CAPITOLUL IV - DRUMURI FĂRĂ SFÂRŞIT - Pagina 6

: Scris de Administrator Administrator; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 18 Iulie 2024 18 Iulie 2024; Accesări: 1613 1613

Index articole

Pagina 6 din 11

CAPITOLUL IV - DRUMURI FĂRĂ SFÂRŞIT

======================

ANALIZE ŞI RADIOGRAFII

-------------------------------------

Primele semne ale reîntoarcerii cumpolitei boli s-au manifestat în noiembrie 1973. Parcursesem o perioadă extrem de grea. Terminasem casa (desigur în linii mari) cu mari eforturi fizice, materiale, financiare. Dar, spuneam noi atunci, greul trecuse. Urma să ne bucurăm, şi noi, de roadele muncii noastre. Mama radia de bucurie: apăruse casa (chiar aşa neterminată), operaţia ei rămăsese în urmă, puterile îi reveniseră, tata se schimbase în bine, eu mă descurcam bine cu facultatea. Era tocmai ceea ce îşi dorise foarte mult.

La început vestea cea tristă a fost întocmai ca o adiere de vânt în miez de toamnă, care te face să-ţi ridici gulerul şi atât. S-a auzit prin casă, nedesluşit, nedefinit, că pe Mama o doare piciorul drept şi toate gândurile s-au îndreptat spre un singur lucru: reumatism, poate din neştiintă sau poate din dorinţa sănătoasă, optimistă de a nu “cobi”, cum se spune popular pe la noi.

Toamna, bruma, munca la câmp, dimineţile reci, ploile, şi ele reci, formau după credinţa noastră, un mănunchi de cauze care, chipurile, ar fi generat acel teribil reumatism. Era adevărat că dureruile nu aveau nici o lătură directă cu starea vremii, dar noi continuam să ne amăgim, să ne legăm speranţele de o boală, cât de cât, inofensivă şi deci tratabilă.

Este adevărat că din când în când îmi mai fugea gândul la acele zile de ianuarie a anului 1971, la operaţie...

Mama povestea:

“ Dom; doctor Zarmă îmi spunea “Graso, dacă nu făceai operaţia aceasta te dădea în cancer”. Dar a vrut Dumnezeu cu mine”.

La fiecare control acelaşi medic îi spunea: “Merge bine, graso. Ai scăpat”.

De atunci încolo a început să bată nişte drumuri fără sfârşit. Acelea ale spitalelor. N-am înţeles dacă medicii au intuit/ştiut de la început adevărata boală sau le-a trebuit un complex de analize pentru a da diagnosticul exact. Se pare, totuşi, că au ştiut de la început adevărul. În favoarea acestei ipoteze pleda următoarea discuţie dintre medicul Gabrielescu de la Circumscripţia Sanitară Cernica şi Mama:

- Măicuţă, ai mai lucrat la CAP?

- Da.

- Dumneata ai dreptul la pensie.

- Da, dom’ doctor, dar vedeţi piciorul...

- Lasă, măicuţă, că piciorul îl vindecăm noi. Deocamdată depune dosar de pensionare. E dreptul dumitale.

- Să fie aşa cum spuneţi Dvs., dar să mă văd sănătoasă că de muncă nu mă sperii.

I-a fost întocmită, într-adevăr, fişa medicală şi a depus-o la sediul CAP-ului. M-a surprins uşurinţa cu care a obţinut toate semnăturile. Ceva nu era în regulă. Un reumatism, oricât de grav ar fi fost nu putea duce la obţinerea avizului comisiei de expertiză aşa de uşor!

După ce am păşit în noul an (1974) boala ei ne-a arătat şi o altă faţă: şi-a pierdut complet pofta de mâncare. Nu mai putea nici să saliveze. Medicul Valentin Ionescu tot de la Cricumscripţia Sanitară Cernica i-a recomandat un tratament pe care trebuia să-l urmeze pe parcursul a 10 zile. L-a urmat cu o corectitudine exemplară, dar rezultatul nu a fost cel scontat. A început să slăbească, iar faţa îi devenise pământie. Se manifestau mereu aceleaşi simptone: insomnie, dureri la piciorul drept, lipsa poftei de mâncare, lipsa de salivă. S-a prezentat la medicul Valentin Ionescu pentru un nou consult:

- Ei, cum e măicuţo? a întrebat-o.

- Nu e bine, dom’ doctor, nu m-a ajutat cu nimic tratamentul pe care mi l-aţi dat.

- Nu-i nimic, măicuţă, te trimitem la Policlinica Judeţeană să-ţi facă nişte analize complete, să-ţi facă, deci, un control general.

