CAPITOLUL IV - ÎNTOARCEREA FIULUI, TATĂLUI, PRIETENULUI RĂTĂCITOR - Pagina 5

: Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 21 Iunie 2024 21 Iunie 2024; Accesări: 2696 2696

Index articole

Pagina 5 din 8

-------------------------------------------------------------------------------------

Anul 1985 a consemnat, în sfârşit, mereu anunţata întoarcere acasă a lui Dudu. Trecuse 14 ani din acel atât de îndepărtat an 1971. Nimeni: el, familie, rude, prieteni, cunoscuţi nu credeau că Dudu va rezista atât de departe de casă atât de mulţi ani... Dar viaţa are legile ei, meandrele ei, surprizele ei. Dudu avea acasă (acasă la Tânganu: 2 băieţi de 7 şi respectiv 5 ani). Îl aşteptau. De fapt îl aştepta toată lumea. Cu Angela. Doar ea promisese tot timpul că după încheierea activităţii fotbalistice va veni cu Dudu alături de copii. Era, altminteri, în firea lucrurilor. Viaţa, lângă Bucureşti, avea, indiscutabil, mai multe şanse de reuşită decât în îndepărtatul şi însinguratul Cugir, unde fără fotbal nimic nu e...

Şi totuşi ea nu a venit cu Dudu. Pur şi simplu i-a spus că ea nu pleacă “de acasă”. Dacă vrea să plece el dar ... fără ea. Şi aşa s-a întâmplat.

Absolvent al Institutului Politehnic de Subingineri, Dudu, prin intermediul potentului său frate, Ion Sava, a găsit, fără probleme, de lucru în cadrul Serviciului Transporturi al Întreprinderii “23 August”. Fratele său, Ion Sava, era din 1981 preşedintele cunoscutului club sportiv bucureştean “Metalul” aflat sub patronajul mai sus amintitei întreprinderi. Imediat, pe aceiaşi filieră, i s-a găsit şi un post de antrenor de copii la acelaşi club. N-am intrat niciodată în detalii în legatură cu activitatea sa de antrenor. Era clar ca era un post de complezenţă asigurat de fratele sau. Fotbal ? Nu a mai jucat niciodată. Avea, atunci, ani 33. Aşa cum i se spusese, încă din 1982, accidentarea de la genunchi a însemnat “începutul sfârşitului”. Atât de mult s-a temut de vreo recidivă încât nu a mai avut curajul să joace nici măcar în meciurile noatre local-duminicale. Îmi spunea mereu aceleaşi cuvinte: “Mi-e frică!”. A fost o teamă surprinzătoare pentru un luptător de talia lui Dudu. Alţi jucători talentaţi, precum Marian Preda-Firimitură, care tot cu un genunchi a avut probleme, a jucat, în “localele” noastre, până la peste 45 ani. Au fost şi alţii. Eu am jucat în acele meciuri, până la 59 ani şi... 2 zile (ultima dată pe 11 martie 2007). Si, deşi mimam fotbalul, nu se poate spune ca nu exista riscul unei accidentări. Ba, în vreo două rânduri, am fost foarte aproape de o accidentare gravă. Dar nu cunoaştem noi, de la distanţă, duritatea meciurilor pe care le-a susţinut Dudu într-o divizie B foarte dură, aşa cum a spus el de nenumărate ori şi cum am relatat noi în capitolul anterior.

Angela a rămas departe, Dudu şi-a reluat, relativ fără probleme, viaţa lângă ai săi şi în primul rând lângă familie.

Dar Angela nu a cedat aşa de uşor. A intentat proces prin care solicita să i se atribuie ei, în calitate de mamă, baieţii spre creştere. Nu ştim dacă acest gest la făcut din convingere, chiar dorindu-şi baieţii lângă ea sau numai pentru a se justifica în faţa lumii. Cert este că procesul s-a desfăşurat la Alba-Iulia, capitala judeţului Alba. Conform legilor, procesele se desfăşoară în localitatea reclamantului. În acest caz, domiciliul Angelei. Am fost solicitat de Dudu să fiu unul dintre martori şi normal am acceptat. Aşa că la data procesului am descins, împreună, în inima Ardealului. Ne-am oprit, mai întâi la Cugir. Am sosit în Cugir cam pe la mijlocul zilei, aşa că spre seară am făcut un tur al orăşelului. Ce tur? Am parcurs dus-întors strada principală. A fost emoţionant: nu făceam 15-20 metri şi eram opriţi de o cunostinţă locală de a lui Dudu cu care ne-am întreţinut. A fost o incredibilă demonstraţie de simpatie pentru “Piticu”, cum îl apelau toţi. Atunci am înţeles ce a însemnat fotbalul pentru micul orăşel, cât de multă simpatie a cules Dudu în cei 14 ani petrecuţi acolo şi de ce a rezistat atât de mult atât de departe... Cu o aşa supersimpatie a fost uşor să se adapteze şi mai greu să părăsească oraşul adoptiv. Mi-a prezentat locurile pe unde şi-a petrecut atâta amar de timp, pe unde a locuit, unde era cazat în cantonament, unde locuiau unii dintre prietenii lui, ba chiar şi unii dintre şefi (cum ar fi Teodor Sadi), unde era sediul clubului, stadionul, căminele de... fete, etc. Am fost găzduiţi, peste noapte, la bunul său prieten, fotbalistul Alexandru Kilin, o gazdă ospitalieră aşa cum îi şade bine unui bun român (deşi el era ungur) mai ales din Transilvania...

