CAPITOLUL II - PELERINAJUL - Pagina 4

: Scris de Administrator Administrator; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 18 Iulie 2024 18 Iulie 2024; Accesări: 1614 1614

Index articole

Pagina 4 din 11

CAPITOLUL II - PELERINAJUL

============

LA CAPĂTUL DRUMULUI

-------------------------------------

La două zile după sosirea Mamei la sora mea, am reuşit să aducem un medic să o consulte. Acesta (medicul Manea) a consultat-o, i-a intensificat tratamentul cu furosemid (de la o injecţie la două zile s-a trecut la două injecţii pe zi!). Deasemenea i-a prescris un unguent pentru piciorul bolnav peste care să presoare un praf alb. După aceea să-l înfăşoare într-un sac din material plastic. Acest tratament urma să dureze 10 zile.

Într-una dintre zile tata m-a întrebat dacă Mama are cancer. Nu i-am spus adevărul. L-am cruţat. Mi-am amintit iarăşi de cartea lui Alvin Tofller, “Şocul viitorului”. Acesta a delimitat, cu multă fineţe, etapele mai importante din viaţa unei familii. Prima etapă în care tânăra familie n-are copii, a doua etapă în care are copii, a treia etapă în care copiii părăsesc familia pentru a-şi făuri un cămin propriu şi, în fine, ultima în care dispare unul dintre cei doi părinţi (soţi). Este perioada cea mai dramatică. Nu sunt frumoase decât apusurile de soare după o zi însorită. Apusurile din viaţă sunt triste. Şi din orice domeniu. Tata era la limita dintre a treia şi a patra etapă. Nu-şi dădea seama. Şi apoi familia noastră nu era una tipic americană în care copiii îşi părăsesc (aproape) întotdeauna părinţii în căutarea unui drum propriu în viaţă. La noi se păstrează încă ceva din familia tradiţională în care părinţii, copiii şi chiar nepoţii trăiesc în aceiaşi casă părintească. Familia tradiţională atenuează durerea despărţirii, constituind un real refugiu pentru cel care rămâne singur. Dealtfel, Alvin Tofller a subliniat relativa uşurinţă cu care familia tradiţională suportă şocurile inerente din viaţă, comparativ cu familia “viitorului”.

Nu i-am spus tatei, din dorinţa de a nu-i cauza un şoc. Aşa credeam eu pe atunci!

În timpul tratamentului, Mama stătea culcată pe o pătură aşezată pe podea. Nu putea să stea culcută pe pat. Avea o teribilă poftă de mâncare. Era un semn neîndoielnic că sfârşitul era pe aproape. Era fluxul dinaintea refluxului. Pentru că după soare poate urma şi ploaia. Teribila ei poftă de mâncare era întocmai ca ultimele rafale ale unei furtuni. Şi ultimele rafale sunt mai puternice.

Mă simţeam stingherit în faţa ei.

Mă tulburau, mai ales întrebările şi sfaturile ei:

“ Ce fac găinile ?”

“ Aţi terminat de tăiat tamburii ?”

“ Să culegeţi porumbul că s-a uscat şi să aveţi grijă să-l lăsaţi pe prispă să se usuce bine. Să găsiţi o căruţă cu care să-l aduceţi acasă”.

“ Ce fac porcii? Mai aveţi porumb pentru ei ?”

Acele lucruri mărunte erau particule din viaţa ei. Erau chiar viaţa ei. Cu ele s-a născut, cu ele a trăit. Nici ghearele crude ale morţii nu o puteau scoate dintre ele. Piciorul începuse să se dezumfle. Şi iarăşi speranţele au renăscut. Îmi spunea cu un glas în care se trăda, aproape imperceptibil, emoţia:

- Uite, Vasile, s-a dezumflat la maximum. Trebuie să vrea Dumnezeu şi cu mine şi să vin şi eu acasă. În realitate dezumflarea nu era spectaculoasă. Injecţiile erau dureroase dar ea le suporta cu stoicism. Avea dureri tot timpul pe care le ostoia cu antinevralgice.

Mă hotărâsem să-i obţin aprobarea definitivă pentru mialgin. Dar în cele din urmă am renunţat pentru un timp. Nu din comoditate ci pentru că mi s-a spus că îi grăbesc sfârşitul. Efectele secundare ale mialginului duc la tăierea poftei de mâncare, la constipaţie şi altele.

Piciorul continua să se dezumfle.

“ S-a dezumflat, s-a dezumflat la maximum” repeta mereu mama.

Dar într-una din zile mi-a spus:

“ Maică, eu mă fac bine până la urmă, dar greu, greu de tot”.

Şi toată speranţa ei, era clădită pe o fundaţie de nisip: dezumflarea piciorului.

Dacă aş fi putut i-aş fi dat o parte din viaţa mea. Merita cu prisosinţă. Gândul acesta, vecin cu nebunia, m-a obsedant multă vreme. Era un vis de om bolnav. Era ca o consolare, ca o autoverificare a spiritului meu de sacrificiu, a dorinţei mele de a-i da viaţă celei care mi-a dat viaţă. Visurile rămân visuri, fizic noi rămânem fiecare ceea ce suntem.

Piciorul Mamei se dezumfla, eu făceam naveta între Tânganu şi casa surorii mele, tata meşterea mereu câte ceva prin curte, Mama statea culcată pe o pătura cu o pernă sub cap şi cu o tolbă plină de speranţe. Era singulară printre noi; numai ea avea tolba cu speranţe. Noi o pierdusem.

“ Du-te şi cumpără lemne, îmi spunea. Acum vine iarna şi nu ai de foc”. M-am dus la depozit şi m-am programat. Dar la înţelegere cu tata am renunţat. Aveam nevoie de bani pentru Mama.

Între timp tratamentul s-a terminat. M-am temut să nu se umfle piciorul din nou. Dar nu s-a produs temutul fenomen. Urma să o controleze din nou medicul Manea. La acel control am participat şi eu. Medicul Manea i-a făcut un control mai mult decât sumar, i-a scris meticulos, cu lux de amănunte o reţetă prin care a recomandat, din nou, alfachimiotripsina şi girostan. Am consultat împreună biletul de ieşire din spital (din anul 1971), copia după fişa medicală nr. 1800 de la Institutul Oncologic Bucureşti şi copia după protocolul operator de la Spitalul “23 August” unde a fost operată în anul 1971.

