CAPITOLUL I - MUGURII UNEI PRIETENII - Pagina 2

: Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 21 Iunie 2024 21 Iunie 2024; Accesări: 2696 2696

Index articole

Pagina 2 din 8

Care este prima mea amintire despre Dudu ?

Caut în memorie, în timpuri de demult, peste care au trecut veri caniculare (precum cea din zilele în care am început să aştern aceste rânduri/gânduri), ierni geroase şi vânturi reci venite din pustia rusă şi ploi aduse de nu ştim unde pe cerul nostru, câteodată vânăt şi oameni care nu mai sunt şi oameni care nu au fost... Atunci în acele vremuri depre care eu vreau să vă povestesc, deci, încerc să găsesc, să descopăr în intimităţile sufletului meu prima amintire despre Dudu. Ajung aproape inevitabil la însemnările mele despre istoria fotbalului tângănean în care povesteam că în curtea lui familiei Sava se juca fotbal. Reproduc fragmentul din acea microistorie fotbalistică tângăneană. În curtea lui “Marinuş al lui Marin Agentu (care avea casa lângă familia Sava, fără gard despărţitor şi când se încingea câte o partidă de fotbal în acea curte, Ion Sava le aducea mingea “arzându-i” şi el câte un şut!)”. Relatarea aparţine unui mare iubitor de meleaguri natale, fiu al acestor pământuri, profesorul Stere Cristea (Turugă). Şi cei mici profitau de mingile care depăşeau “cadrul” afectat curţii şi “păleau” şi ei, cu sete, obiectul magic. Se juca fotbal (miuţe) oriunde: pe maidanul din centrul satului, pe uliţele mai largi. Tot în acele însemnări am scris că cei mai mici erau “plasaţi” în poartă. Era o realitate. Toţi doreau să se avânte în atac să lovească des mingea, să marce goluri. Cel din poartă era un fel de “pândar” care avea grijă să repună obiectul în joc... Diferenţa de vârstă dintre Sava Ion (născut în 1943) şi “cel mic” Sava Dumitru (născut în 1952) era, deci, apreciabilă: 9 ani. Prâslea, cu un păr blond, creţ, îl însoţea pe “nenea” peste tot. Protejat şi susţinut de fratele cel mare era şi el inclus în miuţele de pe uliţe. Dar legea (chiar nescrisă) era lege... şi trebuia respectată: cei mici să înceapă ca... portari. Aşa l-am cunoscut pe prichindelul numit de toţi “Creţu”: portar “uliţar”. Curajos, îndrăzneţ, abil, “Sava cel mic” şi-a luat rolul în serios făcea plonjoane şi mai apăra din mingile care se îndreptau spre poarta sa, stârnind admiraţia jucătorilor şi a privitorilor de ocazie. Printre privitori şi cel ce scrie aceste rânduri... Aşa l-am remarcat pe Creţu. Prima lui poză, care se află în posesia mea, ne arată un băietaş care chiar avea părul creţ. Mi-e greu să localizez, în timp, când s-a întâmplat această întâlnire. Cred ca eu aveam vreo 13-14 ani iar el vreo 9-10. Probabil prin anii 1961-62.

Apariţia terenului “central” de fotbal a modificat, substanţial, datele problemei. Fotbalul de pe maidan şi uliţe s-a mutat ... central pe noul teren abia înfiinţat. Aici s-au format noi prietenii s-au cimentat prietenii vechi. Eu am avut şansa să fac parte dintr-un grup de băieţi, mai deosebiţi, iertaţi-mi lipsa de modestie, mai aparte. Şeful nostru faptic şi spiritual era Ion Sava căruia nu ştiu de ce i s-a spus “Doctoru’ “, apelativ pe care-l folosim şi azi. Apoi urmau Sandu Constantinescu-Pripigică, Ion (Neluţu-Nelu) Matei, Mircea Tache, Marin Iordache-Zanea şi evident ni s-a alăturat şi puştiul Dudu Sava-Creţu. Ne coordonam activităţile între noi: cele profesionale (Neluţu Matei şi Mircea Tache erau colegii mei de serviciu), şcolare (aproape toţi urmam liceul la seral), distractive (dans, revelioane, băi în lacul Cernica, mai târziu în ştrandul cu acelaşi nume) şi evident... fotbalistice. Fotbalul a fost un extraordinar liant între băieţi. Se juca seară de seară pe terenul central şi era imposibil să nu se lege prietenii. Eu, după zeci de ani, am afinităţi cu unii consăteni pentru că am jucat... cândva fotbal împreună. Cândva înseamnă anii ‘960. Din păcate azi fotbalul nu mai are aceiaşi putere de seducţie, de apropiere între tineri.

