- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Creat: 21 Iunie 2024 21 Iunie 2024
- Accesări: 2691 2691
Index articole
-----------------------------------------------
Am vrea ca viaţa noastră să se desfăşoare fără coborâşuri. Să o parcurgem cu seninătate, cu bucurii, fără sincope negative. Dar sunt puţini pământeni care pot să aibă o viaţă linear-ascendentă. Nu a fost cazul lui Dudu. Dealtfel în lumea noastră, de oameni simpli, care ne luptăm cu viaţa încă de copii este puţin probabil, chiar imposibil, să trăim, aşa cum spuneam în capitolul anterior, o “la dolce vita”... permanentă.
Viaţa omului se desfăşoară după o curbă balistică. Începem cu mediul restrâns al copilăriei care se măreşte odată cu vârsta. Adolescentul, apoi tânărul are vocaţie de aviator. Îşi ia zborul pe drumul larg (mai lung sau mai scurt) al vieţii. Atinge zenitul şi, inevitabil, urmează drumul descendent. Deci căderea... Este drumul cel simplu al vieţii. Al vieţii noastre a tuturora. A fost şi al lui Dudu. În capitolele anterioare am prezentat drumul lui Dudu de la băieţelul cu păr creţ care juca fotbal pe uliţele satului, şcoala, fotbalul, lungul drum al Ardealului, reîntoarcerea... Dar inevitabilul se produce: drumurile lui se scurtează şi se împuţinează. Încet, încet se însingurează pe locurile unde s-a născut.
Nu exista viaţă fără moarte. Nu există moarte fără să fie precedată de viaţă. Este o înlănţuire firească. Marele scriitor Marin Preda spunea în debutul capodoperei sale şi a literaturii române, “Cel mai iubit dintre pământeni”, că în natură moartea este ceva obişnuit, numai oamenii o fac îngrozitoare...
Am prezentat etapele, faptele, întâmplările luminoase din viaţa lui Dudu. Nu putem evita şi umbrele neguroase. Cele mai dramatice: pierderea unor persoane apropiate, dragi. Şi începe un şir trist de pierderi de vieţi ale unor persoane apropiate şi dragi lui Dudu...
În anul 1998 un tragic accident îl răpeşte pe nepotul de soră atât de drag lui, Mihăiţă State. Avea doar 29 de ani (născut în 1969). Era liderul generaţiei sale din aproape toate punctele de vedere: inteligenţă, fotogenie, talent fotbalistic, personalitate, altruism...
În anul 2001 a trecut graniţa dintre viaţă şi moarte Mama sa, Maria Sava. Avea 77 de ani (născută în anul 1924). Frumoasele ei trăsături au fost moştenite de cei trei copii ai săi şi de o parte dintre nepoţi. A crescut direct 3 copii şi 2 nepoţi. Era o femeie echilibrată, sensibilă, caldă. În lungile noastre zile de pregătire şcolară ne asigura, discret, tot ce ne era necesar. L-a iubit mult pe “prâslea” cel care a stat atât de mult departe de ea, departe de familie, departe de noi toţi.
Peste 1 an, în 2002 a urmat-o pe drumul fără întoarcere şi tatăl lui Dudu, Anton Sava. Avea 80 de ani (născut în anul 1922). I se spunea “Vântu” şi din câte îmi aduc aminte această poreclă i se trăgea de la unele vorbe ale dumnealui. Avea ciudăţeniile sale, vorbe de duh pe care le repeta mereu şi o slăbiciune: îi plăcea vermutul... Susţinea, cu toată convingerea, că o boală de piele la mâini (probabil o insuficienţă cronică a vitaminei A) o trata cu cunoscuta băutură care, în opinia lui, era eficientă.