Discuţia mea cu dânsul a fost scurtă. A confirmat că într-adevăr are cancer dar “cea mai uşoară formă. Nu este localizat într-unul din organele vitale ale organismului”. “Mai are de trăit. Nu se pune deocamdată problema vieţii. Trebuie însă îngrijită” Cum ? “Să i se mai facă un tratament radiologic”. Nu, nu trebuie să ne speriem. Mi-a explicat că totul pleacă de la cei doi ganglioni ce nu au putut fi extraşi prin operaţie şi care au rămas la încheietura piciorului drept; ca două focare de infecţie. Atunci au recidivat. Prin raze se urmăreşte extirparea lor.

Dar cel mai important lucru pe care l-a spus a fost următorul: dacă Mama era operată cu 5-6 luni mai devreme era în afară de orice pericol. În intervalul de 5-6 luni dinaintea operaţiei au fost invadaţi cei doi ganglioni inaccesibili, apoi, operaţiei. Asupra acestui fapt voi mai reveni. Apoi a plecat...

Eram în culmea fericirii. Îmi pierdusem minţile. Deci moartea nu era chiar atât de aproape!! Deşi nu cunoşteam calea care trebuia să o urmăm pentru a amâna sumbrul eveniment, mă simţeam totuşi mai încrezător în forţele noastre.

Speranţa este o armă formidabilă cu care omul a spart “ziduri”, cu care a înlăturat multe bariere. Şi speranţa a renăscut din nou precum o plantă după picăturile binefăcătoare ale ploii. După atâtea zile de coşmar, după atâtea vise groaznice, după atâtea şi atâtea gânduri funebre puteam şi eu să fiu mai liniştit, să gândesc, să sper, mai ales să sper. Să-mi fac alte visuri.

Cum de ai putut, resemnare, să-ţi faci cuib în sufletele noastre ?

Era atât de minunat, când viaţa îţi oferă şansa să lupţi, să învingi sau să pierzi, iar după înfrângere să poţi relua totul de la început...

Şi totuşi Mama era supărată !! Nu împărtăşea în nici un fel bucuria mea, a noastră. Credea că se află undeva la capătul drumului aproape de tămăduire.

Credea că se află la acel capăt al drumului care să o întoarcă acasă.

Credea că se află undeva la hotarul final al suferinţelor.

Dar, vai, era începutul (oare de câte începuturi va mai avea parte ?) unui urcuş anevoios. Poate atunci când se va ajunge în vârf se va prăbuşi în abis.

Am încercat să-i transmit ceva din optimismul meu. M-a ascultat gânditoare, ca un copil cuminte. Apoi a spus:

- Să mă duceţi acasă, să mor pe perna mea.

În cele din urmă s-a dovedit că aceasta a fost o dorinţă momentană. Deocamdată casa mult dorită, în acel moment, a rămas undeva în urmă. Ne aştepta un alt drum.

NEPĂSĂTORUL TIMP

------------------------------

A început tratamentul cu alfachimiotripsina şi girostan. Şi-a dat imediat seama că le-a mai folosit cândva. Decepţia i-a fost mare. Niciodată nu o mai văzusem până atunci atât de tristă, atât de neliniştită. Şi mai grav, niciodată nu mai văzusem fiinţa aceea adulmecând tragicul eveniment ce se apropia şi căruia noi, dar mai ales ea, nu-i putea scăpa. De atunci am rămas cu impresia că intuiţia ei ţărănească a funcţionat ireproşabil şi a stiut cu certitudine că la “orizont” şi încă foarte aproape o aştepta un adversar necruţător: moartea.

Bucuria mea cauzată de cuvintele medicului Manea a rămas solitară. Nu ne era sortit să ne bucurăm amândoi.

Am împărţit bucuriile şi tristeţile, am încercat să adunăm lângă numele noastre un pumn de respect, să rupem un lanţ tragic care a legat una după alta generaţiile noastre. Bucuria mea de atunci a rămas într-un stadiu incipient. Şi astfel tristeţea Mamei nu a rămas solitară. Bucuria aceea neaşteptată s-a dovedit, deci, a fi efemeră. Era mai mult rezultatul firii mele năvalnice. În fond eram învinşi. Iremediabil. Mă bucurasem că moartea nu era chiar atât de aproape. Fusese o încercare instinctivă de a ieşi din cetatea nesiguranţei şi a neliniştei.

Mai târziu aveam să-mi dau seama că medicul Manea a spus acele cuvinte dintr-un admisibil şi admirabil gest umanitar şi profesional. Era convins de gravitatea situaţiei dar pentru a nu ne dezamăgi, pentru a nu ne lăsa în câmpul deznădejdii a preferat să-nlocuiască cuvintele grele, dar adevărate, cu unele ireale, dar mult mai potrivite momentului.

Între timp începusem cursurile la facultate (anul 4). În prima zi, mare bucurie printre colegi; fiecare povestea cum şi-a petrecut vara, unde a fost în concediu, alţii ce s-a întâmplat cu restanţele... Pe chipul fiecăruia se citea liniştea, entuziasmul specific unor asemenea momente. Cei trei ani petrecuţi împreună ne făceau să ne simţim ca într-o familie...

Ne-am strâns mâinile cu căldură.

Toţi, sau aproape toţi, au simţit că ceva nu era în regulă.

Nu puteam să-mi interiorizez (nu am reuşit - aproape- niciodată) gândurile. Nu e-n firea mea. N-am făcut un secret din tragedia familiei mele. M-au ascultat cu atenţie, m-au compătimit. Durerea a rămas a mea. Aşa ceva nu se-mparte..

Apoi fiecare s-a pierdut, cu problemele lui, în oceanul tumultos al vieţii.

Situaţia mamei se-nrăutăţea văzând cu ochii. Durerile erau îngrozitoare. Piciorul nu s-a mai umflat dar ce folos; nu mai putea să iasă nici din casă decât cu mari eforturi pentru necesităţile fireşti. Îşi pierduse cu totul încrederea în viaţă. Era ca o masă inertă. Stătea tot timpul pe pătură cu capul în piept. Ne privea rar, cu ochii trişti:

“ Ce a făcut dom’ doctor ? Mă internează ?”

“ De ce nu chemaţi “Salvarea” ? Ce mai aşteptaţi ?”. Era disperată. Nu mai întreba de casă, de lucruri mărunte.

