CAPITOLUL II - FOTBAL ŞI SCOALĂ, ŞCOALĂ ŞI FOTBAL - Pagina 3

: Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 21 Iunie 2024 21 Iunie 2024; Accesări: 2688 2688

Index articole

Pagina 3 din 8

---------------------------------------------------------

memorial dumitru sava tanganu 25 octombrie 2009 În primul capitol prietenia dintre mine şi Dudu era una incipientă. Diferenţa de vârstă, de 4 ani, este mare în adolescenţă, insesizabilă la bătrâneţe. Între un adolescent de 18 şi un puşti de 14 ani relaţiile sunt de protecţie venită de la cel mai mare către cel mai mic.

Am revenit din armată în februarie 1970. Eu aveam 22 de ani, Dudu 18 ani. Era totuşi altceva. Devenise un băiat frumos. Părul lui creţ se alungise devenise ondulat. Cu faţă rotundă, bine proporţionată (moştenire de la mama sa, ca, de altminteri, şi fratele său, Ion Sava şi sora sa, Lenuţa Sava-State) ) cu un fizic de ... fotbalist chiar dacă nu era înalt, cu o candoare care nu l-a părăsit toată viaţa, cu o ingenuitate care, în acei ani, în care etichetele erau altele decât cele de azi, îl făceau fermecător, devenise unul dintre preferaţii fetelor din Tânganu. Succesul lui la reprezentantele sexului frumos locale (şi nu numai...) a fost de notorietate. A fost, în acei ani, unul dintre idolii lor, succes care, poate, nu a fost egalat niciodată, în anii următori, de vreun reprezentant al sexului “tare”... tângănean.

Eu mi-am reluat vechile prietenii cu Neluţu Matei, cu Sandu Constantinescu-Pripigică, Mircea Tache, Marin Iordache-Zanea şi bineînţeles cu mentorul nostru, Ion Sava. Acesta se căsătorise, avea un băiat, pe Cristian, era alături de noi în multe situaţii, dar viaţa de familie oferea mai puţin timp liber de petrecut cu... celibatarii... În viaţa mea a venit puternic, din urmă, Dudu. Întrerupsesem liceul între clasele a XI-a şi a XII-a, aveam gânduri de viitor şcolar şi mulţi spuneau că o pauză de 2 ani îmi va fi fatală. Cel mai dificil obiect era, nu putea să fie altul, decât complexa materie, matematica, obiect de examen de bacalaureat şi de examen de admitere pentru orice facultate – cursuri serale - pe care intenţionam să o urmez. Cum şi Dudu, atunci în clasa XI-a, “scârţâia” la obiectul cu pricina, am convenit să facem un parteneriat, în doi, şi să abordăm, sistematic, toate materiile din domeniu: algebra, geometria analitică, trigonometria, analiza matematică, geometria plană şi în spaţiu. Plus literatura claselor IX-XI. Am purces imediat la treabă din acea primăvara a anului 1970. Am avut ambiţia, ca la începutul clasei a XII-a, să mă prezint, cu aceste materii, ca şi cum nu aş fi întrerupt liceul. Aveam un companion care avea aceiaşi ambiţie ca şi mine. Am făcut o programare riguroasă parcurgând metodic materiile prezentate, capitol cu capitol. Am făcut mii de exerciţii, ne-am bătut capul cu formulele greoaie ale matematicii, am parcurs culegeri celebre din acele timpuri (de exemplu “Gheba”, “Năstase”, etc). De obicei învăţam acasă la Dudu în camera din faţă-apus (unde dormea el). Programul era după ceas. Aveam pauze de 10 minute după o oră de studiu şi la intervale mai mari de 20-30 de minute. În acele pauze jucam tenis cu piciorul în curtea lui. Ritmul era infernal. Grigore Rada – Rădiţa, cu care devenisem coleg de serviciu (m-am angajat strungar la Postăvăria Română, unde ea deja lucra) ne-a rugat să o primim şi pe ea să asiste la unele sedinţe de pregătire promiţându-ne că ea doar ascultă, nu ne întrerupe chiar dacă anumite probleme nu le înţelege. Bineînţeles că noi, cavaleri înăscuţi, când a fost cazul, nu am lăsat-o în... ceaţă. A rămas impresionată de ritmul şi seriozitatea cu care ne pregăteam. Altminteri, amintirile despre Rădiţa vor constitui, probabil, un alt subiect pentru ciclul nostru, “Destine tângănene”.