Peste un an, 2003, dispare şi subalternul său, vecinul meu, Stănică Constantin, şofer în cadrul Serviciului Transporturi al Întreprinderii “23 August”. Serviciul i-a apropiat foarte mult, în ultimii ani plecau împreună “la datorie”. Stănică Constantin îi spunea “profesorul”, apelativ care a fost preluat şi de alţi prieteni. De reţinut că acesta a fost bolnav de ficat (ciroză). De ce l-am trecut pe lista pierderilor apropiate lui Dudu?. În afară de faptul ca au fost colegi de serviciu, destinul lor seamănă destul de mult. Stănică Constantin era vecinul meu, Dudu era prietenul meu cel bun, aşa că i-am cunoscut foarte bine pe amândoi. În adolescenţă şi în tinereţea lor nici unul dintre ei nu a fost consumator de băuturi alcoolice. Aş putea spune că erau chiar abstinenţi. Au început să bea mai pe la mijlocul vieţii dar niciodată nu au devenit băutori notorii aşa cum au fost şi sunt atâţia în Tânganu... Şi totuşi băutura le-a fost fatală la amândoi. Probabil că zestrea lor genetică, “bogăţia” cu care Dumnezeu şi părinţii lor i-au înzestrat a fost săracă la capitolul “rezistenţă la alcool”...
În anul 2006, în ultima zi a lui septembrie, a trecut în eternitate şi Nelu Matei, prietenul nostru, a cărui viaţă s-a întretăiat şi cu a lui Dudu. Calmul, simpaticul, echilibratul, celebralul nostru prieten, cel proiectat sa traiască “una sută de ani” (cum spuneam noi, adesea...) ne-a părăsit trist, surprinzător, incredibil la fine de septembrie 2006, in plin început de toamnă. A vieţii... Avea (de reţinut) ani 57...
Căderea industriei socialiste, şi în special a marilor întreprinderi, a lovit inevitabil şi mândria industriei româneşti,marea întreprindere “23 August”. Şi, evident este afectat şi Dudu care şi-a pierdut serviciul.
Falnicul, vitalul, frumosul, tenacele sportiv de altădată a început să aibă probleme acolo unde se aştepta (sau ne aşteptam) mai puţin: sănătatea. Aşa că s-a pensionat pe caz de boală. Este adevărat că între timp, aşa cum spuneam puţin mai sus, a început să bea. El, care în anii anteriori a avut prea puţin de a face cu băutura. Într-o discuţie despre coechipierii lui pe care i-am văzut atunci când a evoluat în seria II a Diviziei B (sudică) l-am remarcat pe portarul Şai. Mi-a spus, stupefiant, că “bea coniacul cu halba”. La Cugir, deşi se pare că mediul era propice unei asemenea “îndeletniciri”, el nu a avut mania băuturii. Prietenul lui, prietenul nostru, Ion Constantin-Godăcel, în drumurile lui cu serviciul prin Ardeal, i-a făcut câteva vizite la Cugir şi ne-a spus că acolo el nu a fost băutor dar că “le avea cu fetele...”.
Adevărul, gol-golut este că Dudu a început să bea. Se pare că Dumnezeu nu l-a înzestrat cu tăria de a rezista acestei defecţiuni, altminteri, umane. Alţii, am mai spus, băutori notorii, au rezistat până la adânci bătrâneţi.
A făcut, până la finalul vieţii, un cuplu stabil cu consăteanca noastră Istrate Floarea-“Floricel”, funcţionară la Primăria Cernica.. După moartea părinţilor săi, Dudu a lăsat casa părintească băieţilor săi (care între timp s-au căsătorit) şi s-a stabilit în locuinţa prietenei sale.
Aşa cum spuneam mai sus viaţa lui Dudu s-a îngustat simţitor. S-a retras tot mai mult într-o incredibilă carapace, el băiatul acela spiritual şi sensibil, el care a bătut, ca nimeni altul, ţara în lung şi lat. S-a refugiat în băutură... şi, evident, sănătatea lui a început să dea rateuri.
Care au fost cauzele care l-au deturnat pe drumul acesta? Nu-mi propun, nu am forţa, nu am puterea sufletească, nu am cunoştinţele necesare, nu se cade ca, eu, prietenul său dintotdeauna să fac o analiză, la rece, a drumului său.
Eu i-am fost prieten. Nu judecător...
Fiecare cu drumul său...