“ Nu mă mai gândesc la nimeni. Voi nu vedeţi în ce situaţie am ajuns?”. Îşi simţea sfârşitul aproape. Îl simţeam şi noi. Îi cumpăram mâncare multă. Ne reproşa:

“ De ce cheltuiţi banii pe mâncare ? Mă uit la voi; parcă sunteţi nişte copii mici. De mâncare îmi arde mie acum ? Vă ocupaţi de toate prostiile, dar după doctor sau “Salvare” nu vă duceţi. Nu-nţeleg ce aşteptaţi. Domn’ doctor parcă a intrat în pământ”.

Nopţile deveniseră chinuitoare. Trebuia să stea în fund. Nu se mai putea lungi. Câteodată în liniştea nopţii, când toate fiinţele erau cufundate într-un somn mai mult sau mai puţin liniştitor, plângea. Odată a spus că plânge de “focul” meu...

“ O să mor. Îmi pare rău de Vasile. Rămâne cu căpcăunul ăla. O să-i mănânce zilele. Fără mine cine ştie ce o să se-ntâmple. Numai eu ştiu să-l potolesc. Didinii (sora mea) nu-i duc grijă. Ea e bine, e la casa ei; e la oraş, are sprijin”.

Cuvintele ei s-au dovedit a fi profetice. Atunci nu prea li s-au acordat importanţa cuvenită.

Miracolele mult aşteptate nu s-au produs. Nici nu se puteau produce.

La facultate, tocmai în acel început de an devenisem (pa baza notelor din anul anterior) şef de grupă. Românul spune “colac peste pupăză”. Am făcut imprudenţa să-i spun mamei. A fost încă un moment în care Mama n-a ratat prilejul să-mi spună câteva cuvinte tulburătoare prin adevărul pe care-l conţineau:

“ Am spus eu, Vasile, că o să mor şi tu n-o să mai termini şcoala asta”.

Şi a început să plângă încet, parcă ruşinată că şi-a dat gândurile în vileag. Iar eu, ca deobicei, am ieşit afară ca să pot plânge, la rându-mi, “în linişte”. Nu era prima dată. Niciodată până atunci cuvintele ei nu mă răscolise cu atâta profunziune.

... În lungile mele seri (sau nopţi) când mă cufundasem între cărţi aveam sau exista întotdeauna o fiinţă care veghea asupra-mi. Era Mama. Dormea iepureşte. Se scula des şi venea la mine. Băga capul pe uşa şi mă-ntreba:

- Mai ai mult ? Culcă-te Vasile, mamă. Las’ că mai citeşti şi mâine. Că doar n-au intrat zilele în sac.

- Nu-mi duce grija, Mamă, îi răspundeam. Mă culc şi eu, dar puţin mai târziu.

Îi auzeam paşii. Se ducea în camera ei. Şi iar venea peste puţin timp.

- Culcă-te, Mamă, îi spuneam.

- Mai termină odată, măi omule, şi culcă-te. Ai să-nebuneşti de atâta carte.

Iar pleca. I-auzeam restul: “Doamne, nu mai am zile să-l văd terminând şi şcoala asta...”. Şi n-a mai avut...

...Eram de o schioapă când Mama mi-a spus într-o zi:

“ Vasile, peste câteva zile începi şcoala!”

Doamne ce emoţii am avut ! Şi acum după atâţia ani, când îmi amintesc, mă cuprinde acel fior unic. Mama mi-a făcut o traistă cu baieră lungă pentru a o putea trece pe după gât şi unul dintre braţe. În noaptea dinaintea primei zile de scoală nu am putut să dorm. Stăteam cu ochii pironiţi la fereastră în speranţa că doar, doar s-o lumina de ziua.

“ Culcă-te odată” îmi spunea Mama.

“ Mamă, mi se pare că afară se luminează!”

“ Las’ că am eu grijă să te scol”.

Obosit, eu tot nu puteam dormi, dar spre ziuă m-a doborât un somn profund. M-a trezit tot Mama, aşa cum mi-a promis. M-a luat de mână şi m-a dus la şcoală care era la circa un kilometru de casa noastră. Acolo m-am aşezat, pentru prima dată în bancă. Mi-a plăcut foarte mult.

Aşa a început lunga mea “carieră” de elev. Capătul celălalt nu l-a mai apucat. Începutul părea din timpuri imemoriale. Dar atunci s-a pus, fără să ne dăm seama, una dintre pietrele de temelie pentru tot ce a urmat...

Aşa am pornit, alături pe un drum invizibil. Mereu alături. Două lucruri (e adevărat esenţiale) ni le-am împărţit frăteşte: eu şcoala, Mama cele necesare traiului. La început fiecare şi-a rezolvat problemele ce-i reveneau. Mai târziu, când eu am mai crescut, s-au produs şi întrepătrunderi, “călcându-i teritoriul”. Cu timpul dificultăţile au crescut, a trebuit să-mi sporesc eforturile la învăţătură. A crescut şi grija Mamei. Avea o vorbă “fi mai prost că trăieşti mai bine”. Evident, sensul cuvintelor este cel figurativ nu cel propriu. Nu prea s-a entuziasmat când am reuşit la examenul meu de admitere la facultate. Mi-a pus o întrebare simplă, directă:

“ Câţi ani de şcoală o să mai faci ?”

La răspunsul meu (“5 ani”) a clătinat din cap şi a spus tot simplu şi tot direct:

“ O să mor eu şi tu nu mai termini şcoala asta”. Apoi a plecat să-şi vadă de treburile zilnice. Asta nu-nseamna că nu a vrut să-nvăţ carte. Nu. Dar dorinţa ei cea mai fierbinte, aş putea spune ţelul suprem al vieţii ei, era să ne facă OAMENI cinstiţi, muncitori, stimaţi de cei din jur şi, mai ales, să avem câte o meserie. Acolo se opreau limitele gândurilor şi viselor ei. Mai departe i se părea că se găseşte un imperiu nesortit nouă, unor oameni sărmani, fără ajutor, fără bani. N-a intuit că dincolo de absolvirea şcolii profesionale, care îmi asigura un carnet de muncitor calificat, deci o meserie, se găsea terenul propice pentru a investi întreaga mea capacitate dincolo de profesie şi care, în final, să mă ducă pe “ţărmul marilor garoafe” cum ar spune poetul. De fapt tot un imperiu al muncii. Încet, încet s-a împăcat cu gândul că a învăţa este o necesitate. Şi mi-a rămas acelaşi prieten nedespărţit, cu acelaşi ajutor nepreţuit...