Între anii 1963-1968 (an în care eu am plecat în armată) am fost prezent în multe seri pe terenul de fotbal pentru incredibilele meciuri (Doamne!, cum să le zicem: “serale?”). Rar se va mai întâmpla pe “miniplaneta Tânganu” un alt fenomen de asemenea dimensiuni faptice şi emoţionale. Eu aveam între 15-20 ani. Prietenul meu avea între 11-16 ani. Îmi amintesc vag de puştiul (“creţ”) care se implica în meciurile “serale” doar în anii 1966-68. Dar numai atunci când avea timp. Ca şi mine urma liceul (seral) şi timpul nostru era drămuit mai ales pentru... serale fotbalistice. Aş putea să intru, iar!, în detaliile acelor meciuri. Cu alegeri în fiecare seară, cu perioade în care se stabileau echipe pentru o perioadă mai lungă de timp, cu “bombele” lui Nită şi ale lui Mircea lui Dospitu care pe mine, portar, mă terorizau, cu victoriile sau înfrângerile “şefului de echipă” Godac, care în caz de înfrângere a acestuia se terminau cu “baterea tablei” pe drumul către bodega lui “nea Mitică”. Dar Dudu nu a fost unul dintre protagoniştii acelor “întâmplări fotbalistice” decât ocazional.

Să abordam un capitol în care Dudu Sava a avut un rol important.

Am scris şi cu altă ocazie că meciurile duminicale între “Tineri” şi “Bătrâni” au făcut deliciul spectacolului fotbalistic tângănean de a lungul a multor zeci de ani. Aşa am pomenit eu în anul 1958 pe terenul de la “Zuzea”, aşa a continuat, în deceniul următor, pe “terenul central”, cu alţi protagonişti. Puterea exemplului, a tradiţiei, pe acele vremuri, era puternică. Trecuse vremea generaţiei lui Ion Zanea, Cosma Tudor-Mafoame, Fane Megheş, Mihalache Gheorghe-Coamă, Nicoară Mieluş-Cotoiu, Ion Gheorghe-Popeda, Oprea Marin-Şinu lui Patile, Nicu Şindiu, chiar şi a celebrului cuplu de mijlocaşi – Tache Ion-Băşinică – Ştefan Alexandru-Ţigae. Pe poziţie au rămas eternii Cosma Tudor-Cocoş şi Ion Ciobanu secondaţi de omniprezentul State Vasile-Pocăitu şi Ion Nicolae-Godac...

Aşa că în anii 1966-1968 aceste meciuri tradiţional-duminicale s-au desfăşurat cu o regularitate de ceasornic.

Să amintim echipele:

TINERII:

- În poarta, cu voia dvs. Vasile Bolboja zis şi “Andrei” (după numele portarului de atunci al Rapidului) pentru modul defectuos în care prindea mingea “la piept” din care sărea ca din gardul... cimitirului (ziceau răutăcioşii...).
- Fundaşi: Mircea Tache, Istrate Tudor-Pichi, Tudor Nicolae-Pleau, Popescu Nicolae (Icil), Dumitru Ion-Ţânţaru,
- Mijlocaşi: Marin Iordache-Zanea, Zamfir Constantin-Târnaţi, Gogu Iordache-Zanea, Ivan Virgil-Coţomeagă, Radu Constantin-Coţain,
- Atacanţi: Oprea Gică-Câcă, Sava Dumitru-Creţu, Ion Constantin-Godăcel, Pârvu Nicolae-Leonte.

Acesta era, ca să zicem, lotul de bază. Desigur că mai existau şi alţii care completau, la nevoie, sau în caz de absenţe fortuite, echipa “Tinerilor”. De cealaltă parte nu lipseau cunoscuţii “veterani”: Cosma Tudor-Cocoş, Ion Ciobanu, Ion Nicolae-Godac, Iordache Mircea-Dospitu, Gheorghe Ion-Nită, fraţii Mamonu (Marin şi Ion-Curcă), Ivan Tudor-Dudel, State Vasile, Marcu Marin-Nuş, Sava Ion-Doctoru’ şi alţii...

Meciurile – arbitrate de Radu Ion – Muţunache – erau spectaculoase, gustate de numerosul public, şi, oarecum surprinzător, începeau la orele 15,00-16,00 pentru a se asigura timp şi pentru fotbaliştii amatori şi de ...dans la Caminul Cultural plasat în fosta “Cârciumă a lui Stancioi”. Evident când acestea se desfăşurau. Că nu aveau regularitatea meciurilor de fotbal...