De mâncare, înfulecam ce ne pregătea mama lui, adică ceea ce avea de obicei la masă. Nu eram pretenţioşi la mâncare. Câteodată ne pregăteam la mine acasă. Într-o zi, eram schimbul 3, plecam seara la şcoală şi ne-am pregătit toată ziua. Evident ni s-a făcut foame, dar mama s-a scuzat că nu are decât... fasole. Bineînţeles că n-am făcut nazuri, am mâncat pe săturate: fasole cu murături. Mulţi ani după aceea Dudu spunea şi ne amuzam: “Măi, Vasea, ce fasole am mâncat noi, atunci, la tine!”. A venit vara lui 1970 care a fost una de excepţie pentru Dudu: împreună cu echipa de juniori a clubului Metalul Bucureşti a câştigat titlul de campioană naţională la juniori. Atunci, acest trofeu era la mare valoare: ocupa poziţia a 3-a în ierarhia naţională, după campionatul naţional şi Cupa României. Astăzi nici nu se mai scrie despre această competiţie tradiţională pentru că spaţiul tipografic este ocupat de “bombele-sexy” ale nu ştim cărei pseudo-vedete...

Antrenorul echipei era “papa” Leon Lazăr, celebrul făuritor de talente metalurgiste din acei ani. Coechipieri: Bucaru – Rădulescu, Zane, G.Sandu, M.Savu, G. Stan, Mateescu, Trandafilon... Îmi amintesc că a primit, ca primă!, 1.000 lei. Nu era o sumă prea mare, dar jucătorii de atunci erau modeşti şi se bucurau pentru orice sumă, pentru orice trofeu, pentru orice apreciere. Pentru comparaţie salariul meu lunar era de 1.175 lei. Mi-a făcut cinste cu o bere şi altele la Restaurantul Cernica, eu care eram prietenul lui de învăţat şi de miuţe de relaxare. Bineînţeles că altruistul Dudu a făcut cinste şi la alţi prieteni/consăteni...

Am început amândoi, în forţă, clasa a XII-a a anului şcolar 1970/71. Munca noastră şi-a spus cuvântul: eu am continuat să fiu liderul noii mele clase unde fusesem repartizat, Dudu şi-a impresionat colegii cu cunoştintele sale de la materiile matematică şi literatură. Le-a explicat misterul, povestindu-le că se pregăteşte cu un bun prieten de-al său, consătean. Am făcut, pentru examen, analize literare la toate subiectele de la literatură. Eu dictam şi Dudu le scria într-un registru. După examenul de bacalaureat am făcut imprudenţa să povestesc despre aceste conspecte dirigintei mele de la liceu, Alexandrina Dumitrescu, m-a rugat să-l împrumut unei alte eleve de a dumneaei, il l-am dat şi... dat a fost pentru că nu am mai reuşit să-l recuperez. Şi ne-a părut rău la amândoi...

Într-una din zile am fost invitat de noi mei colegi de clasă să învăţăm împreună, eu fiind un fel de mentor al lor. Zis şi făcut. Ne-am prezentat acasă la unul dintre ei şi am început pregătirea... Ce pregătire? Un simulacru.. Am făcut un exerciţiu două, apoi au început să discute despre radiofonie, muzică... Pierdere de timp.Le-am spus de intensitatea pregătirii făcute de mine cu consăteanul meu.