Acolo a început cu un control la stomac. Dar analizele erau bune. I-au dat totuşi un tratament medicamentos. Imediat ce a primit reţeta, a venit la intreprinderea la care lucram eu (era vecină cu Policlinica Judeţeană) să mi-o arate. Când am venit la poartă pentru a vorbi cu ea, m-a impresionat neplăcut tristeţea şi starea ei fizică deplorabilă. Nu ştiu de ce dar atunci, deşi o vedeam zilnic, mi s-a părut foarte slabă. M-am uitat pe reţetă. Medicamentele prescrise costau mult iar banii pe care îi avea la ea nu-i ajungeau. I-am dat 100 de lei. Apoi am privit-o cum se depărta: cu broboada ei de culoare maro (singurul lucru de o valoare mai mare pe care l-a purtat vreodată) petrecută peste cap şi umeri, cu cojoc, cu şort, cu obisnuiţii ei ciorapi de culoare gri şi gumari. Cu o mână îşi ţinea broboada, cu cealaltă o plasă în care avea pâine. Mâna cu plasa o mişca nefiresc înainte şi-napoi de parcă încerca să menţină echilibrul pentru întregul corp, echilibru afectat de piciorul bolnav. Îi anticipam fiecare mişcare. Când s-a apropiat de tramvai a început să se agite. Apoi s-a apropiat nehotărâtă de scară. Până să se urce a oscilat între a da întâietate altora sau să se suie ea. Era agitaţia specifică omului de la ţară neobişnuit cu canoanele oraşului.

Atât de mult m-a impresionat imaginea ei de atunci încât şi astăzi tresar când privirea mea întâlneşte o femeie de la ţară trecând strada de la Policlinica Judeţeană spre tramvai sau invers. Aproape întotdeauna am senzaţia că este Mama...

Şi iaraşi multe, multe speranţe legate de un tratament medical. L-a urmat şi pe acesta cu corectitudinea-i recunoscută. A revenit la control. Din nou totul a ieşit bine sau cel puţin aşa i s-a spus. Dar bine tot nu se simţea deşi a început să mănânce. Durerile de la picior au continuat.

În cele din urmă s-a văzut nevoită să se reîntoarcă la medicul Valentin Ionescu de la Circumscripţia Sanitară Cernica. Acesta, după ce i-a pus o mulţime de întrebări în legătură cu operaţia din 1971, i-a eliberat un bilet de trimitere la Institutul Oncologic Bucureşti sau Spitalul “Filantropia” cum i se mai spune.

S-a prezentat la Institutul Oncologic şi a fost repartizată la medicul Ivanov pentru o serie completă de analize. Dar de aici a fost din nou trimisă la Policlinica Judeţeană Ilfov pentru a-i face un examen urografic. De la Policlinica Judeţeană a fost trimisă la Spitalul “23 August” unde să solicite protocolul operator (copie). De data aceasta legătura cu operaţia era evidentă. Vorba românului: “De ce temi, nu scapi”. Drumuri, spitale. Nesfârşite drumuri. Ni se plângea adesea: “Nu mai scap de spitalele astea. M-a blestemat Dumnezeu”.

Când au apărut rezultatele analizelor s-a prezentat cu ele la Institutul Oncologic. De acolo a venit îngândurată. Mi-a lăsat impresia că ascunde ceva. Îmi cunoşteam Mama foarte bine. Nu putea să-mi ascunda ceva. La insistenţele mele a acceptat să-mi spună ce avea pe suflet:

- Ehe, Vasile!, cine ştie ce se petrece cu mine?!

- ?!

- Se-ntâmplă ceva cu mine. Mă vor da aştia exemplu. A luat doctora (Ivanov) radiografiile mele, s-a uitat la ele, s-a uitat şi la mine, le-a luat şi s-a dus cu ele într-o cameră vecină. A ieşit de acolo însoţită de un alt doctor. Discutau încet şi din când în când se uitau la mine. Cine ştie ce-o fi. Or să facă experienţe cu mine.

M-am uitat şi eu la radiografiile acuzatoare. N-am observat nimic deosebit.

Ochii mei nu erau de specialist. Totuşi la o cercetare mai amănunţită am

observat o pată pe partea dreaptă. Oricum erau deosebiri între partea stângă şi cea dreaptă.

Apoi au început să se lămurească multe, că punctul de plecare al tuturor analizelor îl constituia blestemata de operaţie, că Institutul Oncologic (până atunci nu auzisem decât de Spitalul “Filantropia”) este aşa cum îi spune numele specializat pentru tratarea bolnavilor susceptibili de cancer, că neoplasm, înseamnă, în limbajul medical, cancer, că atunci când a fost operată, în anul 1971 deja avea cancer şi nu că ar fi “dat-o în cancer” cum i s-a spus Mamei (din motive lesne de înţeles) de medicii Zarmă şi Mihăilescu.