După aflarea veştii că la facultate voi avea “probleme” şi după acele cuvinte reproduse mai înainte, a rămas îngrijorată ca-ntotdeauna când am greutăţi. S-a smuls din lumea putredă şi bolnavă, din lumea ei cu aer rar şi s-a îngrijorat cu gândul că eu eram strâmtorat.

Simţeam că ar vrea să mă ajute.

Şi-a pironit ochii pe geam.

Ştiam că se gândeşte la mine.

Am rămas la credinţa că pe lângă dorinţa ei de viaţă, născută dintr-o umană şi eternă menire a omului, dorea să trăiască şi pentru a-şi întinde aripa-i ocrotitoare asupra noastră, odraslele ei. Nu ne ştia la adăpost. Ne ştia încă pradă valurilor vieţii. Şi încă incapabili de a le stăvili.

Mi-amintesc de povestea cu cloşca şi puii ei de raţă. După ce i-a clocit, după ce au ieşit din găoace, au început să ciugulească pe ici pe colo, dar vai! s-au trezit, într-o bună zi în faţa lacului. Instinctul i-a mânat în lac iar cloşca a rămas pe mal zbătându-se neputincioasă. Dar ei s-au dus mai departe pe apa care-i chema la o nouă viaţă. Oricum viaţa care li se potrivea lor. Aşa că Mama rămânea undeva în urmă. Eforturile ei de a ţine pasul cu noi, de a nu se despărţi de noi au rămas zadarnice. Pentru că un obstacol de netrecut i s-a aşezat în cale. Neputincioasă ea, neputincioşi noi, neputincioşi cu toţii, ne îndepărtam unii de alţii.

Aşa a fost întotdeauna.

Este o ordine poate firească a lucrurilor şi nimeni nu va putea să o schimbe.

Numai timpul îşi continua nepăsător trecerea. El e mereu acelaşi, noi suntem mereu alţii...

T O A M N A

-----------------

Toamna era la uşa noastră. Culesul porumbului şi al viilor era în toi.

Niciodată Mama nu stătuse deoparte de muncile acestea care reprezentau o parte însemnată din viaţa omului de la ţară. Stătea izolată, neputincioasă într-o cameră de la marginea oraşului.

Frunzele îngălbenite îşi părăseau gazdele ospitaliere de până atunci, lăsându-le fără podoabă.

Soarele mai avea încă putere. Îşi aduna ultimele puteri. Incerca, parcă, să mângâie cu razele-i binefăcătoare pe aceia care se aflau în imperiul lui. Desigur din primăvara ce urma, atunci când puterea lui începea să se apropie din nou de apogeu, nu va mai găsi sub imperiul său toate fiinţele pe care le-a părăsit toamna.

În general nu-mi plac toamnele.

Chiar dacă se fac bilanţuri, se adună bobocii.

Nu prea găsesc motive de satisfacţie. În schimb devin visător, melancolic, mereu cu gândul la verile şi primăverile trecute. Întâlnirile generate de începutul şcolii mă fac să-mi trec în revistă prietenii pe care-i reîntâlnesc. Şi au fost mulţi aceia pe care destinul i-a purtat pe alte drumuri decât al meu. Pentru fiecare aveam o strângere de inimă, deşi de fiecare dată locul lor era luat de alţii. Şi totuşi toamna cu revederile ei, cu rememorările ei nu-mi place. Pentru că inima mea tresaltă la fiecare frunză pe care adierea vântului o mai ţine câteva clipe suspendată înainte de a intra definitiv în imperiul prefacerii în ţărână.

Nu-mi place toamna pentru ca sufletul meu rămâne golaş şi trist, aşa cum rămâne pomul din faţa casei mele în bătaia vântului.

Nu-mi place toamna pentru că “viitor” înseamnă: viscole, vânturi, nămeţi, ploi, îngheţuri, mocirlă. Şi viitorul trebuie să fie luminos, însorit. Ca o primăvară... Altfel nu ar mai fi viitor...

Trecuseră aproape trei săptămâni de la plecarea Mamei de acasă. Niciodată nu lipsise atâta timp. Îi era dor de casă...

“ Nu mai ajung să-mi văd şi eu casa!”. Şi o lacrimă neostoită i se prelingea pe obraz. Se furişa pe faţa ei slabă cu riduri premature săpate de suferinţă. A auzit şi tata tânguirea ei. Fire impulsivă şi pornit tot timpul să facă gesturi de eroism gratuit s-a bătut cu pumnul în piept că el o duce acasă cu autoturismul unei cunoştinţe. Şi apoi să cheme Salvarea.

În acea perioadă s-a întâmplat şi una dintre faptele reprobabile care ne-a umplut de amărăciune. Am cumpărat nişte peşte de la un vânzător ambulant. Întrucât nu aveam frigider, l-am lăsat afară, la răcoare, pe masa din centrul curţii şi l-am acoperit bine cu un lighean peste care am pus şi un pietroi. Şi totuşi dimineaţa l-am găsit descoperit şi peştii lipsă! Îi mâncase câinii! I-am spus Mamei care s-a necăjit foarte mult! “- Nu sunteţi în stare de nimic. Fără mine vă mănâncă câinii. Nu aţi fost în stare nici să acoperiţi peştele să nu-l mănânce animalele”. Peste puţin timp aveam să descoperim misterul: tata a venit de la schimul doi la ora 12 noaptea, s-a uitat să vadă ce este sub lighean, a văzut peştele şi a ajuns la concluzia că este adus de la soacra-mea special ca să i se facă lui... farmece! Şi l-a aruncat la câini! Era debutul unor scene de care nu vom scăpa nici în anii care vor urma...

Eram la răscruce de drumuri.

Încotro să o luăm ?

Dacă o duceam acasă, aceasta însemna, pentru toţi, dar mai ales pentru ea că nu-i mai rămânea nici o şansă. S-ar fi realizat numai străvechea dorinţă a omului din popor: aceea dea muri pe perna lui.

La sora-mea nu mai avea rost să stea.

Am reuşit, în cele din urmă, să obţin aprobarea pentru internarea într-un spital bucureştean, CFR 2, unde urma să se încerce valorificarea unor şanse minime, aproape inexistente. M-a impresionat profund umanismul celor care m-au ajutat să obţin acea nesperată şi chiar inutilă internare. Toţi au/am înţeles să facem acest gest pentru un OM, care mai spera într-o vindecare miraculoasă. Şi nu aveam dreptul să-i alungăm această speranţă chiar dacă toţi eram convinşi de inutilitatea demersului.

