Monografie istorica sat Balaceanca. Invatator Vasile Badicioiu. 1946

: Scris de svejk svejk; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 02 Noiembrie 2009 02 Noiembrie 2009; Accesări: 29269 29269

Sufletul satenilor.

"Sufletul lor bun ii fac sa se asocieze pentru diferite binefaceri. Fetele, flacaii se intalnesc seara, stau de vorba, se naste dragoste intre ei de atunci ii vezi nedespartitii la hora Duminica, pana intr'o zi cand au fugit impreuna ducandu-se la o ruda fie din partea baiatului , fie din partea fetei. Inseamna ca s'au luat. Vine apoi intelesul intre parinti ca mai tarziu sa fie primiti de catre parintii baiatului, care duc vestea parintilor fetei ca a fost cinstita. Toate acestea se manifesta in obiceiul zis al "Rachiului" care consta in a chiui cu sticle de rachiu rosu in mana, ducandu-le parintilor fetei.

Termin aceasta monografie cu multumirea de a fi putut cerceta viata trecuta si prezenta cu toate aspectele a satului unde am facut apostolat 16 ani." Invatator Vasile Badicioiu.1946.

Publicăm această monografie ca document de istorie locală. Textul trebuie citit în cheia epocii în care a fost scris: anul 1946, imediat după război, într-o Românie rurală aflată în plină schimbare. Unele observații și formulări aparțin mentalității timpului și pot părea astăzi dure sau nedrepte. Tocmai de aceea, valoarea documentului este cu atât mai mare: el nu cosmetizează realitatea, ci ne lasă să vedem cum era privit satul de unul dintre oamenii care încercau să-l educe, să-l organizeze și să-l ridice.

Bălăceanca în anul 1946, văzută prin ochii învățătorului satului

Monografia satului Bălăceanca, întocmită în anul 1946 de învățătorul Vasile Bădicioiu, este unul dintre acele documente rare care nu descriu doar un loc, ci prind în cuvinte o lume întreagă: pământul, oamenii, școala, biserica, gospodăriile, obiceiurile, bolile, nevoile, speranțele și contradicțiile unei comunități rurale aflate la marginea Bucureștiului.

Citită astăzi, monografia nu este doar o sursă istorică. Este o fereastră deschisă spre Bălăceanca de după război: un sat de câmpie, așezat la numai 12 kilometri de Capitală, dar încă profund legat de ritmul pământului, de munca agricolă și de viața comunitară tradițională. Autorul descrie satul în raport cu Dâmbovița, cu pământurile de luncă bune pentru grădinărie, cu terenurile arabile, cu livezile, cu viile și cu gospodăriile țărănești care trăiau din ceea ce produceau și vindeau către oraș.

Unul dintre cele mai interesante fragmente este cel despre originea satului. Învățătorul notează (n.r. voxcernica.ro nu garanteaza validitatea datelor si informatiilor din aceasta monografie) că documente de atestare, sigure, nu mai existau, dar, cercetând bătrânii satului, reconstituie primele nuclee de așezare: Zaraful, Bălăcenii și Bugenii. Numele Bălăceanca este pus în legătură cu Grigore Bălăceanu, proprietarul moșiei de la începutul secolului al XIX-lea. Urmează apoi povestea moșierului Mărgărit, a împroprietăririi din 1864, a lui Eftimie Diamandescu, a bisericii, școlii vechi și azilului de bătrâni, precum și a trecerii moșiei prin mâinile unor noi proprietari, inclusiv prințesa Marieta Ghika.

Monografia este valoroasă tocmai pentru că nu idealizează satul. Autorul privește comunitatea cu ochi de învățător și de om al locului. Uneori admiră munca, hărnicia și spiritul de întrajutorare al sătenilor; alteori critică direct igiena, alimentația, alcoolismul, lipsa de educație sanitară sau absența unei frecvențe școlare constante. În aceste pagini se simte mentalitatea epocii, cu judecăți severe și formulări care astăzi trebuie citite cu prudență, dar tocmai de aceea documentul este autentic: nu este o broșură festivistă, ci o reală radiografie socială.

Bălăceanca anului 1946 apare ca un sat aflat între două lumi. Pe de o parte, lumea veche: case din chirpici, camere puține, muncă agricolă intensă, mămăligă, pirostrii, cuptor de pâine, vite, păsări, albine, obiceiuri de nuntă și de înmormântare. Pe de altă parte, lumea nouă: apropierea de București, portul „de oraș”, comerțul cu produse agricole, consultațiile medicale, școala modernizată, cooperativa, banca populară, căminul cultural și influența instituțiilor publice.

Un capitol aparte îl ocupă economia satului. Monografia vorbește despre pământ, despre împroprietăriri, despre islaz, despre agricultură, zarzavat, creșterea vitelor, păsări, albinărit, meserii, bancă populară și cooperativă. Apropierea de București era deja decisivă: țăranii vindeau produse către oraș, iar cei fără pământ lucrau în fabrici sau în meserii urbane.

Bălăceanca nu era izolată; era un sat prins în orbita Capitalei, dar încă dependent de pământul său.