Mama a luat radiografiile şi s-a dus cu ele la Circumscripţia Sanitară Cernica. Acolo i le-a arătat medicului Gabrielescu. Şi acesta, după ce le-a consultat îndelung s-a dus şi a discutat cu medicul pediatru în cabinetul acestuia. Drept explicaţie Mamei i-a spus nişte cuvinte cu totul surprinzătoare.

- Măicuţă, uite ce-i cu dumneata: nu ai un rinichi din naştere. N-ai ştiut până acum?

- Nu dom’ doctor, vai de păcatele mele. De und’ să stiu?

- Nu te speria, măicuţă. Nu este prea grav. Sunt mulţi oameni care trăiesc cu un

singur rinichi. Trebuie să te îngrijeşti foarte bine. O să-ţi spună cei de la “Filantropia” ce trebuie să faci. Dacă ai trăit dumneata fără un rinichi până acum, vei trai şi de acum încolo.

Când mi-a povestit, nu ştiam ce să cred! Era un amestec ciudat de îngrijorare şi uşurare, amândouă în cantităţi egale, niciuna neputând să-nvingă decisiv. Era bine? Era rău? Atunci de ce o doare? Am început să-mi imaginez fel de fel de legături între piciorul bolnav, rinichiul lipsă, dureri, nesomn şi celelalte. Nici o legatură însă cu operaţia. Oricum această “noutate” ne-a făcut să ne abatem gândurile pe o direcţie nouă.

Din cauza vârtejului de întâmplări ce a urmat cu repeziciune povestea cu rinichiul lipsă (se pare că, până la urmă, a fost chiar o poveste) a rămas pe planul secundar. Iar când evoluţia bolii nu a mai lăsat nici o speranţă, nimeni nu a mai amintit de rinichiul lipsă.

A avut cu adevărat un rinichi lipsă?

Nu cumva medicul Gabrielescu a inventat această poveste pentru a-i sustrage atenţia şi pentru a-i ostoi omeneasca ei curiozitate?

MINUNEA BLONDĂ

----------------------------

În acele vremuri tulburi, triste, pline de îndoieli şi multe, multe altele s-a întâmplat un eveniment cu totul şi cu totul deosebit. În familia noastră a apărut, aşa pe nepusă masă, o fiinţă oarecum neaşteptată.

În mod cert, oricum şi oricând, apariţia unei fiinţe ar fi trebuit să fie întâmpinată cu surle, trâmbiţe şi vin, ar fi trebuit să ne ţină răsuflarea încordată, să ne facă să ne punem în multe momente eternele întrebări: ce-i fi?, cum o fi?

Ar fi trebuit să ne captiveze întreaga atenţie, aşa cum superba primăvară fascinează totul de la cea mai mică vietate care încearcă zadarnic să treacă peste un fir de iarbă, până la cea mai emoţionantă creaţie a naturii: omul. Pentru că în realitate, şi în ultimă instanţă, era o mică primăvară: acea a vieţii. Dar pardoxal, nu ne-am concentrat atenţia asupra acestei “primăveri”, gata să izbucnească, să preschimbe totul într-o clipită, să revoluţioneze totul.

Atenţia noastră s-a concentrat asupra toamnei prea timpurii... Ai înţeles stimate cititor: trebuia să apară pe lume o nouă fiinţă.

Apariţia s-a produs în ziua de 16 februarie 1974, sâmbăta la ora 11. Fiinţa aşteptată sau neaşteptată, visată sau nevisată, venită pe uşa din dos pentru unii...(după cum vom vedea în continuare!), pe cea din faţă pentru cei mai mulţi, s-a dovedit a fi un băieţel de 2850 grame, cu ochi albaştri, cu nasul turtit mai ales între albăstrele, şi - spre deziluzia mea - cu numai câteva fire rare şi plăpânde de păr blond.

Apăruse Mihăiţă...

Pe moment ne-a fascinat pe toţi. Când l-am adus acasă, Mama se-nvârtea în jurul lui fără astâmpăr, eu nu-mi luam ochii de la minunea fără păr (totuşi!), soţia se uita şi ea la el nerevenindu-i să creadă că este o frântură din viaţa ei.

Aşa a intrat în casa noastră o fiinţă căruia, la început, nu i-am găsit încă rostul, căruia nu i-am intuit menirea, nu i-am preţuit mai ales eu – valoarea inestimabilă, rolul lui de liant uman, de pod peste ape tulburi, de deschizător de sensuri pentru două vieţi. N-am ştiut, atunci, că dincolo de scutecele albe se află o fiinţă menită să-nlocuiască o altă fiinţă. Pentru că, târâţi de valurile vieţii, am început - cel puţin din parte-mi – să uităm de fiinţa fără vorbă, cufundată-n imaculatele-i scutece sau la sânul mamei lui.