Nu-mi făceam iluzii. Vream să fac ceva, să urnesc puţin lucrurile din locul lor, să nu-i las Mamei impresia că am uitat-o, că nu ne mai pasă de ea. Doream să rămân cu gândul curat, cu constiinţa curată, să mă înseninez, cândva, cu amintirea ei.

Între timp disperarea Mamei nu mai cunoştea limite:

“ Ce fac doctorii ăştia? Nu interesează pe nimeni nimic... Nu se gândeşte niciunul că eu sufer, că mă chinui, că sunt şi eu un om ca toţi oamenii. Ce-or fi aşteptând atâta?”.

Dar într-o seară de vineri m-am întors la sora-mea, casa temporară a Mamei mele, cu biletul de internare. În sfârşit reuşisem să facem ceva palpabil în afară de vorbe, mereu aceleaşi vorbe îngânate, ocolite, ireale. Dar greul (pentru a câta oară?) de-abia începea. Deocamdată reuşisem un lucru important: acela de a dovedi Mamei că nimeni nu a stat cu mâinile în sân, că nu am părăsit-o nici noi şi nici alţii şi că facem aproape tot ce este posibil pentru a-i salva viaţa. Tot ce era posibil pentru că în realitate vizam imposibilul.

La auzul veştii Mama a rostit:

“ Să dea Dumnezeu să ne ajute. Poate vrea Milostivul, că prea a fost rău cu noi până acum”.

Am discutat până noaptea târziu cu Mama, cu sora mea şi cu cumnatul meu. Eram sigur ca în sufletul fiecăruia dintre noi se strecura încet, ca un firicel de apă, gândul că poate viaţa ei nu se afla la capătul drumului. În urma dicuţiilor speranţa - firicel de apă - tindea să se transforme în puhoi.

Şi Mama vorbea cu o însufleţire neobişnuită. Se metamorfozase complet; rostea, ca altădată, cuvinte calde, lucide, echilibrate, pătrunse de o neobişnuită sete de viaţă dar şi de un dramatism tulburător, şocant:

“ Ce-o vrea Dumnezeu. Să-ncercam şi noi, să nu zicem că am stat cu mâinile în sân. Să-mi facă şi mie analizele şi să-mi spună clar ce am. Spitalul e spital, acolo sunt doctori, oameni cu carte, prin mâinile cărora au trecut atâţia bolnavi. Altfel, vin toţi, se uită la mine, apoi se uită o groază de timp la hârtiile alea, îmi dau de făcut o injecţie, două şi pleacă. Şi cu asta basta. Nu tu analize, nu tu tratament ca lumea să-mi ajute şi mie. Şi după toate astea îmi merge şi din ce în ce mai rău. O să mai rabd şi până luni (ziua programării pentru internare) şi pe urmă vom vedea noi”.

Dacă acea discuţie mi s-a părut reconfortantă, în schimb după ce m-am retras în camera mea m-au năpădit gânduri nu prea optimiste. Deşi eram foarte obosit nu am putut adormi până-n spre ziua. M-am gândit la absolut toate. Îmi dădeam seama că datorită precipitării evenimentelor din ultimele zile nu avusesem timp să mă gândesc mai profund la cele întâmplate. Atunci am avut prilejul. Nu m-au ocolit întrebările-cheie, întrebările vitale:

“Oare chiar să o salveze cei de la spital pe Mama ?

Dacă este posibil, de ce medicii de la Institutul Oncologic “Filantropia” au abandonat-o ? Vor mai putea să-i prelungească viaţa? Dacă da, cât ? Un an ? Doi ? Dar dacă medicii îmi vor spune chiar la internare <<Nu, nu e nimic de făcut. Nu mai are nici un rost să o internăm. Mai bine duceţi-o acasă>>”. Simţeam că mă înăbuş. Încet, încet, gândul acesta a pus stăpânire pe mine, dominându-mă cu autoritate, încolăcindu-şi tentaculele-i devoratoare pe propria mea fiinţă, sugrumându-mi speranţele care de-abia înfloriseră.

A sosit şi ziua mult asteptată: 23 septembrie 1974 când trebuia internată. Am trecut mai întâi pe la Mama ca să-i spun că am plecat după un taxi. Spre îngrijorarea tuturor şi spre enervarea mea am găsit taxi de-abia după o oră şi jumătate. Când am oprit taxi-ul în faţa porţii a început să plângă. I-a îmbrăţisat pe toţi şi-a luat la revedere, a multumit pentru găzduire cu vorbele ei simple, pornite din inima. Şi tragice:

- Vă las cu bine. Eu mă duc, poate vrea Dumnezeu şi cu mine.

Totul părea o definitivă despărţire. Chiar aşa a fost. Toţi cei de faţă ştiam acest lucru. Ea îl intuia doar.

Şi-a mai aruncat o privire asupra casei, i-a mai privit încă odată pe toţi şi sprijinită de noi, s-a urcat în taxi. Nu însă înainte de a-şi face semnul crucii. Nu înainte de a se asigura de existenţa în buzunarul ei de la şort a nelipsitelor antinevralgice. În taxi ne-am suit: ea, eu şi sora-mea.

Aşa s-a încheiat după trei săptămâni de suferinţă acolo la sora-mea o etapă importantă în evoluţia bolii ei, un punct de interferenţă între ceea ce a fost şi ceea ce va fi. O etapă în care boala a înregistrat o rapidă evoluţie. Atunci a pierdut poate lucrul cel mai de preţ: posibilitatea de a se deplasa cu propriile-i picioare...

ULTIMA INTERNARE...

--------------------------------

Taxiul gonea pe străzile oraşului spre celălalt capăt, acolo unde se afla spitalul, CFR 2, acest “Medina modern” spre care ne-ndreptam speranţele mai mult sau mai puţin întemeiate, mai mult sau mai puţin îndreptăţite.

La sosire ne aştepta o surpriză neplăcută: internarea nu se putea face imediat deoarece medicul care trebuia să aprobe internarea efectivă se găsea în sala de operaţii. Trebuia să aşteptăm până se termina operaţia. Mai întâi am aşteptat pe o bancă de lângă poartă timp de vreo două ore.

