles, şi vorbe care ne creau greutăţi.

“Ţaţă Mito, cutare şi cutare s-a făcut bine la picioare. Pe matale de ce nu te duce la spital?”

“Mito, pe Petre al meu (Dumnezeu să-l ierte!) l-am dus la spital cu piciorul îngheţat tun. I-au tăiat bocancul cu cuţitul dar l-au făcut bine. Să te ducă şi pe tine Vasile, la spital, că e băiat cu carte şi ştie ce să facă. Că şi tu cât l-ai mai îngrijit...”

“Mito, eu m-am luat de gânduri cu piciorul tau. Lică al meu avea piciorul umflat până sus şi-l durea. I-au scos lichidul afară şi acum e bine. Vasile, de ce nu te duce la un doctor particular?” (Şi Lică al ei, bărbat fălos şi frumos a murit prematur!)

În faţa tuturor trebuia să pozez în copil nerecunoscător, în copil rău, în copil fără inimă, în copil fără suflet, în copil prost, în copil cu care să-ţi ameninţi odraslele. “Să nu ajungi şi tu ca ăla care-şi lasă mama să moară ca un câine”.

Adevărul trebuia să gonească hai-hui...

Atunci s-a născut boala mea cronică, pe care am purtat-o toată viaţa. şi nu i-am găsit niciodată vreun leac:

**** NĂSCUT VINOVAT! ****

Dar mi-am purtat-o cu oarecare demnitate. Era boala “moştenită” din suferinţele Mamei. Şi te poţi supăra pe o MAMĂ pe patul de moarte...?

Boala îi macina permanent trupul, ca un vierme ascuns într-un măr. Rodea încet, sistematic, meticulos. Azi îi era mai rău decât ieri, ieri i-a fost mai rău decât alaltăieri. Mai bine, niciodată. Mereu apărea ceva nedorit:durerea, edemul gigantic, lipsa poftei de mâncare, constipaţie, imobilizare, abces, ... Se adăugau greutăţile ca la o halteră. Până când halterofilul nu a mai putut să o ridice. Regenerarea celulelor vii şi deci a organismului era literă moartă. Fără acea calitate formidabilă viaţa nu mai e ...viaţă. Era un nesfârşit cortegiu de suferinţe. Fără acea calitate organismul uman devine putregai...

“PATUL DE COŞMAR”

------------------------------

Din universul ei din acea vreme nu am făcut parte numai noi cei care ne-nvârteam în jurul ei sau cei care formau nesfărşitul convoi. Nu. Au făcut parte şi “prietenii” (fără viaţă!!) de care s-a folosit mai mult sau mai puţin. Dacă noi mai plecam pe ici pe colo, ele în schimb “asistau” mute, impasibile la tragedia unei vieţi.

Intrarea în camera ei se făcea printr-un (sau mai bine zis ”dintr-un” ) hol. În camera Mamei, în partea dreapta a uşii se găsea o sobă ţărănească cu cuptor şi plită. Deasupra plitei pe perete era fixat un “galantar” pe rafturile căruia se găseau: pahare, ceşti, ţinte, pioneze, nasturi, chibrituri, chei, sare, etc. Vecină cu “galantarul” era icoana, nelipsita icoană dintr-o casă ţărănească, “Sf Ieronim Nicolae”, se numea. Privea întotdeauna sever ce se petrecea în cameră. Indiferent dacă panorama de sub el era tristă sau veselă, el era întotdeauna încruntat. A rămas întotdeauna impasibil şi la rugăminţile Mamei. Şi încruntat. Multă vreme am crezut că este portretul bunicului dinspre “tata”, Fanea (Ştefan) , care a murit când eu aveam vreo 3-4 ani şi pe care, vag mi-l aminteam. Am crezut, chiar că toate icoanele din casele oamenilor sunt portretele bunicilor. Dincolo de încruntatul sfânt Ieronim Nicolae se găsea patul. “Patul de coşmar” cum spune poetul Romulus Vulpescu. El a purtat-o pe Mama pe spatele lui “tare”. El a fost martorul numărul unu (mut) al tuturor evenimentelor consumate acolo. Nu s-a lăsat doborât de durere, de lacrimi, de halucinaţii. Pe pereţi erau “ştergare” ţărăneşti cusute de Mama şi sora mea în anii din urmă...

Printre ele patrona maiestos un ceas CFR.. Era foarte vechi. După afirmaţiile unui ceasornicar, care a găsit în interior anul lui de “naştere”, era mai în vârstă decât Mama. Ea l-a adus de la Bucureşti, de la o cunostinţă. Era stricat. L-a dus la un ceasornicar, acesta l-a reparat şi i-a redat viaţă. Atunci îi măsura nerecunoscător ultimele zile. Tic-tac, tic-tac, măsura nepăsător, insensibil, timpul fiecăruia dintre noi. El era martorul “vorbitor” (“tic-tac”, “tic-tac”, “tic-tac”... erau “vorbele” lui) al tragediei. Ne-uman, recele mecanism nu a ţinut cont de cea care i-a (re)dat viaţa. Care era chiar Mama. Şi tic-tac-ul lui continua cinic odată cu trecerea inexorabilă a timpului. A timpului nostru (ce părea nespus de lung) al timpului Mamei (ce era atât de scurt...).

