Scris de Administrator Administrator

Categorie: Istorie Locala Istorie Locala

Creat: 18 Iulie 2024 18 Iulie 2024

Accesări: 1611 1611

 CAPITOLUL I - NU MAI ESTE NIMIC DE FACUT

==============================

                       O FRUNZĂ  VEŞTEDĂ

                       ------------------------------

- Hai, Vasile, scoală. E aproape şase. Să nu pierdem trenul tocmai acuma. M-am ridicat în picioare, speriat. După o noapte agitată, înspre ziuă, mă cuprinsese un somn adânc.

       - Nu mănânci?

Nu-mi ardea de mâncare. Am clătinat capul în semn de negaţie. Apoi am plecat spre gară; Mama înainte eu după ea.

        - Dacă ai nevoie de ajutorul meu, spune-mi.

        - Nu, merg şi singură.

Privirea mi se oprea din când în  când asupra piciorului ei drept. Ehe, dacă n-ar fi fost piciorul ăsta care ne-a băgat în sperieţi, desigur, am fi avut ochi şi pentru frumuseţea acelei minunate dimineţi de sfârşit de august. N-aveam ochi pentru frumuseţi. Aveam în schimb gânduri, multe gânduri. Încercam să fac ordine în ele. Nu reuşeam. Îmi revenea obsedant în minte gânduri ca acesta:

“Vasile, vrei să mergi şi cu mine la spital?”.

Era o zi de luni, 26 august 1974. Soarele strălucea din ce în ce mai puternic. Mama mergea alături de mine tăcută şi abătută, iar gândurile mele nu-mi dădeau linişte.   

“Să vorbeşti cu dom’ doctor să vezi ce spune”.

 La gară lumea ne privea de parcă am fi avut stea în frunte. M-am făcut că nu observ nimic. Mi-am pironit privirea acolo unde cerul se-mbrăţişa cu pământul.

“Ai carte, Vasile, mamă. Tu ştii să vorbeşti cu ei. Poate ţie îţi spune ce se petrece cu mine”. 

Tăcea. La ce s-o fi gândind? A sosit trenul. Odată cu el s-a apropiat şi clipa decisivă. M-a părăsit curajul. Pe pământ nu-i loc pentru laşi. Şi nici pentru fricoşi. Nu putem evita răspântiile vieţii.

Ne-am suit în tren; Mama cu preţul unor eforturi considerabile. Ea nu se văita. Niciodată. Sau aproape niciodată. S-a aşezat pe un scaun şi a discutat cu nişte femei pe care, am băgat de seamă, nu le cunoştea.

- Dar ce-ai păţit bre, la picior de este  aşa de umflat?

Am scos capul pe fereastră să trag aer în piept. Din cauza zgomotului nu am mai auzit discuţia în întregime. Câteva frânturi au răzbătut până la mine:

- ... s-a umflat şi pace... fel de fel de tratamente... ne ducem la doctor...

Vorbea calm, alungind puţin cuvintele importante. Mă impresiona demnitatea ei. Am evitat să intru în discuţie, pentru că cuvintele pe care le-aş fi rostit n-ar fi putut să arate vreun acord între  calmul ei şi gândurile mele.

- ...am pus de toate şi coji de nucă şi alifii aduse de băiat, am făcut şi băi de sare şi... nimic!

Am ajuns la gara Obor.

- Uite, Vasile, o luăm pe strada aceasta şi ieşim direct la staţia lui 119. Cunoştea foarte bine drumul. Îl parcusese de atâtea ori. Cine îşi imagina, atunci, că va parcurge pentru ultima oară acest drum al speranţelor ei mereu reînnăscute? La acea ora matinală, forfota din jurul nostru era foarte mare. Era forfota oamenilor linistiţi. Iar noi ne rătăcisem în acel ocean de linişte. Aceleaşi simţăminte mă cuprindeau şi atunci când mă duceam la examene. Aceiaşi oameni liniştiţi mă-nconjurau pe drumul spre facultate. Aceiaşi linişte a oamenilor care au o singură şi banală grijă: să  ajungă la timp la serviciu, mă-nconjura şi atunci pe drumul ce ne ducea la un examen al examenelor.