Mama, te doare ? am întrebat-o.
Nu, Vasile.

Dar din când în când făcea grimase de durere. Am cumpărat nişte struguri. A mâncat, şi ea, câteva boabe. Minutele se scurgeau încet, nepăsătoare. Mă străduiam, pe cât posibil, să fiu vesel, calm. Era foarte greu. Stinghereala pusese stăpânire definitiv pe noi. Ar fi trebuit să las impresia că sunt bine dispus, doar ne aflam în faţa spitalului, mântuitorul ipotetic al chinurilor ei. Priveam cateştrei cum trecea lumea pe strada, unii veseli, alţii îngânduraţi.

Între timp ne-am mutat pe o bancă chiar lângă cabinetul de internări. Mama se simţea din ce în ce mai rău. A trebuit ca în cele din urmă să recurgă la ajutorul de nepreţuit al antinevralgicelor. Dar ameliorarea nu s-a produs. Şi nici nu s-a terminat aşteptarea. Apoi ne-am mutat într-o sală în care erau câteva canapele. S-a lungit pe una dintre ele. Nu mai rezista: emoţiile, aşteptarea, durerea, o obosiseră peste măsură. Până şi mie începuse să-mi vâjâie capul. Emoţiile mele erau mult mai mari decât ale Mamei: dacă n-o internează ? Ea aştepta internarea care, conform asigurărilor mele, era certă.

Urma deci, testul hotărâtor: internarea sau trimiterea acasă. Pentru a nu crea panică în micul nostru grup nu-i împărtăşeam nici surorii mele temerile. Pe la ora prânzului am primit aprobarea pentru internare fără a i se face vreun consult prealabil. Era ceea ce doream. Făcusem deci, primul pas...

Vorba Mamei: “Ce-o fi o fi”.

Când m-am întors în sala în care erau Mama şi cu sora mea, m-au întâmpinat două priviri întrebătoare:

- Da, Mamă, te internează.

Apoi restul a mers relativ repede. A trecut pe la garderobă, a urcat nişte scări şi a ajuns în cele din urmă în salonul în care era repartizată.

Ce bucuroasă era Mama!!

Când s-a văzut în pat şi-a revenit dintr-odată. Atunci avea vocea ei dintotdeauna, privirea şi gesturile ei dintotdeauna.

- Şi acum mergeţi sănătoşi, copiii Mamei. Să ne luăm inima în dinţi şi ce-o vrea Dumnezeu. E bine că am ajuns aici.

Cu intuiţia ei de ţărancă trecută prin multe şi-a dat seama că dacă mai e vreo şansă, aceasta numai prin intermediul medicilor se putea materializa.

Credinţa ei în Dumnezeu, credinţa moştenită de la străbuni, şi-a pus-o de acord cu realitatea pământeană şi a sperat că tămăduirea să se produca prin intermediul unui om, un medic priceput.

- Mie să nu-mi duceţi grija. Odată ce-am ajuns aici trebuie să reuşim. Să aibă grijă de copii, Didina... Să nu te mai gândeşti la mine. Tu ai familie şi trebuie să ai grijă de ea, iar tu, Vasile, să te duci la şcoală şi să-ţi vezi de serviciu. Să aveţi grijă şi de taică-tu. Să-i faceţi de mâncare. Dacă vrea să mănânce cu voi, bine, dacă nu, lăsaţi-l în pace. Aveţi grijă de casă. Mie să nu-mi duceţi grija...

Mi-a reţinut atenţia cuvintele prin care ne sfătuia cum să ne purtăm cu tata. De ce o fi insistând atâta? Doar el, în afară de incidentul cu peştele pe care noi l-am trecut cu nepăsare, se purta destul de liniştit, afectat şi el ca şi noi de ultimele evenimente.

Atunci în acele momente când toţi ne luptam să salvăm o viaţă sau măcar aparenţele, nu se punea, evident, problema unor mici şi neînsemnate neînţelegeri. Trebuie să facem front comun şi să rezistăm împotriva uraganului pe care viaţa îl ridicase împotriva noastră.

Salonul de spital avea 5 paturi. Avea balcon, flori, frigider. Am sărutat-o şi am plecat. De la fereastră ne-a urmărit cu privirea o colegă de salon. Ne-a salutat cu mâna şi ne-a spus:

- Să nu aveţi nici o grijă. A nimerit pe mâini bune.

Parcă ne-a luat o piatră de pe inimă. Nimeni nu ştia cu exactitate cât se poate prelungi acea neaşteptată etapă a peregrinării ei. Dar cine ştia, cu exactitate, ce va urma? Câştigasem o bătălie din acel crâncen război. O bătălie neînsemnată, dar o câştigasem. Câte vom mai câştiga ? ne-ntrebam atunci...

...PRIMA VIZITĂ

------------------------

Aşa a început o nouă etapă. Era nouă şi prentru ea şi pentru noi. O etapă grea, chinuitoare, plină de incertitudine. Parcă celelalte au fost mai uşoare ?! Ne agăţasem cu încăpăţânare de acele speranţe minime pe care ni le oferea acea internare.

În lipsă de altceva.

Până atunci Mama era tot timpul cu noi. De la internare grija noastră trebuia să se manifeste de la distanţă. Se-ntrerupea şi şirul.... interminabilelor întrebări: “Te doare, Mamă ?”, “Mamă, ce-ţi mai trebuie?”

Doar se găsea pe mâini bune. Cu grija manifestată cotidian nu puteam rezolva nimic în afară de niste chestiuni pur sentimentale, de orgoliu. Pe când, într-un spital beneficia de tot ceea ce medicina îi putea pune la dispoziţie.

Marţi 24 septembrie 1974 m-am dus în vizită. Era prima vizită. Vizitele erau programate în zilele de marţi, joi şi duminică. Nu m-am dus decât eu. Ceilalţi, probabil, nu ştiau. Am ajuns târziu pe la orele 16.20. Orele între care se efectuau vizitele erau între 15.00 – 17.00.