Vecin cu el se găsea un aparat de radio. La el asculta Mama înainte vreme muzică populară. În acele zile ea continua să-l asculte. “Sfatul medicului”, de exemplu. La una dintre emisiuni a vorbit medicul Constantinescu. “L-am cunoscut după voce!, îmi spuse Mama. Cum să nu-l cunosc?”. Era medicul de la Spitalul CFR 2, care pe lungimea a câtorva săptămâni (cât a fost internată) a încercat să-i mai redea câteva fărâme de viaţă.

În faţa ferestrei se găseau două mese. Una era mai scundă. Întotdeauna pe una dintre ele se găseau medicamentele Mamei. În cameră mai erau trei scaune dintre care două fără spătar. De unul dintre acestea ne amintim...

Acesta era universul ei. Ultimul ei univers...

PREVESTIREA

--------------------

Neobişnuit de frumos era acel februarie 1975. Soarele mereu strălucitor, anunţa o primăvară timpurie. Era una dintre obişnuitele mele zile când între orele de serviciu şi cursurile de la facultate treceam pe acasă. Adusesem 2 borcane de compot de struguri, 2 gogoşi, o ciocolată...

- Pentru cine ai cumpărat toate astea?

- Pentru matale.

- De ce cheltui banii? Nu vezi că eu nu mai pot să mănânc!

- Mai bine să nu duci lipsă...

- Ştii cumva, a vorbit Mitică cu doctoru’?

- Nu ştiu, nu am vorbit cu el...

Am aflat ulterior că Mitică, cumnatul meu, îi promisese că vorbeşte cu medicul Constantinescu.

- Toată lumea se duce la spital, se face bine, numai eu nu. Mă lăsaţi să mor ca un câine. Dacă aveam cancer (pentru prima dată am auzit-o, atunci, pronunţând acest cuvânt blestemat!) mă trimetea acasă. Dacă mi-au făcut două operaţii, mai înduram una. Eram obişnuită. Aşa mă lăsaţi zi şi noapte în ghearele morţii. Voi nu vedeţi? Ce mai aşteptaţi? Să mor? Mă-ndopaţi cu mâncare. Mâncare îmi trebuie mie acum? N-am putere să mă arunc pe fereastră.. Să nu-mi mai aduceţi nimic, nimic...

A urmat o pauză destul de lungă. Eu nu mai eram capabil sa vorbesc. EA, da:

- Am să mor supărată pe toţi, pe tine, pe Didina, pe Mitică. Alţii se zbat pentru părinţii lor. Meritam şi eu puţină atenţie, că v-am crescut de când eraţi cât lingura. Dumnezeul ăsta a fost duşman cu mine. Mai bine să mor. Ca nu vine şi moartea asta odată. Ce-o mai aştepta?

A urmat o altă pauză tot atât de lungă ca şi prima. A reînceput tot ea, cu o altă voce:

- Grăbeşte-te, Vasile, că pierzi trenul...

Peste două zile am găsit-o plângând. Am discutat din nou, cu ea. Discuţia noastră ne-a purtat foarte, foarte aproape de adevăr. Am crezut atunci că-n urma discuţiilor următoare nu mai pot evita adevărul gol-goluţ. Dar n-a fost aşa... I-am spus că puterile noastre sunt limitate. Nu-i adevărat că nu ne ocupăm de dânsa. Nu putem face mai mult. În spitale nu mai avem încredere. S-ar putea ca acolo să facă şcoală cu dânsa (n-am ratat aceasta ideie de care m-am agăţat pentru a evita adevărul). Nu avea lichid, i-am spus. Era osul macerat. Poate cu tratamentul pe care-l urmează de atâta timp să se facă bine.

- Aici suntem noi, Mamă. Te îngrijim, te vedem, ne vezi. Între străini şi aşa de bolnavă e tare greu. Crezi matale că noi nu ne-am gândit la toate astea? Să nu fi supărată pe noi. Nu putem mai mult.

- Bine, Vasile. Vedeţi-vă de treabă. Pe mine lăsaţi-mă în plata Domnului.

- Didina ce face?

- E acasă.

- Nu vine pe la mine?

- Îi spun să vină?

- Nu. Să vină când poate. Să nu uiţi plapuma de la ea, e a ta.

Ultimele cuvinte m-au făcut să cred că-şi simte sfârşitul foarte aproape.

Mi-am amintit de o poveste cu doi bătrâni: soţ şi soţie. El pe patul de moarte i-a spus soţiei să pună lucrurile de valoare în pod: “Să le pui sus că la înmormântarea mea se fură. Lumea e rea şi lacomă”. Ce tari sunt unii oameni! Când am auzit povestea asta, copil fiind, mi s-a părut atât de inumană... de nepământeană...

Apoi Mama a schimbat vorba. Mi-a vorbit de Mihăiţă.

Sâmbătă 15 februarie 1975. Încă o zi memorabilă.

- Vasile, eu simt că mi-a sosit ceasul.

- Mamă, te rog alungăţi gândurile astea. Să nu discutăm ce nu trebuie.

-Trebuie, Vasile. Mi-a sunat ceasul. Ce las eu în urmă? Scandaluri. Ce faci tu cu nenorocitul ăsta. Mor cu sufletul negru, negru ca un tăciune. Nu mai pot să-mi dau seama ce-o să urmeze. Ăsta pune mâna pe cuţit, Vasile. Şi ai să mori de tânăr, Vasile. O să fie păcat de tine...

Şi brusc a încetat să mai vorbească. Lacrimile i-au inundat ochii şi cuvintele rău prevestitoare au rămas în stadiul prim.