Fiecare cu destinul său...
Doar câteva amintiri legate de ultimii săi ani...
Era în anul 2008, ne-am întâlnit la fostul butic al lui Trocan. A cerut o sticlă de vin deşi problemele sale cu sănătatea erau notorii. I s-a atras atenţia (de către un consătean, în nici un caz de mine) că nu trebuie să mai bea. Tragic, el a spus, fără ezitare, fără emoţii... vizibile... că pentru el nimic nu mai are importanţă, dacă bea sau nu bea pentru că el oricum MOARE... A spus-o direct, bărbăteşte, fără lacrimi, fără regrete, cu o resemnare impresionantă. Pe mine m-a lăsat interzis. Cu ochii în lacrimi... şi făra grai... Ca şi pe toţi cei de faţă.
A venit şi anul 2009. Sănătatea lui Dudu s-a deteriorat continuu... Drumul lui era ireversibil. A slăbit foarte mult. Băiatul frumos de altădată a devenit o amintire... Prin luna mai i-am facut o vizită la el acasă, adică la Floricel. I-am adus două carti. Pe timpuri el a fost un cititor pasionat. Era o carte despre viaţa de excepţie a lui Che Guevara şi una de povestiri umoristice ale lui Gheorghe Brăescu. Pentru delectare i-am dat cărţi relativ uşoare. Fusese internat o vreme. Avea probleme cu vederea. Mi-a spus că va încerca să le citească dar nu crede că va reuşi. Problemele de sănătate se multiplicaseră. Se pare că avea şi un început de diabet care, aşa cum se ştie, este o boală degenerativă: afectează, diminuează toate funcţiunile esenţiale ale organismului. Nu doresc şi nu este cazul să intru în detaliile bolii lui. Am revenit pe la mijlocul lunii iulie. Era singur. Şi foarte obosit. Am stat la el atât cât putea suporta. Un sfert de oră. Avea o drenă permanentă. Conştiincios, mi-a înapoiat cărţile. Nu le citise. Nu a putut. Discuţia a fost stingheră, plină de banalităţi. Oare?
Şi totuşi, la un moment dat a spus nişte vorbe memorabile:
“VASEA, ÎN SEPTEMBRIE, EU PLEC...”
Se pot face comentarii la un o asemenea destăinuire?
Există mai mult dramatism când un prieten-frate îţi spune franc, sincer,
calm, resemnat vorbe care înseamnă:
“ŞTII, EU... MOR... PESTE DOUĂ LUNI?”.
Am rămas... fără glas. Poetul de exceptie, Tudor Arghezi, scria cândva:
“ DE CE AI PLECAT ?
DE CE AI MAI FI RĂMAS ?”
Am încercat să revin la el în luna august, penultima...
Nu a mai putut să primească pe nimeni.
Pentru că august a fost ultima...
Septembrie era... departe...
A plecat pe drumul fără întoarcere pe 22 august...
S-a grăbit...
Avea (retineţi!) ani 57...
Ca si prietenul nostru Nelu Matei...
O vârstă fatidică nu numai pentru ei.
A plecat în vara vieţii...
N-a mai apucat nici toamna calendaristică, nici toamna vieţii...
Viaţa lui a fost una trepidantă. A ars prea repede...
Nu am intrat în prea multe detalii ai ultimilor lui ani, anii suferinţei sale, ale degradării fizice a unui bărbat superb.
Am respectat legea universală, valabila oriunde şi oricând, care decretează:
***********************************************
DE UN OM ESTE BINE SĂ NE ADUCEM AMINTE
AŞA CUM A TRĂIT ŞI NU AŞA CUM A MURIT!
***********************************************
Deci şi de Dudu...
Poetul Romulus Vulpescu spunea cândva:
“Vine ziua să coboare
Discul meu solar
Vine vremea la izvoare
Să mă-ntorc, deci, iar”...
Şi în încheierea acestui capitol, parafrazând-o pe sensibila poetă Constanţa Buzea, putem spune că, de acum înainte, Dudu ne va privi din lumea de dincolo de viaţă:
FĂRĂ SĂ VREA... FĂRĂ SĂ ŞTIM...