Târziu, mult mai târziu, l-am preţuit la adevărata valoare. Atunci ne concentram cu toţii eforturile pentru a susţine atacul decisiv împotriva bolii care ameninţa dramatic cealaltă fiinţă.

Chiar dacă nu întotdeauna am fost cu gândul la el, chiar dacă nu a captat în întregime atenţia noastră, el a existat şi ne-a arătat mereu convingător, concret, caracterul schimbător al vieţii, prin însăşi fiinţa sa, prin însăşi felul lui de a descoperi viaţa, de a porni cu paşi şovăitori, nesiguri pe un drum enigmatic.

Cu aproape a lună mai înainte a apărut pe lume şi a doua fetiţă a surorii mele. Apăruseră deci două fiinţe...

ÎNDOIALĂ ŞI SPERANŢE

----------------------------------

Început de martie 1974...

Dacă îţi aminteşti, cititorule, adevărul gol-goluţ, fără putinţă de tăgadă, fără să mai lase loc pentru un dram de speranţă, aveam să-l aflu în fatidica zi de 26 august 1974. Ne aflam deci la jumătatea drumului dintre momentul declanşării bolii şi cel al aflării, de către noi, a deznodământului fără putinţă de tăgadă. Trecuseră, de la operaţie, 3 ani de speranţă şi incertitudine. Urmau cinci luni de incertitudine şi speranţe...

Cinci luni în care am oscilat între agonie şi extaz.

Cinci luni în care ne-am lăsat plimbaţi de o furtună într-o barcă invizibilă.

Cinci luni de sbucium sufletesc în care am refuzat instinctiv să căutăm, să aflăm adevărul tocmai pentru a lăsa loc pentru speranţe.

Cinci luni în care am aşteptat un miracol care nu s-a produs...

E insuportabil ca în asemenea cazuri să ştii totul clar, precis.

E insuportabil să nu speri, să nu mai ai dreptul să speri. E uman să speri.

Şi noi suntem oameni...

Era deci începutul lunii martie...

După terminarea analizelor Institutul Oncologic a programat-o să efectueze un tratament radiologic cu chisobalt chiar în incinta sa. Începutul s-a produs în ziua de 14 martie 1974. Timp de aproape 2 luni în zilele de luni, marţi, miercuri, vineri şi sâmbătă se ducea după amiaza la Institutul Oncologic pentru efectuarea şedinţelor cu raze chisobalt. După fiecare şedintă se întorcea acasă..

Ne-a impresionat dorinţa ei extraordinară de a face totul, absolut totul pentru a se vindeca, tenacitatea şi rigurozitatea cu care a respectat toate indicaţiile medicilor.

A fost repartizată la medicul radiolog Trestioreanu despre care am auzit numai cuvinte de laudă. Efectele tratamentului cu raze nu au întârziat.

În primul rând i-au slăbit durerile de la picior şi, treptat, au dispărut chiar. În schimb i-a amorţit. Mereu ne spunea:

- Nu mai mă doare, dar e amorţit. De ce o fi amorţit aşa?

Era întrebarea pe care ne-o punea nouă sau ei însăşi, poate şi din dorinţa de a găsi o explicaţie care să-i alunge temerile, să-i spulbere neliniştea.

O zi în care efectua tratamentul decurgea astfel: se suia în tren la gara noastră şi cobora la gara Obor. De acolo lua autobuzul 119 cu care ajungea la spital. Acolo aştepta până îi venea rândul la tratament. Apoi se-ntorcea acasă tot cu trenul fie de la ora 17.00 fie de la ora 20.00. Instinctul ei de gospodină nu se alterase: întotdeauna se-ntorcea cu plasa plină de cumpărături. Destul de repede şi-a făcut prieteni printre bolnavi, colegi de suferinţă. Ne povestea, adesea depre ei. A impresionat-o foarte mult un aviator prin felul cum vorbea. cum o-n-curaja. Avusese un accident de avion şi ajunsese la Institutul Oncologic. Nici unul dintre ei nu lăsa, nu trăda prezenţa pe undeva, prin apropiere, a morţii iminente. Sau poate că nu-şi dădeau seama. Prin intermediul ei aflasem gândurile, durerile lor. Avea vocea calmă, puţin aspră, când spunea lucruri triste o cobora pentru a deveni mai gravă. Modul ei de a povesti trăda o fire echilibrată, inteligentă, stăpânire de sine, cu acea proverbială inţelepciune a omului simplu, din popor.

Iar eu îi sorbeam cu nesaţ cuvintele, privirile, gesturile, zâmbetele, umbrele, nelipsitele-i umbre din priviri.