A doua zi am purces la Tribunalul din Alba Iulia împreună cu Alexandru Kilin şi încă un alt prieten, localnic, ca martori. Acolo ne-am întâlnit cu Angela, am discutat amiabil, civilizat, i-am spus că imi pare rău că suntem (“doar”) pentru acel proces “adversari”, dar prietenul meu este Dudu şi nu ea. Părea resemnată. Pledoaria mea s-a axat, normal, pe faptul că cei doi băieţi au fost crescuţi de la 9 luni la Tânganu. Am subliniat elocvent că ei au fost bine îngrijiţi şi educaţi de părinţii lui Dudu, ajutaţi de fratele său şi de sora sa. Inevitabil a trebuit să spun că Angela îi vizita, fugitiv, de maxim 2 ori pe an. Ca punct forte al depoziţiei mele am atras atenţia, în calitate de părinte tot a doi băieţi, că a scoate doi copii din mediul în care au crescut (şi singurul pe care-l cunosc) poate da naştere unei drame, unei înstrăinări care să-i marcheze toată viaţa. Ceilalţi doi martori s-au încurcat teribil, s-au bâlbâit, au fost lamentabili... Ei erau fotbalişti... nu vorbitori. Avocata lui Dudu a spus că fără ”domnul acela adus de la Bucureşti” ar fi pierdut procesul. Aşa că Dudu, caz rar în jurisdicţia românească, a câştigat dreptul de a creşte amândoi băieţii în detrimentul mamei lor...

Viaţa lui Dudu, aici la el acasă a intrat în... normal. Serviciu, antrenorat, creşterea băieţilor, împreună cu familia şi evident pentru frumosul nostru consătean... fete. Metalul Bucureşti era atunci în mare vogă sub preşedinţia fratelui său, avea în lot campioane olimpice la Los Angeles aşa că Dudu al nostru avea de unde alege...

A venit şi faimoasa “revoluţie” din decembrie 1989... Dar acele evenimente încă nu-şi puseseră decisiv amprenta asupra vieţii fiecăruia dintre noi. Încă mai trăiam, într-un fel, de “la dolce vita”. “Zestrea” pe care o lăsaseră “alungaţii” era încă consistentă aşa că o parte dintre noi a continuat să-şi ducă viaţa la vechile locuri de muncă de parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Nu pentru toţi, dar eu şi Dudu am continuat să rămânem pe vechile poziţii. Până când? Vom vedea...

Îmi cer scuze dar pentru a sublinia personalitatea complexă a lui Dudu trebuie să mai amintesc şi de o pseudo-idilă cu o colega a mea (de la serviciu). Nu ştiu prin ce împrejurare a cunoscut o superbă salariată din cadrul Serviciului Desfacere al Centralei Industriei Lânii, Aura Andreescu. Locuia în cartierul “23 August” şi era un supermodel feminin al acelor ani. Era divorţată. Erau două firi diametral opuse. El sensibil, fermecător, ezitant, ingenuu. Ea insensibilă,fermecătoare, autoritară, materialistă. Chiar am fost curios dacă se poate naşte o relaţie (cât de cât) sfidând “legea contrariilor”. Şi întradevar această presupusă relaţie a murit din faşă. În materie de relaţii umane nu este posibil chiar totul... Îmi amintesc că, colegi de serviciu fiind, şi ştiam amandoi, şi eu şi ea, de prietenia noastră, de prietenia lor, ne-am plimbat prin zona gării Titan. Toţi cunoscuţii care m-au văzut m-au întrebat cine era acea femeie superbă...

Era de excepţie...

Apoi, o vreme, a trăit, într-o “dulce consensualitate”, cu o salariată de la întreprinderea unde lucram eu atunci, Postăvăria Româna, pe nume Manea Mariana. A locuit la ea. Avea şi ea doi copii. Dudu şi-a adus aminte că în urmă cu mulţi ani a buchisit serios tainele matematicii aşa că le-a împărtăşit din cunostinţele sale copiilor femeii cu care trăia în concubinaj. Din când în când mă mai consulta (telefonic) şi pe mine. Atât cât îmi mai aduceam aminte din pregătirea din urmă cu vreo... 20 de ani. Dar nici această idilă nu a ţinut o veşnicie şi Dudu a revenit acasă în Tânganu. A continuat să lucreze la “23 August”.

Dar vremurile frumoase nu ţin o veşnicie.

Apele s-au involburat şi viaţa relativ tihnită, monotonă, aşezată, cât de cât, a lui Dudu a început să dea semne de dezechilibru.

Şi nu numai viaţa lui.

Au apărut: boala, pierderea serviciului, a unor rude, a unor prieteni, decăderea...

Despre toate acestea în capitolul următor.

Ultim....