Din oceanul acela de lumină şi linişte  a apărut Institutul Oncologic Bucureşti, “Filantropia”,  ţinta călătoriei noastre comune. Sosisem devreme. Mai aveam de aşteptat. I-am luat Mamei un număr de ordine. Mă plimbam nerabdător de-a lungul coridoarelor şi sălilor de aşteptare. Mama, conform obiceiului format acolo pe băncile şi sălile de aşteptare ale spitalului, discuta cu bolnavii întâlniţi la uşa cabinetului unde trebuia să fie consultată. O priveam cu  coada ochilor: niciodată nu mi s-a părut atât de slabă. Faţa ei avea o culoare pământie. Între timp a luat un antinevralgic, tovarăşul nedespărţit din ultima vreme, calmatorul, în limita modestelor lui posibilităţi, a ascendentelor ei dureri.

Dar, în sfârşit, a sosit şi medicul. Nu era însă medicul Trestioreanu, cum am fi dorit ci medicul Moldovan. Mama a intrat înăuntru. Precipitat, mi-am reluat plimbarea pe culoar. Soarele îşi strecura razele printre crengile pomilor din curte. Vântul adia şi  realiza pe pereţi un fascinant joc de lumini şi umbre. Altădată le-aş fi admirat dar atunci mă enervau. Îmi creau senzaţia că mă aflam într-o lume ireală, de coşmar.

Mama a ieşit din cabinetul medicului Moldovan. Era tare speriată. Mi s-au înmuiat picioarele. Am citit atâta deznădejde în ochii ei încât m-am zăpăcit de-a-binelea. Mă-nvârteam în jurul ei fără să reuşesc să scot un cuvânt. Mi-a întins un bileţel.

- Ce scrie în el?

Îmi fugeau literele prin faţa ochilor. Nu reuşeam să le citesc sau mai bine zis frânturile pe care le descifram nu mă ajutau să-nţeleg adevăratul conţinut al textului. Mama îmi cerea insistent, prin vorbe şi priviri, să-i dau un răspuns chinuitoarei întrebări. Inconştient am ales o soluţie de compromis: la întrebarea ei i-am răspuns printr-o singură întrebare:

- Ce ţi-a spus?

- I-am spus că mă doare piciorul şi că s-a umflat. S-a uitat la el şi mi-a spus că ar trebui să mai fac câteva şocuri cu raze. N-am vrut. Iar să bat drumurile astea cu nenorocitul ăsta de picior? I-am spus să-mi dea şi mie un tratament care să-mi fie de folos. Mi-a dat biletul ăsta şi mi-a spus că tratamentul îl  fac la judeţ. M-a întrebat ce spital este mai aproape şi i-am spus că este “23 August”.  Intră tu, Vasile, la el, să-ţi spună ţie poate înţelegi mai bine. Du-te că nu se supără.

M-am aşezat la uşa cabinetului în aşteptarea momentului oportun. La acea uşa erau o mulţime de bolnavi în special femei aşteptând miracolul de dincolo de uşă. Aproape toţi prezentau aceleaşi simptone: slabi, trişti cu cearcăne la ochi, cu figuri obosite. Aveam posibilitatea să constat justeţea cuvintelor prin care Mama îmi descria atmosfera, oamenii, sentimentele, întâmplările, durerile celor în mijlocul cărora, întregindu-se cu ei, transformase durerile lor în durerile ei, durerile ei în durerile lor. Probabil, pe toţi îi chinuiau întrebările: “Ce-mi va spune <dincolo>?”, “Ce va fi mai târziu?”.