Am fost un portar mediocru. Cu predecesori iluştri ca Ion Zanea sau Gheorghe al Matilichii era greu să te impui ca portar de valoare... Dar, se pare, că la acele meciuri din anii 1967-1968 am fost un portar să zicem... “bunicel”. Altminteri, fără concurenţi de valoare, în acei ani, am fost portarul echipei Tânganului în puţinele meciuri amicale şi de calificare în “Promoţia” judeţeană. Indiscutabil, eram titularul echipei de “Tineri”. Îmi aduc aminte că înainte de un asemenea meci am întârziat şi m-am trezit acasă cu Dudu (a venit cu o bicicletă de împrumut!) să vadă de ce nu m-am prezentat, în timp util, la meci. Atunci mi-a adus cea mai importantă apreciere din acei ani, a modestei mele prestaţii de portar: “Vasea, fără tine în poartă nu am curaj să joc!”. Era aprecierea prietenului meu de o viaţă mai tânăr cu 4 ani. Eu aveam 20 de ani el doar 16 ani. Niciodată nu am să uit acele cuvinte venite de la un prieten total, de la un frate... Ele ascund mult mai mult decât prestaţia mea de modest portar. Ele ascund o imensă încredere într-un prieten. Şi acum peste atâţia ani îmi aduc aminte (printre lacrimi...) de Dudu la poarta mea, lângă o bicicletă împrumutată, spunându-mi cuvintele care au devenit emblematice pentru o prietenie de excepţie.

Acele meciuri erau aprig disputate. Nu intru în amănuntele pe care le-am prezentat, în detaliu, în “Microistoria fotbalistică a Tânganului”. Forţa echipei noastre, a “Tinerilor”, consta în siguranţa cu care evolua în apărare, “creierului” ei, regretatul Istrate Tudor zis şi “Pichi” pentru asemănarea fizică şi siguranţa în joc cu a celebrului “libero” al lui Inter Milano cu acelaşi nume, renumita echipă a acelor ani, antrenată de legendarul Helenio Herrera.

La mijloc forţa echipei consta în talentatul Marin Iordache-Zanea şi a efemerului talent Zamfir Constantin-Târnaţi. Dar “floarea de la butoniera celor... Tineri” era, indiscutabil, cuplul de înaintaşi centrali Dudu Sava – Godăcel. Fără golurile lor nu ar fi fost posibil echilibrul aproape matematic în număr de victorii cu cei mai vârstnici. Ciudat este că în competiţiile de înalt nivel (până la Divizia B) cei doi au evoluat (cu succes!) pe extreme. Atunci, în acei ani, în acele meciuri strict locale, cele două “zvârlugi” marcau gloluri după goluri, creîndu-le reale probleme celor “Bătrâni” dislocându-i, măcinându-i pe flancuri. A fost asul din mâneca noastră, a celor “Tineri”, în disputele cu mai experimentaţii şi mai valorosii noştri adversari...

În decembrie 1967 am cumpărat, în rate, un magnetofon Tesla-Uran (cu dublă alimentare curent-baterii – o noutate a acelor vremuri) de provenienţă cehoslovacă. Se apropia revelionul dintre graniţa anilor 1967/68. Ca de obicei, în acei ani nu am pregătit nimic lăsând totul “pe ultima zi”. Neluţu Matei a venit cu o ştire “bombă”: părinţii lui făceau revelionul la nişte rude din Pantelimon şi, ca atare, noi puteam să facem revelionul la el acasă, evident cu acordul celor “bătrâni”.

A fost cel mai frumos revelion la care eu am participat vreodată S-a făcut o mobilizare “ad-hoc” şi ne-am strâns fix... 17 combatanţi: 9 băieţi şi 8 fete. Încerc să reproduc, din memorie, lista participanţilor:

Fete: Dorina şi Sanda (Suflă), “vecina” Visi (fata lui Ilie Neagu-preşedinte CAP), Didina (sora mea), Lenuţa Sava, Codiţa Bâlbâcică,....(nu imi mai amintesc încă 2 nume)...

Băieţi: Neluţu Matei (gazda), Ion Sava, Dudu Sava, Mircea Tache, Marin Iordache-Zanea, State Vasile-Pocăitu, Dumitrică Florea-Verde, Pârvu Nicolae-Leonte, Vasile Bolboja.

A fost un revelion de pomină.