Joia şi duminica nu efectua sedinţele cu razele chisobalt. Câteodată mai era liberă şi-ntruna dintre celelalte zile ale săptămânii. Pauzele erau necesare. Au început să apară şi efectele secundare ale razelor: lipsa poftei de mâncare şi o somnolenţă continuă. Dormea foarte mult. Întrebarea ei obsedantă devenise atunci: “De ce dorm atâta?”

Să fiu sincer: ne-am pus mari speranţe în acel tratament radiologic. Am crezut că am găsit, în sfârşit, leacul mult dorit şi mult căutat pentru a-i veni de hac bolii. Ne-am mai liniştit. Atmosfera din familia noastră a devenit mai destinsă. Începuseră să reînflorească speranţele. Şi când Mama a început să se întremeze puţin chiar ne-am simţit mulţumiţi în acel miez de primăvară.

Povestea cu rinichiul lipsă rămăsese undeva în urmă.

A dus Mama viaţa ei de până atunci cu numai unul dintre 2 părţi componente ale unui organ vital?

Oricum se încheiase un mic capitol din viaţa Mamei (acela al rinichiului lipsă) la care aducerile aminte mai apelează din când în când, din ce în ce mai rar, tinzând să intre în sfera banalului pe măsura ce uitarea îşi asterne pânzele atotcuprinzătoare asupra-i...

Mi-am amintit de zbuciumata viaţă a lui Mihai Viteazul. După bătălia câştigată la Gurăslău, istoricii consemnau: “se părea că steaua lui Mihai răsare iarăşi”.

Atunci se părea că răsare şi steaua noastră. Până la urma totul s-a dovedit a fi o oază a speranţei apărută miraculos în mijlocul deşertului.

În timp ce Mama îşi continua seria drumurilor (dus-întors) până la spital, a avut loc botezul lui Mihăiţă, după datină, obicei străvechi la care ea a ţinut foarte mult.

Mama a depus la sediul CAP-ului dosarul de pensionare pe caz de boală.

Sincer să fiu nu ne-am străduit prea mult pentru obţinerea acestei modeste pensii. Principalul era să se însănătoşească. În focul luptei pentru salvarea unei vieţi conta mai puţin cei circa 150 de lei cât, probabil, ar fi primit.

Era mai mult dorinţa ei...

“E munca mea, e dreptul meu” ne spunea adesea.

Mereu îmi spunea că am carte şi ştiu să mă descurc cu hârtiile alea şi că, trebuie să mă interesez îndeaproape.

Dacă pentru obţinerea avizului comisiei medicale de pensionare de la Policlinica Judeţeană nu au fost necesare eforturi prea mari, în schimb pentru a obţine aprobarea adunării generale a CAP Tânganu au trebuit să treacă multe luni. După obţinerea acestei aprobări urma ca dosarul să fie depus la Casa de Pensii a judeţului Ilfov unde trebuia să se stabilească dacă are sau nu dreptul.

Era deci de aşteptat.

Ne-a frapat insistenţa cu care cei de la Institutul Oncologic au cerut să-şi depună actele necesare pensionarii. Semne bune nu prea erau.

Într-una din zile am surprins-o când scotea apa cu găleata pe jumătate. Mi-a spus:

- Nu mai am putere, Vasile!

Continua să ne impresioneze străduinţele ei, aşa cum am repetat mereu de-a-lungul acestor rânduri, de a respecta intocmai prescripţile medicilor. Mai mult chiar îşi asuma singură restricţiile pe care le considera binevenite. Medicii nu i-au prescris nici o restricţie la mâncare şi băutură. Dar ea nu prea a pus în gură o picătură de vin sau de ţuică.
“Nu, nu beau nimic. Dacă am pornit-o pe drumul ăsta, merg până la capăt. Ce fel de tratament urmez eu dacă beau ţuică şi vin? Ce mi-e mai dragă băutura decât viata. Ducă-se dracu’ şi băutură şi tot; să mă fac eu bine şi asta să fie paguba”.

Nu consuma nici acrituri, care, oarecum, i-ar mai fi stimulat pofta de mâncare. Îndura totul cu un stoicism rar întâlnit pentru că îi era (cum să fie astfel?!) foarte dragă viaţa!

Dar toate eforturile ei erau zadarnice.

O colegă de serviciu (doamna Cotarcea Maria) făcea eforturi vizibile de a mă încuraja. Şi în multe cazuri reuşea să-mi alunge frica.

“ Se face bine mama dvs. O rudă de a noastră a făcut aceiaşi operaţie ca şi mama dumitale. A făcut şi raze. Au trecut 12 ani de la operaţie şi se simte bine”. Continua: “Durerile la picior se datoresc reumatismului. Tăieturile corpului, deci şi operaţiile, duc la reumatism. Dumneaei a stat în apă, în frig la CAP, plus operaţia, plus treburile gospodăreşti de la ţară, una peste alta s-au adunat. Cu cât îmbătrânim cu atât apar fel de fel de boli, organismul slăbeşte şi de aici necazuri”.

