Scris de Vox Cernica Vox Cernica

Categorie: Opinii Opinii

Publicat: 15 Februarie 2012 15 Februarie 2012

Creat: 15 Februarie 2012 15 Februarie 2012

Accesări: 9988 9988

Vă rugăm să evaluați Vot 1 Vot 2 Vot 3 Vot 4 Vot 5  

Scris de D-l Emil Munteanu preluat de la (www.ccib.ro/afacerea/)

Poate ca dupa o vizita de documentare as fi cazut in patima clasicilor, venind cu o descriere idilica a satului romanesc, subiect taman bun pentru o nuvela sau chiar un roman. Cum se implinesc noua luni de cand am dat Bucurestiul pentru o comuna din Ilfov, integrandu-ma, cu catel si purcel, cum se spune, in viata satului, vad altfel lucrurile.

Casele sunt ingrijite, „ulitele” asfaltate – fara, insa, sa simt lipsa gropilor de care abia m-am despartit. Ce-mi lipseste cu adevarat sunt taranii si viata patriarhala din lecturile de altadata, cele care mi-au incantat copilaria. Nici vorba de asa ceva. Vacile nu se mai intorc spre asfintit pe la casele gospodarilor, cum nici gospodarii nu se grabesc cand mijeste de ziua spre ogoare, cu coasa si traista cu merinde pe umeri.

Pentru simplul, dar regretabilul motiv ca vacile sunt doar o amintire de pe vremea bunicilor, iar ogoarele – daca n-au devenit inca toate terenuri intravilane, s-au transformat in parloage, in cel mai fericit caz fiind inundate de flori de camp, musetel salbatic, patlagina, stevie si cate alte buruieni a caror denumire nu o mai stie nimeni.

Din punct de vedere economic, satul in care locuiesc acum este

 

ca si inexistent. Nu se produce nimic, nu se cultiva de nici unele, ca atare traditionalul schimb intre sat si oras este unidirectionat, hipermarket-urile fiind locul in care-mi pot intalni cel mai frecvent consatenii. Multa vreme m-am intrebat din ce traiesc cele peste 1.000 de suflete de aici; apoi, treptat, am inceput sa aflu sau sa-mi dau singur seama.

Buna parte lucreaza la oras, asa cum faceau si inainte, doar ca meseriasii de acum 20-30 de ani, angajati la fabricile de pe platformele industriale din sudul Capitalei, sunt paznici, lucratori cu carca pe la diferite depozite, zilieri pe santiere, majoritatea fiind fara carte de munca. Traiesc, daca pot spune asa, de pe o zi pe alta, pentru ca locurile de munca se restrang, multi raman fara slujba, asteptand sa fie solicitati cu ziua de consatenii mai instariti.

Femeile sunt casnice, ingrijesc de gospodarie si copii si doar o mica parte dintre ele mai fac naveta la Bucuresti, lucrand te miri ce, cu ziua ori cu saptamana pe la bucuresteni, pe la depozite, slujbe temporare pe cat de precare, pe atat de prost platite. Copiii, in schimb, se tin de carte; invata primara in localitate, dupa care fac naveta la liceele din Capitala sperand, probabil, la o viata mai buna.

Cum era inaite, aflu de la cei batrani. Aici fiinta cel mai tare CAP din Ilfov. Era mare si puternic, asa ca trebuia sa angajeze forta de munca de prin alte localitati ca sa faca fata suprafetelor uriase cultivate cu legume – gradinile intinzandu-se pe multi kilometri, de la marginea satului pana la soseaua de centura sau, mai la sud, pana la calea ferata care duce la Oltenita.

Acum, satenii cumpara legume si fructe de la cele cinci „buticuri” din zona, de zici ca acum au iesit din bloc si vin la cumparaturi. Ar mai fi nevoie de o mica piata ca sa crezi ca te afli intr-un cartier marginas al orasului. Pamantul nu l-a furat nimeni, doar ca l-au instrainat, zecile de hectare de lunca devenind terenuri intravilane, iar noii propietari, straini de localitate, asteapta doar un reviriment imobiliar pentru a vinde scump ceea ce au cumparat pe nimica toata.

Si totusi, fiecare satean are cate un petic de pamant, mai mare sau mai mic, dar cine sa-l munceasca? Tinerii prefera asfaltul orasului, iar cei mai in varsta se cinstesc pe la bodegile satului cat e ziulica de mare, comentand – ce altceva? – politica si sport. Fireste, exista si exceptii. La intrarea in sat, de pilda, locuieste nea Milica, bucatar de profesie, pensionar astazi, cu solarii intinse pe cativa ari, de la care se aprovizioneaza foarte multi oraseni cu legume proaspete crescute fara chimicale, doar cu pamant gras adus de la padure, rumegus si cenusa de la sobe.

Face si rasaduri, dar nu le vinde nimanui, ca atare vecinii mei s-au mirat nevoie mare cand m-au vazut incarcat cu ditamai pachetele de rosii, ardei, vinete si varza. Pe semne i-am cazut cu tronc, pentru ca mi le-a dat gratis, dupa vreo doua ceasuri de conversatie in care i-am pus zeci de intrebari despre cum se face legumicultura. Sugubat din fire, nea Milica mi-a intins rasadurile zicandu-mi: „ia, omule, cultiva-le sanatos, sa avem si noi in sat un taran de-adevaratelea”.

Altfel, e frumos, e altceva decat la bloc: am aer curat, verdeata, cativa pomi fructiferi, o bolta de vita de vie; am invatat sa strang fructele cazute, inclusiv corcodusele, intr-un butoi din care o sa-mi iasa ceva tuica si, ca fiecare, astept toamna sa culeg via, sa fac vinul si tescovina, sa pun muraturile la borcan si varza la butoi, toata materia prima provenind din propria gradina sadita, plivita, udata de subsemnatul care jura cu mana pe inima ca viata la tara este grea, dar frumoasa. Iar daca mai si muncesti, ai, pe langa satisfactii, si ce manca.

• Prec
• Mai departe