Vedeta a fost, surprinzător,... Dumitrică Florea-Verde. A găsit o cămaşă ţărănească de a lui nea Mică Matei (tatăl lui Neluţu Matei) şi-a pus nişte dinţi de ceapă şi la graniţa dintre ani a ţinut un spectacol pe cinste. Îmi amintesc o replică a Lenuţei Sava: “Eu credeam că ăsta este mut!”. Eu, Dumitrică Florea şi Lenuţa eram de o seamă, adică paşoptişti (născuţi în 1948). De la 11.30 până la 12.30 deci la graniţa dintre ani, magnetofonul a cântat o... periniţă prelungită peste ani...pigmentată cu amintitele demonstraţii umoristice ale lui Florea-Verde. Pe la ora 3, aşa cum îi stă bine unei petreceri, s-a iscat o dispută feminină cum că unul dintre bărbaţi (care avea o pereche... stabilă) s-ar fi uitat, (prea) tandru, la o altă frumuseţe locală... A ieşit un mic scandal, cu ceva pahare răsturnate, şi în final combatanţii au părăsit scena revelionului. Îmi amitesc perfect, am râs copios după aceea, că în toiul scandalului, Neluţu Matei, gazda noastră, strângea liniştit... paharele răsturnate pe sub masă... În final au rămas pe metereze doar 6 combatanţi, toţi de sex masculin: evident gazda, Neluţu Matei, Mircea Tache, Dudu Sava, Marin Iordache, hazliul de ocazie, Dumitrică Florea şi Vasile Bolboja. Am încercat să ne hodinim care cum puteam după un aşa revelion zbuciumat, dar nişte pârdalnice de perne ne cădeau de sub cap tocmai când să aţipim. A doua zi am descoperit misterul: şugubeţul Dumitrică Florea nu a avut somn, ne urmărea şi cum aţipeam (evident sub influienţa băuturilor) ne trăgea pufoasele perne de sub cap şi aşa ne-am chinuit până dimineaţa. Dimineaţa am luat-o de la început, noi, cei şase. A venit Visi, ca o adevărată gospodină şi vecină grijulie ne-a făcut câte o cafea, a făcut o ordine exemplară, pentru care semnatarul acestor rânduri a răsplătit-o cu un “pupic” dulce şi am purces către ...”Vântu”. Cine era “Vântu” ? Tatăl lui Dudu şi al lui Ion Sava care ne-a primit, ca de obicei, cu bucurie, vin, ţuică şi... ziceri proprii în care era renumit şi pe care le rostea cu o plăcere evidentă.

Eu am ajuns acasă seara târziu, obosit...nevoie mare de... Sfântul Vasile...

Voi povesti, în continuare, un episod care are mai puţină legătură cu Dudu. Dar are cu prietenii lui de o viaţă, cu atmosfera acelor ani, în care şi-a trăit adolescenţa, s-a format ca om.

Sărbătoarea de Paşti a anului 1968.