Mama m-a tras de mânecă:

- Uite-l pe dom’ doctor Trestioreanu. Fugi repede şi vorbeşte cu el. Este  cel în halat alb cu părul încărunţit.  

Mă mişcam mecanic. M-am oprit în faţa unui om mai înalt decât mine, cu părul într-adevăr încărunţit care şi-a îndreptat,  pe sub sprincene, nişte ochi, care din primul moment mi-au dat impresia că i-am mai văzut undeva. Acei ochi minunaţi (da, minunaţi!) m-au privit întrebători. “Ce doriţi?” păreau să spună.

- Domn doctor, Mama mea a fost tratată de Dvs....

- Cum o cheamă ? mi-a tăiat scurt vorba care şi aşa mi se oprise undeva pe un drum invizibil dintre creier şi laringe.

       - Bolboja Dumitra, am spus eu. Şi deodată m-a cuprins un curaj nebănuit: stiţi... aş vrea... să ştim şi noi ce se-ntâmplă cu piciorul ei drept... că s-a umflat îngrozitor şi...

       - Da, o ştiu, îmi spuse vocea respectuoasă, clară, liniştită. NU MAI E NIMIC DE FĂCUT! Şi ochii, ochii aceia mă priveau în continuare întrebători. Iar eu m-am trezit întrebând ca un copil neştiutor şi mai ales nevinovat:

- Cancer?

La care omul acela liniştit cu voce clară a schiţat un zâmbet amar şi mi-a dat o replică menită să pună capăt  naivităţii mele:

       - Acum pui dumneata problema cancerului?

       - Bine, dar piciorul este umflat, operaţia nu o doare.

       - N-are importanţă. Totul pleacă de la operaţie.

       - Şi ce-i de făcut?

       - Morfina, numai morfina. Altceva nimic. A ridicat din umeri şi a adăugat: Îmi pare rău dar aceasta-i situaţia. Eu am rămas pironit locului. Nu-mi dădeam seama dacă era vis sau realitate. Când raţiunea mea realiza adevărata situaţie în care ne aflam, un pendul imaginar mă arunca în lumea viselor. Reveneam la realitate dar pendulul mă lovea şi mă arunca din nou dincolo de graniţa realului.

De afară razele soarelui se strecurau nevinovate printre crengile copacilor desenând imagini fantastice pe pereţii unui coridor în care se aflau fiinţe umane, în special femei, slabe, triste, cu figuri obosite şi cu un numitor comun: nevinovaţie.

La capetele coridorului se aflau două fiinţe legate, cum ar spune  Alvin Tofller, prin mii de fire nevăzute. Atunci pentru mine, numai pentru mine, un lucru era clar: acele fire nevăzute se vor rupe. Iremediabil.

Din cauza emoţiilor nu-i arătasem medicului Trestioreanu biletul cel ţineam între degete. Trebuia să mă-ntorc la Mama. Dar ce să-i fi spus? Adevărul? Ar fi însemnat să mă fac mesagerul, prin propria-mi voce, al destinului ei. Era ceva peste puterile mele. Peste umanele mele puteri. Şi totuşi trebuia să-i spun ceva. Să o mint? Era singura soluţie plauzibilă. Din acel moment m-am făcut prieten cu  minciuna. Nu aveam cale de ales...

- Ce ţi-a spus, Vasile ? m-a-ntrebat Mama. Probabil arătam foarte rău, altfel nu s-ar fi speriat atât de mult, mereu optimista mea Mamă, mereu încrezătoare în oameni, în viaţă, în propriul ei trup. M-am pierdut în faţa ei ca un naufragiat în valurile oceanului. Vedeam în acel moment două priviri: a Mamei rugătoare, disperată, neliniştită, cealaltă clară, respectuoasă a doctorului.

- I-ai arătat biletul ?

Ah !, nu i-am arătat biletul! Pornesc ca din puşcă pe această neaşteptată portiţă de scăpare. L-am găsit pe medicul Trestioreanu.