FRAGMENT DEDICAT LUI DUDU SAVA
în micro-monografia
“TÂNGANU, MICROISTORIE FOTBALISTICĂ”
* DUMITRU SAVA
Ne continuăm periplul fotbalistic cu prezenţe tângănene în fotbalul naţional şi ne oprim la... Dumitru Sava (născut în 1952). A fost junior la Metalul în echipa care a câştigat primul titlu de campioană naţională de juniori în anul 1970 sub conducerea marelui făuritor de talente metalurgice, Leon Lazăr. Din acea echipă de vis şi-au luat zborul spre culmile înalte ale fotbalului românesc nume de referinţă în eşichierul autohton, portarul Bucaru apoi jucătorii de câmp: G. Sandu, M. Savu, G. Stan, Trandafilon, Mateescu. Dumitru Sava şi-a urmat destinul fotbalistic într-o altă echipă metalurgistă, Metalurgistul Cugir (erau obiceiurile timpului ca echipele din aceiaşi branşă profesională să-şi împrumute jucătorii între ele). Acolo a evoluat între anii 1971-1985, deci 14 ani, spunem noi, cu succes. În anul 1975 a fost declarat cel mai bun jucător din judeţul Alba şi implicit al echipei din Cugir. În judeţul Alba mai existau şi alte echipe valoroase cum ar fi Unirea Alba Iulia sau Metalul Aiud. În lotul din 1982, alături de Dumitru Sava, apar şi alţi jucători cunoscuţi: Vătafu, Stanciu (din Dobroieşti), Iovănescu, Simu, Şai, Dobrai, portarul Anuţei (fost la Dinamo Bucureşti), Ţintea, Floare (din Buftea), etc. După anul 1985 s-a retras acasă, la noi, la Tânganu, a fost, o vreme, antrenor de copii la Metalul apoi a abandonat fotbalul. Surprinzător, cel mai tânăr jucător care a evoluat în echipa de „Tineri” în anii 1967-1968 (reamintim născut în 1952) nu a mai apărut în meciurile locale. A abandonat fotbalul din cauza unei accidentări la genunchi care s-a produs în anul 1982 (avea 30 ani) şi doctorul i-a spus atunci: „La vârsta ta acesta este începutul sfârşitului”. Şi n-a mai avut curaj să evolueze nici în meciurile locale... Jucător de viteză, n-a strălucit printr-o tehnică deosebită. Harnic, disciplinat s-a impus prin muncă şi a fost foarte iubit în Cugir unde i se spunea „Piticu”. Deci putem spune că a fost „metalurgist” 100%. Destinul lui fotbalistic a fost legat de o echipă de undeva de prin centrul ţării. Acum el a trecut în penumbra fotbalului si a... vieţii. Ca şi Metalurgistul Cugir. Dar şi Metalul, echipa-mamă, a trecut în istorie. Şi aşa cum evoluează lumea de astăzi se pare că nu vor mai reveni niciodată în prim-planul fotbalului românesc. În ziua de 22 august 2009 “Creţu”, prietenul meu de suflet, “fratele” meu mai mic, cu care am împărţit bucurii şi tristeţi, a plecat şi el pe drumul atât de bătătorit de alţi fotbalişti. Avea doar 57 de ani. Am plecat amândoi pe drumul vieţii în 1970 la întoarcerea mea din armată: am terminat amândoi liceul, cursuri serale, în anul 1971. Ne-am pregătit împreună pentru bacalaureat. Apoi drumurile noastre s-au despărţit doar fizic: el a luat drumul fotbalului ajungând în mijlocul Ardealului. Eu am rămas acasă. În cei 14 ani de depărtare ne-am scris atâtea scrisori încât acestea constituie, în arhiva mea, un dosar voluminos... În acel august fierbinte s-a mai produs o despărţire... temporară...
________________________________________________________________
Abonare pentru a fi notificat cu privire la comentariile noi
Raportati
Comentariile mele