Am hotărât să o petrecem la modernul şi nou înfiinţatul Restaurant Cernica. Liderul nostru era,evident, Sava Ion. Zis şi făcut. Concentrarea: la casa lui Nea Anton “Vântu” cu care ne-am întâlnit şi de... revelion. Eu în drumul meu spre locul de întâlnire am mai “colectat” câteva păhăruţe de ... lichior de casă, la modă pe atunci. Nea Anton, gazdă primitoare, ne-a mai tratat şi el cu ceva licoare... Şi aşa am purces spre Restaurantul Cernica. Erau următorii: Ion Sava, Dorina soţia lui, State Vasile şi soţia lui Lenuţa Sava, Neluţu Matei, Marin Iordache, Florea Dumitrică, Mircea Tache, Vasile Bolboja. Eram însotiţi de magnetofonul meu Tesla-Uran pe baterii. Acolo evident mici şi... bere cât poate să ducă fiecare... Şi să ştiţi că s-a consumat din plin. Acelaşi hâtru (pe atunci) Florea Dumitrică turna pe gât unul după altul pahare de bere spunând că “de la motorină în sus el bea orice”, fapt care i-a atras, din nou!, uimirea Lenuţei Sava (devenită State) că ea îl credea “mut”... Eu aveam programat, cu magnetofonul propriu, fix la ora 16, o “duminică dansantă” la improvizatul Cămin Cultural din Tânganu (recte fosta cârciumă a lui Stăncioi ) sub gestiunea lui “nea Fănel” (tatăl unui nume cu care ne vom întâlni mai târziu: Istrate Florica...). Era responsabil şi cu proiectarea filmelor. Dă-i cu bere... Eu eram mereu cu gândul la dansul de la cămin. Deh!, datoria nu-mi da pace! Comesenii mei mă asigurau că nu mai ajung la camin... Şi îmi spuneau mereu că rămân în urmă cu consumul de bere. “Hai, măi, Vasea, goleşte şi tu paharul!”. Într-adevăr paharele lor erau goale, al meu mereu plin! Din întâmplare am prins nişte gesturi demascatoare: Marin Iordache îi făcea semn, discret, lui Sava Ion să-mi umple paharul între timp golit de mine.... Vroiau să mă îmbete şi să abandonez ideea de a mai ajunge, cu magnetofonul, la dansul tângănean de la ora 16. Am luat măsurile de rigoare, m-am ambiţionat şi am... plecat lăsându-i acolo. Am ajuns cu IRTA până la Cernica (acolo era, atunci, capătul de linie) am mers pe jos pe o înăbuşitoare căldură primăvăratică până la Tânganu, unde eram aşteptat de o mulţime de doritori de ... dans. Acolo era şi “secundul” şi vecinul meu în ale tehnicii, Iordache Tudorică. Era, îmi aduc perfect aminte, ora 16,07, iar eu ameţit bine şi toropit de căldură şi cei 2-3 km parcurşi de la Cernica până la caminul din Tânganu, insistam obositor, că m-am ţinut de cuvânt, nea Fănel, Tudorică şi alţii, mi-au mulţumit, formal, şi m-au îndemnat să mă duc acasă să mă odihnesc că se descurca ei şi fără mine. Am plecat spre casă am ajuns ameţit... bine, am cerut de mâncare dar până să mănânc am adormit, m-am trezit buimac după ora 18, am plecat la vecinul meu, nea Kivu (unul dintre puţinii tângăneni care deţinea un televizor; primul a fost Cosma Tudor-Cocoş), să văd finalul meciurilor (pe vremea aceea se transmiteau, invariabil, cuplajele bucureştene, între orele 14-18). Meciurile se terminaseră, eu începusem să mă trezesc, am simulat o încurcătură cu citirea ceasului şi am purces, degrabă, în sat, la căminul cultural. Acolo dansul se terminase cu bine (se desfăşura între orele 16-19), dansatorii, privitorii, se plimbau pe “Corso tângănean” şi se uitau curioşi la mine. Evident, aflaseră că “Vasile” era beat... Ce legătura au toate acestea cu Dudu? El avea doar 16 ani şi nu a participat la aventura noastră bahică. Se plimba vesel şi glumeţ pe acel “Corso tângănean”. M-a abordat cu binecunoscutele lui vorbe “Ce faci, măi, Mănică”. La care eu încă ... nerestabilit ... am răspuns aiuritor, stupefiant: “Bine, măi, Bănică”. Mulţi, mulţi ani după aceea am râs de replica mea cu... “Bănică”...

Într-o altă duminică Dudu a lansat, tot pe “Corso tângănean” o ştire bombă: “a murit Gică Petrescu”. Încă de pe atunci renumitului interperet de cântece de petrecere i se atribuia o vârstă matusalemică... Avea însă doar 53 ani (se născuse la 2 aprilie 1915). Bineînţeles că a fost doar o glumă “marca Dudu”. Venerabilul interpret a trăit mulţi ani dupa aceea, a depăşit vârsta de 90 de ani (a decedat la 18 iunie 2006) şi a plecat, dintre noi, singur, trist, uitat de toţi...Atunci nu şi de Dudu...

Era, deci, vara lui 1968. Viaţa lui Dudu avea două segmente importante: şcoala (era, încă din anul 1967, elev al cunoscutului liceu din cartierul Pantelimon, “Alexandru Sahia”, cursuri serale) şi fotbalul – activa la juniorii cunoscutei echipe din estul Capitalei, Metalul Bucureşti, sub îndrumarea renumitului făuritor de talente, Leon Lazăr. Eu, eram, încă din anul 1965, elev la cursurile serale ale liceului “23 August” din apropierea Şcolii Profesionale cu acelaşi nume. Deci un avans de 2 ani. La finele anului şcolar 1967/68 eu absolvisem clasa a XI-a, el clasa a IX-a. Dar în toamna anului 1968 eu am plecat militar, am întrerupt liceul doi ani aşa că la revenirea acasă ne pregăteam amândoi să abordăm ultima clasă, a XII-a. Dar despre toate acestea în capitolul următor...