- Domn doctor... Stiţi Mama mea a primit acest bilet...

Mi-a împins, discret, mâna mea cu mâna lui.

- Ştiu ce scrie acolo; nu este nevoie să-l citesc. V-am spus că nu mai e nimic de făcut. Îmi cunosc bine pacienţii. Explicaţiile lui nu m-au satisfăcut şi involuntar am pus o întrebare al cărui răspuns amplifica dramatismul situatiei:

- Cât mai are de trăit?

- Câteva luni.. M-am întors la Mama...

- Ce ţi-a spus?  m-a întrebat ea.

- Nimic important, am bâiguit eu. Las’ că-ţi spun eu mai târziu.

- Şi acum ce facem ?

- Mergem acasă. Deocamdată. De  restul mă ocup eu.

Mergeam alături. Nu discutam. Parcă eram doi străini. La capătul străzii Mama mi-a spus:

- Sa cumpărăm 2 pâini.

Avea putere să se gândească la cele lumeşti. Le-am cumpărat. Am pierdut biletul primit de la doctorul Moldovan. Apoi l-am găsit. Pe el scria:

             CĂTRE POLICLINICA  JUDEŢEANĂ ILFOV

Bolnava Bolboja Dumitra, 51 ani, din comuna Cernica, judeţul Ilfov, a fost operată în anul 1971 de Blastum col uterin şi tratată ambulatoriu de noi cu raze chisobalt şi chimioterapeutic cu Alfachimiotripsina şi Girostan, prezintă metastaze ganglionare şi se recomandă tratament în continuare cu opiacee (mialgin, 3 fiole pe zi).

Ne-am oprit la Policlinica Judeţeană. În sala de aşteptare Mama a găsit o cunoştinţă, o femeie din Bălăceanca. Îi povestea cu vocea ei blajină, cu obişnuitul ei zâmbet în colţul gurii:

- Mi s-a umflat nenorocitul ăsta de picior. El este băiatul meu.

Eu am intrat la medicul şef. Era o femeie. M-a privit speriată la citirea diagnosticului. Am înţeles confuzia:

- Nu sunt eu, ci Mama mea...

- ... a, da.. Ciţi ani are ?

- 51.

- Este tânără. Păcat.

Mă privea compătimitor.  Ochii au început să mi se umple de lacrimi.

Nu am reuşit să iau, imediat aprobarea pentru mialgin. Trebuiau mai multe aprobări. Am renunţat, deocamdată.

Am plecat spre gară. Mama mi-a spus pe drum una din obişnuitele ei vorbe:

- Am plecat bou şi mă  întorc vacă..

Plutea în incertitudine. Aş fi vrut să plutesc şi eu în incertitudine, să mai pot şi eu spera.  Pentru mine muriseră toate speranţele. Ale ei mai trăiau. Încă puţin..

Au trecut pe lângă noi nişte tineri zgomotoşi, veseli, se hârjoneau, râdeau.

A căzut o frunză în calea noastră. Se apropia toamna. Şi totuşi căzuse prea devreme. Cine ştie ce maladie necunoscută o atinsese. Câtă asemănare între ea şi Mama. Amândouă se stingeau prematur din viaţă. Adevărat, se apropia toamna... Dar toamna vieţii era încă departe. Şi totuşi căzuse o frunză. Plutea nehotărâtă  în aer. În cele din urmă a căzut lin pe trotuar. Mama a trecut peste ea. Nu ştia că are aceiaşi soartă. Tinerii râdeau în continuare, hârjonindu-se, Mama mergea alături de mine, iar o frunză veştedă îmbrăţisa trotuarul. Poetul spune:

     “Cine s-ar opri să plângă

       O frunză veştedă-n cărare

       Când codrii freamătă alături

       Şi râd în răsărit de soare”.