“ În zona operaţiei apar nişte fibre care duc la dureri. Medicii i-au recomandat acest tratament ca să le distrugă. Apoi dispar şi durerile. Nu va faceţi nici o grijă”. Trebuie să recunosc că vorbele acestei femei, cu o mare experienţă în necazuri omeneşti mi-au alungat o însemnată parte dintre îndoieli.

Odată cu terminarea celui de-al treilea an universitar a terminat şi Mama cele 30 de şedinţe cu raze chisobalt planificate.

I s-a recomandat o pauză de o lună de zile după care să revină la control. În timpul acela (fiind în concediu de studii ) îmi pregăteam susţinerea examenelor din sesiunea de vară, iar Mama se îndeletnicea cu treburile mărunte ale casei, aşteptând cu-nfrigurare, dar şi cu speranţe, deznodământul.

- Acuma ce-o vrea Dumnezeu. Piciorul e încă amorţit. Sora medicală mi-a spus că aceste raze îşi fac efectul încă mult timp după terminarea lor. Aşteptăm şi noi să vedem ce se-ntâmplă.

Mai târziu aveam să aflu că acea perioadă post-tratament era decisivă pentru reîntoarcerea imediată sau mai târziu a bolii necruţătoare. Oricum reîntoarcerea. Nimeni dintre noi nu ştia cu certitudine acest lucru. Pot spune că această “neştiinţă” mi-a fost, întrucâtva, folositoare deoarece am putut să-mi pregătesc liniştit examenele obţinând, în acea sesiune cele mai mari note dintre toţi cei cinci ani de studii universitare.

Mamei îi mai revenise puţin pofta de mâncare. Piciorul continua să fie amorţit. Dormea încă foarte mult. Dar continua să schiopăteze cu piciorul drept.

Cu o săptămână înainte de a se duce la control s- a produs o lovitură de teatru: au revenit durerile! Exact în momentul în care piciorul începuse să se dezamorţească. Legătura era clară: durerile fuseseră diminuate de raze... prin amorţire.

De la control s-a întors mai nedumerită decât a plecat Ce se-ntâmplase?

O controlase medicul Trestioreanu prin palpare şi rămăsese mulţumit de rezultat. I-a spus să revină peste o lună de zile din nou la control. Atunci Mama i-a spus că are dureri. A rămas surprins. N-a zis nimic. Sora medicală i-a spus: “Ia şi dumneata calmante: antinevralgice sau algocalmin” Asta a fost tot... Ce-or fi însemnând toate acestea?

De ce n-o fi spus: “Te-am făcut bine la operaţie, pentru picior du-te la Policlinica Judeţeană pentru că, probabil, ai reumatism”. Sau: “Cu piciorul e altceva. Te vom trimite la băi”.

Mama a comentat controlul cu o cunoscută zicală mioritică: “Am plecat bou şi m-am întors vacă”.

SUBSTITUIRE

-------------------

Imediat au început căutările, interminabilele noastre căutări, în lumina noilor evenimente. Refugiul nostru permanent rămăsese acelaşi banal reumatism. Am continuat să ne punem speranţele în el, considerându-l un liman la care trebuia să ajungem!

Era clar că era grav bolnavă. Nu exista, de mult, nici un dubiu.

Nu încăpea nici o îndoială. Ipoteza despre o sănătate cât de cât bună era de mult exclusă. Am început să căutăm medicamente specifice reumatismului. Primul a fost revulsinul. Am renunţat aproape instantaneu la el, deoarece nu se recomanda bolnavilor de inima şi deşi mama nu suferise niciodată de aşa ceva, se plângea, în ultimul timp că ar deranja-o. Apoi au urmat saliformul, piramidoanele, antinevralgicele şi algocalminul tablete. La ultimul am renunţat deoarece Mama se plângea că nu-i face bine. Cred că efectul negativ se datora mai mult unei inhibiţii psihologice, datorate unor păreri exprimate la spital cum că algocalminul atacă inima. Auzisem că - dacă folosind saliformul – se fac niste mici pete roşii înseamnă că are reumatism.

Şi într-adevăr aşa ceva a apărut şi la Mama spre satisfacţia şi inducerea noastră în eroare. Pentru câteva ore încetau şi durerile. Aceste fenomene au contribuit la făurirea unor iluzii deşarte. În realitate îi era din ce în ce mai rău. Se văita mereu: “Ce boală cu foc am eu. Nu-mi este şi mie niciodată mai bine. Mereu mai rău, din ce în ce mai rău. Se mai îmbolnăveşte omul dar la mine totul e cu foc. Doamne!, ce blestem a căzut pe capul meu!”.

Căutările ei s-au extins şi asupra leacurilor băbeşti.