Când am intrat în salon Mama dormea. I se dăduseră nişte calmante. S-a sculat puţin speriată:

- Tu eşti, Vasile ? Şi fără să aştepte răspunsul meu adaugă: nu credeam să mai vină cineva la mine. Dormeam. Mi-a dat doamna - şi mi-a arătat o colegă de salon - nişte calmante şi am dormit bine. Apoi brusc: “De ce ai venit ? Trebuia să-ţi vezi de treaba ta”. I-am explicat că am timp suficient să mă duc şi la facultate (serală). Probabil că aceste cuvinte au liniştit-o puţin, pentru că în momentele următoare şi-a căpătat un dram de bună dispoziţie. Mi-am dat seama că a aşteptat de la ora 15.00 până la ora 16.00 să vină cineva în vizită la ea dar cum nu sosise nimeni, abătută, ceruse un calmant şi apoi s-a culcat... Eu uitasem să-i spun că voi veni după ora 16.00. După sosirea mea şi după ce şi-a revenit după ameţeala provocată de somnul forţat a început să-mi povestească, cu voce tărăgănată despre analizele ce i se făcuseră în dimineaţa acelei zile, de cuvintele încurajatoare pe care i le-a adresat un tânar medic:

“Nu duce nici o grijă, măicuţă, că te faci bine1”

- Eu mă fac bine, Vasile, dar am de tras multe. Aşa mi-a fost scris...

Mi-am aruncat ochii pe o măsuţa de lângă patul ei. Într-unul din sertare avea medicamentele ce i se prescrise: lasonil, miofilin, feronat, algocalmin supozitoare.

- Se poartă toţi frumos cu mine. Am început să mă obişnuiesc, a continuat ea.

Mă-mpac bine cu bolnavele din salon. Mâncarea este bună. Câteodată îmi place. Altădată nu. Atunci mănânc de acasă. Am tresărit. Trebuia să-i asigurăm permanent o rezervă consistentă de mâncare de acasă. Mama nu consuma carne de vită, oaie, etc. Ci numai de pasăre şi porc. Aşa se obişnuise din copilărie.

- Toţi se miră de piciorul meu, a continuat Mama. Nimeni nu a mai văzut un picior aşa de umflat. Dar dacă-l vedeau înainte de a face tratamentul acela?

Încet, încet salonul s-a golit. Am rămas eu, singurul musafir. S-a apropiat de noi o bolnavă, colegă de salon. I-a zis:

- Ai văzut, doamnă că a venit cineva şi la dumneata. Ziceai că azi nu vine nimeni... Şi ea îmi spusese, puţin mai înainte, că nu aştepta pe nimeni şi că nu trebuia ca eu să mă deranjez!

- Ziceam şi eu aşa, dar a venit băiatu’ meu. Dar să vezi dumneata, doamnă, ce o să fie aici data viitoare. N-o să mai aibă loc ai dumneavoastră de ai mei. A spus toate acestea cu o veselie crescândă. Ce amarnic s-a înşelat ! Ce amarnic ne-am înşelat !

Dar nici imediat şi nici la “orizont” nu au apărut germenii unei ameliorări cât de cât. De atunci încolo s-a produs un fenomen oarecum neaşteptat: uitarea de către unii dintre aceia care nu ar fi trebuit să o uite. A fost o lovitură destul de crudă pe care a resimţit-o din plin, mai ales în perioada petrecută la spital. Şi ceea ce a fost mai trist este că ea a observat totul cu o luciditate extraordinară. Nimic nu i-a scăpat. Îmi spunea tot ceea ce simţea, tot ceea ce observa, tot ceea ce vedea. Şi de fiecare dată mi-am scos invizibila pălărie în faţa logicii ei fără cusur, în faţa slalomului ei impecabil printre egoismul unora sau indiferenţa altora. Cuvintele-observaţii pe care le-a spus atunci şi mai târziu au fost precum cărămizile de la temelia unei case durabile. Nimic nu s-a clătinat niciodată.

Încercările mele de a-i ascunde adevărul, de a-i abate atenţia pe căi lăturalnice, au dat, fără excepţie, greş. Încercam, în felul acesta, să-i curm posibilitatea, ca în acest iremediabil amurg de viaţă, să nu simtă mâzga lipicioasă a mărunţişurilor vieţii cotidiene, a unora sau a altora.

NICI O ŞANSĂ

---------------------

În ziua următoare am discutat cu medicul Constantinescu, cel în grija căruia era Mama. Cele spuse de el au fost cu totul surprinzătoare.

- Să văd analizele. Până atunci nu pot să mă pronunţ. Atunci voi şti sigur ce trebuie să fac. Dacă nu are metastază atunci îl dezumflăm cu alfachimiotripsina.

N-am îndrăznit să-i spun că tratamentul cu alfachimiotripsina a mai fost făcut şi încă de două ori. Am avansat încet, fără curaj o întrebare:

- Şi dacă, totuşi, are metastază se mai poate face ceva?

Oricum de aici număram şansele pentru că metastază avea...

Răspunsul a venit prompt:

- Să văd analizele. Şi pe urmă mă voi pronunţa. Vom găsi tratamentul adecvat, chiar dacă are metastază !

De necrezut ! Acea ultimă afirmaţie m-a uluit. Deci mai erau şanse...

Joi.26 septembrie 1974, m-am dus în vizită la spital. Mama mi-a povestit de consultaţia amănunţită ce i se făcuse chiar în dimineaţa acelei zile de către o comisie din care, bineînţeles, a făcut parte şi medicul Constantinescu. I s-a pus o mulţime de întrebări: când au decedat părinţii; care au fost cauzele deceselor; câte kilograme avea înainte de a i se face tratamentul ambulatoriu cu raze chisobalt şi multe, multe altele. Comisia a cerut să i se repete analizele. Am reţinut una dintre întrebări: dacă a avut vreo fractură la piciorul drept în regiunea coapsei. Evident nu avusese aşa ceva..

Au examinat cu multă atenţie toate documentele lăsate de mine într-o pungă de plastic: biletul de ieşire din spital după efectuarea operaţiei de col uterin din anul 1971, copie după protocolul operator de la aceiaşi operaţie, copie după fişa medicală de la Institutul Oncologic Bucureşti “Filantropia”, reţete, etc.

Oare ce-or fi însemnat toate acestea ?

În furtuna aceea de evenimente era greu să intuiesc calea ce-o va urma.

Vineri, 27 septembrie 1974. Mă aflam în Piaţa Romană. De-abia terminasem cursurile. Din criză de timp nu putusem să iau legătura cu medicul Constantinescu pentru a afla rezultatul primelor analize. Luase legătura cu dânsul colegul meu de facultate, Felix Duţică, un băiat extrem de săritor, care o cunoscuse pe Mama mea înainte de a i se agrava boala. Pe el îl aşteptam în seara aceea. Aşteptam vestea cea mare. Oricum...