Viaţa sentimentală a frumosului meu prieten era în continuare bogată. S-a împrietenit cu o fată din Tânganu, nu prea frumoasă dar inteligentă, finuţă, sentimentală, romantică. Pe atunci se scriau şi scrisori. Eventual de dragoste. Dudu scria şi scrisori de dragoste. Odată după nişte pârdalnice de exerciţii, obosit el, obosit eu, mi-a spus că are o treabă grea şi nu prea are inspiraţie: să scrie o scrisoare de dragoste. Cum eu eram “tare la literatură” mi-a zis: “n-ai vrea să mă ajuţi?” Am acceptat. Sentimental incorigibil am scris de parcă eu eram indrăgostitul. Fetei i-a plăcut mult... I-a spus/scris că a fost impresionată de cuvintele şi sensibilitatea lui şi, la rândul ei, i-a răspuns cu frumoase, romantice misive de dragoste. Dar Dudu trebuia să “ţină stacheta sus” aşa că a trebuit, cât a ţinut acea prietenie să-l “sponsorizez” pe romanticul meu prieten în... dragoste scrisă... Dar toate au un început şi un sfârşit, mai ales în iubirile adolescentine şi fiecare şi-a urmat drumul lui. Dudu al nostru a plecat în Ardeal, fata aceea sensibilă a plecat în ţări streine. Eu n-am mai văzut-o de zeci de ani. Am rămas aici, singur, să vă aduc aminte de oameni, de sentimente, de iubiri petrecute demult, demult. Şi de scrisori de dragoste scrise de mine, trimise de Dudu, admirate de o fată sensibilă. Pe unde eşti tu, fată romantică? Că unde este Dudu, ştim!

Încet, încet, între scoală, fotbal, pregătiri asidue şi... scrisori de dragoste a trecut şi anul scolar 1970/71 şi ne-am pregătit pentru examenul de bacalaureat. Ţin minte că în preziua examenului de la literatură l-am găsit pe Dudu obosit, cu frumosul lui păr ondulat, acunci răvăşit, zicându-mi deznădăjduit: “Vasea, eu am uitat, tot, tot...”. L-am încurajat şi l-am asigurat că v-a lua examenul fără probleme. Era obişnuitul fenomen întâmplat aproape tuturor acelora care se pregăteau pentru examene ca în preajma lor să aibă impresia că au uitat totul, că în capul lor s-a produs o mancurtizare, un fel de “tabula rasa”. Examenul de bacalaureat a fost trecut cu brio de amândoi. Iertată-mi fie lipsa de modestie: l-am absolvit cu media 9.50 cea mai mare din liceu.

Apoi drumurile noastre şcolare s-au despărţit. Eu am urmat, hotărât, drumul deschis de prietenul nostru Sandu Constantinescu-Pripigică şi am dat examen de admitere la ASE în sesiunea din vară. Am intrat, fără probleme, de pe locul 10 din 500 de candidaţi.

Pentru Dudu lucrurile nu erau clare. Perioada de juniorat se terminase şi trebuia să rezolve nu o problemă, ca mine, ci două: în primul rând unde să joace fotbal şi apoi să se hotărască cum şi unde să continue studiile. Dacă le va continua. Am ferma hotărâre că dacă s-ar fi pregătit cu mine pentru ASE ar fi intrat fără probleme. Examenele au fost: două la matematică şi unul la economie politică. La matematică nu avea probleme (avea cunostinţele necesare), mai trebuia să se pregătească la economie politică. Evident cu mine.

Şi a venit bomba: Clubul Metalul nu l-a reţinut în lotul său şi i-a recomandat să se transfere la o echipă “din branşă”, adică metalurgistă, conform uzanţelor vremii. I s-a propus Metalurgistul Cugir. Eu am crezut că refuză. Unde să plece adolescentinul nostru, iubit de o familie numeroasă, de o armată de prieteni şi de mai mult sau mai puţin frumoasele din Tânganu şi din împrejurimi ? Decizia a fost surprinzătoare pentru ezitantul, răsfăţatul, adulatul meu prieten: s-a hotărât să-şi încerce norocul acolo în mijlocul Ardealului. A zis că este şansa lui şi nu poate, nu trebuie să o rateze. A fost opţiunea lui, susţinută şi de o parte din familie (în special de fratele său, Ion Sava, care dorea ca “ăl mic” să-şi ia viaţa în propriile mâini)) aşa că eu n-am încercat să-l influienţez în nici un fel.

Aşa că în vara lui 1971 Dudu a plecat, într-o doară, să-şi încerce norocul lui de fotbalist la echipa uzinei de maşini-unelte şi... (în secret) de armament, undeva la nord-est de Ţara Haţegului, pe aproape de istoricele cetăţi Sarmisegetuza şi Alba Iulia. Nimeni nu se gândea, atunci, că va “staţiona” acolo... 14 ani...

Dar despre acei ani de acolo şi de aici de lângă noi în capitolele următoare.