... Tinerii râdeau, Mama se clătina cu precădere înspre partea dreapta, iar frunza veştedă... Îmi venea să strig la ei. N-aveam dreptul. Viaţa îşi cerea drepturile ei.  Atâta câtă era...

                                            LAŞITATE

                                      ----------------

Aşa a început uriaşul nostru travaliu între doctori şi farmacii cu şi fără reţete.

Au aflat de la mine sinistra veste: mai întâi sora-mea, apoi cumnatul meu, soţia mea şi încă vreo câţiva. Pe tata l-am cruţat...

Chiar în după amiaza acelei zile (26 august 1974) am discutat cu medicul Ionescu Valentin de la Circumscripţia Sanitară Cernica. Printre altele mi-a spus:

- Îmi amintesc de Mama dumitale. Eu am trimis-o la Institutul Oncologic. Era de atunci, o încercare disperată de a o salva. Şansele erau minime. Eram uluit de ceea ce auzeam. Şi câte speranţe îmi pusesem în tratamentul cu raze chisobalt! Acum începem cu algocalmin, a continuat medicul Ionescu. Mialgin îi dăm în ultima fază. Singura şansa pe care o are este să aibă o moarte uşoară şi mal ales cu dureri mici...

De neînchipuit ! Doar atât îi mai rămăsese !  Atât de puţin !

- După părerea mea, a conchis interlocutorul, sfârşitul se va produce între lunile decembrie şi februarie. Mialginul îşi face efectul 5 ore, maxim 7 ore dacă avem în vedere şi efectele reziduale. Deci cele 3 injecţii cu mialgin (cât are dreptul) poate să-i anihileze durerile în jur de 18-20 ore. În restul orelor din cursul unei zile rămâne să suporte  durerile fără calmante.

L-am rugat să-mi dea o reţetă pentru a nu trezi bănuielile Mamei. I-a prescris furosemid, algocalmin şi tarosim. Pentru a nu atrage atenţia în mod deosebit am convenit să nu treacă pe reţetă  diagnosticul real (neoplasm col uterin metastazat) ci unul de circumstanţă (edem paraneoplazic gamba dreaptă). Se spera ca prin injecţiile cu furosemid să se mai dezumfle piciorul şi datorită reducerii apăsării intermusculare să se amelioreze şi durerile.

A doua zi la serviciu, ca de obicei, atmosfera era destinsă. Ştirea a căzut ca un trăznet. Veselul meu prieten, Nicuşor Presecan, mereu optimistul meu prieten, a fost cel mai puternic impresionat dintre toţi. Atunci l-am văzut pentru prima oară şi probabil pentru ultima oară, plângând. Şi am simţit mai mult ca până atunci, în acel momente, adevărata dimensiune a tragediei.

A doua zi am avut sedinţă de lucru. Mi se cerea realizarea cu brio a tuturor sarcinilor de serviciu. TREBUIA să fiu cu mintea limpede şi să lucrez fără greşeală. Fără nicio greşeală, deoarece calculatorul nu iartă greşelile umane. Viaţa mergea înainte fără să ţină seama de obstacolele din calea unora dintre noi.

Acelaşi admirabil prieten Nicuşor Presecan mi-a spus într-una din zilele următoare: “Trăieşte-ţi viaţa ta, Vasile. Încearcă să uiţi. Altfel nu se poate”.

Se apropia concediul pe anul 1974 pe care, până înspre toamnă, nu-l efectuasem. Gândul acesta mă-ngrozea. Trebuia să stau cu ea zi de zi, oră de oră, până la începerea cursurilor de la facultate. Trebuia să stea tot timpul sub privirile mele, să o văd zilnic cum slăbea, cum îi scădeau puterile, cum îi creşteau durerile, cum  îi scădea pofta de mâncare, cum i se apropia sfârşitul. Era peste puterile mele. Şi mai ales mă cutremuram la gândul că trebuia să o mint mereu. Trebuia să dorm, să mănânc, să citesc, să vorbesc fără să mă trădez.