Sufla un vânt surprinzător de rece pentru acel sfârşit de septembrie. Călătorii stăteau zgribuliţi în staţii. Şi mie îmi era frig. Aveam nişte emoţii cumplite. Tremuram. Poate din cauza frigului. Poate din cauza emoţiilor. Era greu de făcut distincţia. Privirile mi se opreau, instinctiv, pe cealaltă parte a pieţii de unde ştiam că apare Felix. În sfârşit a apărut. Tremuram. Făcusem distincţia: cauza erau emoţiile... Am înţeles totul. Cuvintele ce urmau să mi le spună nu făceau altceva decât să-mi explice de ce aşa şi nu altfel. Esenţialul fusese transmis printr-o singură privire. Totuşi doream să-l aud vorbind, să-mi explice lucrurile, devenite, fulgerător neesenţiale:

- Ne-a promis că o să facă tot ce este posibil. Să avem încredere în dânsul.

Mă-neca plânsul. Nu puteam să mai vorbesc. Nu puteam să-i mai pun intrebări. Nimic, nimic. Aş fi vrut să-l rog să-mi povestească totul cu lux de amănunte. Poate reuşeam să descoper ceva printre cuvinte. Ceva încurajator.

Din întâmplare s-a oprit lângă noi o pereche; el – colegul nostru de grupă de la facultate, ea, soţia lui. Politicos prietenul meu Felix i-a salutat. Nu-mi amintesc să fi făcut şi eu la fel. Gândurile mele erau în altă parte.

Din păcate, acolo, în bătaia vântului, într-o staţie de călători zgribuliţi, în acel sfârşit de septembrie, a început una dintre cele mai penibile discuţii la care asistasem vreodată. Sau poate unul dintre cele mai penibile momente în care eu am fost silit să asist la o discuţie.

Soţia prietenului şi colegului nostru de facultate, bine dispusă, a început să-nvârtească în jurul lui Felix, dezamăgit, afectat şi el de tragica veste, a cărui mesager, fără voie, o invizibilă spadă. Încerca deci să dueleze pentru a vină banală: de ce n-a salutat-o nu ştiu când. Prietenul meu, Felix şi-a cerut scuzele de rigoare. Cu foarte mult calm repeta mereu:

- Pe cuvântul meu dacă te-am văzut. Se poate să mă fac eu că nu te văd ?!

Încercările lui de a pune adevărul în tiparul lui s-au dovedit a fi infructuoase.

Plictisitoarea soţie a prietenului nostru comun repeta şi ea în continuare ca un disc defect:

- Nu-ncerca să mă duci cu vorba. Pentru mine totul este clar: nu ai vrut să mă saluţi!

Eu fierbeam. De mânie.

Îmi venea să strig cât mă ţineau puterile: “Dar lasă-l în pace”. Intuind parcă vulcanul care era gata să erupă, Felix m-a strâns puternic de mână. Când discuţia a încetat graţie unui autobuz 79, el mi-a luat mâna mea în mâna lui puternică şi cu toată căldura pe care era în stare să o pună în cuvinte mi-a spus:

- Nu te speria. Trebuie să fii bărbat. Aceasta este viaţa. Noi ne facem datoria. Ce altceva putem face ?

Aş fi vrut să-l strâng în braţe. Dar n-am făcut nimic. Nu puteam să mişc mâinile neascultătoare, neputincioase. Dar lacrimile mi-au invadat ochii. Călători zgribuliţi de frig, în bătaia unui vânt neobişnuit de rece pentru un sfârşit de septembrie au luat forme ciudate. Vocea caldă de alături a continuat:

- Analizele nu au ieşit prea bine. Acolo apare o dublă fractură. A promis că va face tot ce este omeneşte posibil...

Ultima frază a reluat-o de căteva ori în speranţa că mă va scoate din impas...

Într-un târziu ne-am despărţit.

M-am ascuns într-un ungher şi mi-am lăsat lacrimile să-mi curgă în voie...

Totul era foarte clar.

Speranţele muriseră definitiv. Nimic nu le mai puteau întoarce.

Într-o discuţie ulterioară pe care am avut-o cu medicul Constantinescu mi-a făcut următoarea caracterizare a rezultatelor analizelor:

- Vezi, dumneata, dulapul acela? Să presupunem că ţi l-aş dărui dumitale şi când ai pune mâna pe el s-ar face bucăţi! Aşa s-a întâmplat şi cu Mama dumitale. Analizele mi-au spus că semăna cu un dulap care la prima atingere s-ar transforma într-un morman de scânduri..

Duminica imediat următoare, la vizită, am rămas surprinşi de optimismul Mamei!

Durerile erau mari. Organismul se obişnuise cu calmantele folosite în ultimele zile şi nu-şi mai făceau efectul.

- Trebuie să mă fac bine. Toţi care vin aici se vindecă. Nu plec de aici până nu mă fac bine. E greu dar n-am ce face.

Mi-a povestit că i s-au repetat analizele, că “dom’ doctor” nu era mulţumit de modul cum i se respectase indicaţiile. Adevărul, ştim, era altul...

Din neatenţie una dintre surorile medicale a uitat-o pe masa de fotografiere. A stat acolo o jumătate de oră. Începuse să i se facă rău:

- Doamne, ce chin pe mine! Am crezut că mor. Îmi ziceam “Gata acum îmi dau sfârşitul”. Mă luase un frig nemaipomenit. Văzând că nimeni nu se mai interesează de mine am început să strig: “Doamnă, mă mai ţineţi mult aici?!”. Abia atunci a venit. Am început să plâng şi le-am spus: “Vă bateţi joc de mine. După ce că sunt vai de capul meu mă mai ţineţi şi pe patul ăsta, atâta timp!”. “Ce să-ţi facem noi, mi-au spus, dacă prima dată nu ai stat cum trebuie şi am primit, noi, observaţii de la domn doctor!”. Într-un cuvânt am văzut moartea cu ochii.

Pură neglijenţă, că doar nu a făcut-o cineva cu intenţie.. Dar câteodată omul este josnic. Păcat!

Apoi Mama ne-a spus că a venit din nou comisia şi a examinat-o. După toate probabilităţile, apreciam noi, atunci, îi vor face un nou tratament radiologic. Deocamdată îi dăduse un tratament de întărire pentru a rezista razelor...