“Dacă doctorii nu au reuşit poate reuşesc cu astea. Cine ştie unde îmi găsesc leacul. Să-ncerc şi eu să nu zic vreodată că n-am încercat”.

A ţinut piciorul bolnav în apă caldă cu sare, altadată în apă caldă cu fecale de oaie, sau cu coji de nucă. Dar totul era zadarnic, sortit iremediabil eşecului. Niciodată nu a obţinut vreo ameliorare mai consistentă în afară de o neînsemnată şi de scurtă durată calmare ale durerilor.

La început durerile s-au manifestat cu precădere la încheietura labei piciorului. Apoi au început să se “plimbe” dezordonat în susul piciorului până la coapse, trecând pe la “icre” (cum spunea Mama), genunchi şi pulpă. Apoi în jos spre laba piciorului.

A mai trecut o lună şi ne-am pomenit în fata unui nou control. Aşteptat cu multă înfrigurare şi speranţă noul control, efectuat tot la Institutul Oncologic, s-a încheiat ca şi primul, fără un rezultat clar, fără vreo concluzie liniştitoare, fără să se deschidă vreo nouă pistă pentru tratarea bolii. Medicul Trestioreanu a controlat-o iarăşi la operaţie prin palpare. De picior nici pomeneală. I-a recomandat, în continuare, calmante şi să revină la control peste o lună.

“ Doamne, ce mă fac până atunci cu durerile astea, spunea Mama. Încotro să o iau?”.

“ De ce nu mi-a dat şi mie nişte medicamente să fac şi eu un tratament. Mă lasă aşa ca pe un câine. Am făcut razele, mi-a trecut operaţia, dar de ce nu-mi face şi mie ceva la piciorul ăsta?!”

Raţionamentul ei, aşa cum a fost dintotdeauna, aşa cum va fi până-n ultima clipă, a purtat amprenta lucidităţii, a realităţii. Nici în momentele ei cele mai dificile nu a spus vorbe de prisos, de clacă. Vorbele ei erau mereu la obiect, directe, întotdeauna spuse prin prisma omului simplu. Şi când, totuşi, s-au produs fisuri în raţionamentul ei, acestea s-au datorat unor cauze independente de voinţa ei. În definitiv nu avea nici o vină că purta în trupul ei o boală necruţătoare, care nu lăsa nimănui măcar un dram de speranţă. Acolo era singura piesa subredă a raţionamentului său.

Zilele de vară treceau una după alta înăbuşitoare, prăfuite, liniştite. Liniştite pentru alţii. Pentru noi a fost o vară de foc.

Mihăiţă a crescut pe nesimţite. Până-n mijlocul verii când puterile ei au fost cât să-l ţină în braţe, ea l-a îngrijit.

- S-a făcut mare şi greu băieţelul nostru şi eu nu mai am puterea să-l ţin în braţe.

El creşte mereu, dar mereu îmi scad mie puterile.

Toată ziua, atunci când era acasă, şi-o petrecea în jurul lui. Ei i-a adresat primele zâmbete, primele râsete.

- Las’că mă fac eu bine şi ce-o să ne mai jucăm amândoi, îi spunea adesea. Într-o duminică ne-a spus că nu mai poate îngriji de el. Şi astfel a început Mihăiţă interminabilul lui pelerinaj de la noi la cealaltă mamaie şi invers. Mama i-a simţit cel mai mult lipsa. Dar Mihăiţă a trecut, pentru o bună bucată de timp pe un plan secundar. În acele momente era greu dacă nu imposibil ca amândoi să-şi facă loc în sufletele noastre în mod egal. Mama exista dintotdeauna. Mihăiţă de-abia apăruse.

Încă nu-şi ocupase locul pentru care se născuse. Nu sosise momentul. Dar oricum locul lui era rezervat.

Încă din acea vreme se profila, nevăzută, neştiută de nimeni, o tragică subtituire de persoane. Cele două fiinţe parcă erau menite să treacă de la una la alta o nevăzută ştafetă a vieţii.

Ne aflam “în zona de schimb”.

Instinctiv ne ocupăm de aceea care purta ultimul schimb, până în acel moment al ştafetei milenare pornite de undeva din haos, de undeva de la rădăcinile tainice ale vieţii.

DESPRE UN ANUME IMPERIU

-----------------------------------------

Şi zilele treceau monotone, neştiutoare, nepăsătoare. Mereu aceleaşi lucruri, mereu acelaşi soare sufocant, mereu o Mamă plimbându-se îndurerată prin curte. O găseam atunci când ne întorceam acasă, fie, aşa cum spuneam, plimbându-se prin curte în speranţa ostoirii durerilor, fie stând pe patul de lemn (improvizat) în mijlocul curţii. De sute de ori am început discuţia cu aceiaşi întrebare:

“ Te doare piciorul, Mamă?”