După lungi frământări începusem să-mi fac reproşuri: ajunsesem la concluzia că eram un laş. Dacă eu aş fi fost bolnav Mama mea ar fi gândit tot ca mine ?  Fără îndoială că nu. Nu s-ar fi dezlipit de lângă patul meu. Aşa făcuse de fiecare dată când fusesem bolnav. Niciodată nu mă părăsise în momentele dificile. Întotdeauna o simţeam lângă mine. Apoi, zilele în care puteam sta împreună erau numărate. Trebuia să profit de răgazul pe care soarta ni-l lăsa. Trebuia să o fac să simtă căldura mea sufletească. Avea nevoie de aşa ceva. Pentru aceasta trebuia să fac un mic efort: să-mi alung laşitatea.

Injecţiile nu-şi făceau efectul scontat. Durerile creşteau. Situaţia era critică. Nopţile deveneau insuportabile. Mai ales nopţile. Ziua se mai descurca. De multe ori noaptea o găseam plimbându-se prin curte. Mai ales către  zorii zilei. Atunci când pentru un om sănătos somnul este mai “dulce”. Într-una  din acele nopţi mi-a spus câteva vorbe memorabile:

- Mă doare nenorocitul ăsta de picior. Mă plimb puţin poate se mai liniştesc puţin durerile. Ascultă-mă pe mine, Vasile: piciorul ăsta O SĂ-MI PUNĂ CAPĂT!

Nopţile pierdute îşi spuneau cuvântul: era din ce în ce mai slabă, privirea era tulbure, vorbele neclare. Ziua îşi făcea de lucru prin curte. Din când în când se aşeza pe patul de scândură de sub caisul din mijlocul curţii.

În scurt timp a început şi pelerinajul rudelor, cunoscuţilor, vecinilor, străinilor.

Deznădăjduită, speriată, ea îşi freca la infinit, instinctiv, piciorul bolnav. Îmi amintea de bătrânica din nuvela “Două lozuri” a marelui Caragiale, care, după ce a vândut hainele pe farfurii - în final îşi ţinea, instinctiv, mâna în poală.

- Vasile, să te duci la doctor să vezi ce mai spune. Să vină Salvarea să mă ia, ce mai astepţi?

Aşa a început cel mai groaznic coşmar. Aşa a început dramatica manifestare a dorinţei ei de a trăi. Dar tot aşa a început şi neputinţa mea de a face ceva practic care să-i fie de folos.

Se putea face mai mult ?

Categoric  nu...

Prima zi de concediu. Fusesem prin Bucureşti după medicamente. Pe Mama am găsit-o la sora mea.  Ce se-ntâmplase ?

Văzând că noi o duceam cu vorba a plecat de acasă în căutarea tămăduirii miraculoase. Mai târziu când a cunoscut o efemeră ameliorare a sănătăţii ne-a povestit cum a parcurs drumul acela. Până la gara noastră din Tânganu a ajuns relativ uşor. Era aproape (circa 200 metri). Dar de la gara Căţelu până la sora mea distanţa era mare  (circa 500). După  2-300 metri de mers puterile o părăsiseră. Din cănd în cănd se odihnea. “Imi venea să merg în patru labe ca un câine. Nu mai puteam. Treceau pe lângă mine nişte băieţi tineri. Nici unul nu se apropia de mine să mă ajute. Mi-era ruşine să le cer ajutor”.

Aşa a pornit Mama exodul spre căutarea firului care să-i ducă viaţa mai departe.

Iar eu am rămas să-mi “petrec” concediul alergând între casa noastră, Mama, medici şi farmacii. Întâmplarea făcuse ca eu să rămân tot singur în acel concediu. Soarta a făcut ca temerile mele să fie nişte false alarme.

A fost una dintre multele coincidenţe pe care le vom mai întâlni.

• Prec
• Mai departe