Şi răspunsul venea, după o uşoară scuturare a capului, din mereu acelaşi imperiu al durerii şi resemnării:

“ Mă doare, Vasile”

Era un schimb de consemne. Era inevitabilă această tristă împerechere de propoziţii. Fără ele nu ne puteam începe discuţia noastră. Cu tot acest rutinism, cu toate aceste obositoare repetări, emoţiile dinainte şi după schimbul de cuvinte au rămas mereu la cea mai înaltă tensiune umană. Speram, din toată fiinţa mea, să primesc alt răspuns. Oricare. Scurta pauză dintre întrebare şi răspuns mi se părea o veşnicie. În această pauză, Mama, fie că ridica privirea-i tristă, fie că nevrând să-mi întâlnească lucirea umedă a ochilor lăsa privirea în jos...

Şi zilele continuau să treacă insensibile, monotone, neştiutoare...

M-am întâlnit întâmplător cu un prieten, fost coleg de serviciu într-o întreprindere bucureşteană (FMUAB):

- Iţi mai aduci aminte de inginerul Creţu?

- Da, i-am răspuns.

- A murit de curând. A avut cancer osos. A dispărut în chinuri groaznice.

M-am ingrozit: “Oare, nu cumva şi Mama are cancer osos?” Doar se plânge mereu că o doare piciorul.

Norii negri continuau să se adune ameninţători. Şi aceasta în plină vară când soarele îşi trimitea razele dogoritoare şi binefăcătoare peste o lume străină de durerile noastre sau ce păreau numai ale noastre.

Se efectuaseră două controale. Îl asteptam pe cel de-al treilea. Dar nu s-a mai ajuns la el, adică, vreau să spun, la termenul stabilit de medic Piciorul Mamei a început să se umfle îngrozitor de parcă tot ce i se întâmplase până atunci nu era îndeajuns.

Ce era de facut; încotro să ne ducem?

Deşi permanent a pus în luptă toată puterea ei de stăpânire, i-au scăpat totuşi câteva cuvinte sinistre, memorabile:

“ O să vezi, tu, Vasile, că piciorul ăsta o să-mi pună capul!”

Mama susţinea că ar fi bine să se prezinte la medicul comunal. Eu am susţinut să se prezinte la Institutul Oncologic... Până la urmă am convins-o.

În dimineaţa zilei de 7 august 1974 s-a dus la Institutul Oncologic. S-a întors de acolo cu o reţetă prin care urma să i se facă injecţii cu alfachimiotripsină şi girostan.

Mi-amintesc bine: a mai avut puterea în acele zile să se ducă acasă la sora medicală din satul nostru care i-a făcut injecţiile. După aceea...

După injecţie prima ei senzaţie a fost de uşurare.

“ Simt că nu mai mă tine aici la încheietura piciorului” ne-a spus.

A început să meargă mai uşor. Ce bucurie! Când s-a întors de la sora medicală ne-a spus: “ M-am străduit şi eu cât am putut să nu mai şchiopătez, să nu mă mai arate lumea cu deştu’ “.

A fost suficient acest amănunt ca să-nflorească din nou speranţele în grădina noastră. Era ca un izvor de apă rece şi limpede ca lacrima apărută în calea însetatului. Era aşa cum aşteaptă pământul în miez de vară, îmbrăţişarea puhoiului de ape al unei ploi torenţiale.

O adiere primenitoare a împrăştiat îmbâcseala din sufletele noastre.

Dar, vai, totul a fost atât de scurt, cât un vis frumos.

Aşteptam încordaţi, cu un zâmbet sau, cine stie?, un rictus în colţul gurii un miracol ce nu s-a produs nici atunci şi nici altădată. Stăteam ca nişte animale hăituite în aşteptarea prădătorului...

După terminarea tratamentului piciorul s-a umflat enorm.

Eram din nou la răscruce de drumuri. Până la urmă, instinctiv, animalic, am ales un drum. Un drum care ne-a dus definitiv în imperiul fricii şi al groazei. Nu vom mai ieşi din el decât atunci când mrejele nevăzute, dorite sau nedorite ale uitării vor acoperi totul, va face să se depună praful, mucegaiul, pânzele de păianjen peste tot ceea ce în limbaj uman înseamnă durere, disperare, frică, groază.

Ceea ce a urmat, ştii stimate cititor: acea zi fatală de 26 august 1974 care a schimbat brutal şi dureros, incertudinea în certitudine, confuzia în claritate, speranţa într-un morman de cenuşă pe care vântul a împrăştiat-o aiurea.

Să ne întoarcem deci, după acest uriaş drum în timp şi spatiu într-unul dintre spitalele bucurestene, acolo unde am lăsat-o la începutul acestei povestiri.