Foarte importantă este și imaginea școlii. Învățătorul notează existența a două școli — școala veche, legată de Eftimie Diamandescu, și școala nouă, ridicată în 1906 — apoi descrie eforturile de restaurare și modernizare din timpul războiului. Școala avea ateliere, mobilier, material didactic, muzeu și farmacie, dar se lovea de o problemă grea: frecvența elevilor. Mulți copii erau opriți de părinți pentru muncile câmpului sau trimiși cu vitele, semn că educația concura direct cu nevoia imediată de muncă în gospodărie.

Monografia se încheie într-o notă profund umană. După observațiile critice, autorul revine la sufletul satului: sătenii sunt descriși ca oameni veseli, muncitori, strângători, capabili să se asocieze pentru binefaceri. Sunt evocate dragostea tinerilor, fuga împreună înainte de nuntă, obiceiul „Rachiului”, nunțile, nașterile și ritualurile de înmormântare. Dincolo de statistici și observații sociale, se vede o comunitate vie, cu oameni reali, cu obiceiuri, slăbiciuni, solidarități și speranțe.

Această monografie merită citită integral nu doar pentru informațiile istorice pe care le oferă, ci pentru atmosfera ei. Ea arată cum se vedea Bălăceanca în 1946 prin ochii unui învățător care a trăit acolo, a muncit acolo și a încercat să schimbe ceva. Este un document despre sat, dar și despre rolul școlii, al bisericii, al pământului și al Bucureștiului în viața unei comunități de la marginea Capitalei.

Cititorul de astăzi va descoperi aici nu o Bălăceancă de legendă, ci una concretă: cu Dâmbovița, cu noroi, cu vii, cu copii care lipsesc de la școală, cu gospodari, cu moșieri, cu oameni săraci, cu dascăli ambițioși, cu biserică refăcută, cu obiceiuri de nuntă și cu o lume rurală care începea deja să fie schimbată de oraș.

ALBUM PHOTO DOCUMENT MONOGRAFIE:

TRANSCRIERE

Am transcris textul din PDF-ul încărcat. Am păstrat pe cât posibil forma originală a textului, inclusiv formulări vechi de tip „dela”, „s’a”, „într’o”. Unde pagina este neclară sau tăiată, am marcat cu [neclar].

Pagina 1

Ministerul Educației Naționale

DOSAR Nr. 504/1946

Data începerii: —
Data încheierii: —
File: —
Termen de păstrare: —

Pagina 2

MONOGRAFIA

Comunei Bălăceanca, Județul Ilfov

I. DESCRIEREA SITUAȚIEI FIZICE ȘI A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

a. Așezarea, caracteristicile regiunii

Satul Bălăceanca este așezat într’o regiune de șes, situat la patruzeci și cinci de grade latitudine și două zeci și patru grade longitudine, având altitudinea 110 m. deasupra mării.

Se găsește la sud-est de București la distanță de 12 km. Ocupă o suprafață de 150.000 m.p. — Pendinte de această comună mai este și satul Poșta, în partea de sud, la distanță de 1 1/2 km., în suprafață de 55.000 m.p. Prin acest sat trece drumul județean care leagă Bucureștiul cu comuna Frunzănești.

b. Hidrografia

În partea de Est curge paralel cu satul râul Dâmbovița, canalizat până în marginea de Sud. Din cauza revărsărilor s’au format aici mici bălți năpădite de trestie și papură.

c. Geologia

Pământul în această regiune este eminamente un pământ arabil. În partea de Est, pe malurile râului Dâmbovița, se găsește pământ gras pentru grădinărie, format prin revărsările râului Dâmbovița, având specificul pământului de luncă. În partea de Sud-Vest pământul negru roșcat, specific culturilor de cereale.

d. Clima și meteorologia

În regiunea satului Bălăceanca clima este temperată. Curba tipică lunară este:

Ianuarie: -3 gr. — 0 gr.
Februarie: 0 gr. — +5 gr.
Martie: +5 gr. — +12 gr.
Aprilie: +12 gr. — +15 gr.
Maiu: +15 gr. — +20 gr.
Iunie: +20 gr. — +22 gr.
Iulie: +22 gr. — +23 gr.
August: +22 gr. — +19 gr.
Septembrie: +18 gr. — +12 gr.
Octombrie: +10 gr. — +8 gr.
Noembrie: +8 gr. — +10 gr.
Decembrie: -10 gr. — [neclar]

e. Vânturi

Iuțeala mijlocie anuală este de 3,1 m. pe secundă, iar iuțeala pe anotimpuri este: iarna 3,6 m. pe secundă, primăvara 5,7 m. pe secundă, vara 3,4 m. pe secundă, toamna 3,3 m. pe secundă.

f. Umiditatea

Umiditatea medie anuală este de 70%, iar din totalul precipitațiunilor, iarna cad [neclar] mm., primăvara 148,8 mm., vara 205,7 mm. și toamna 131,9 mm.

g. Flora

Păduri nu avem decât la distanță de 5 km. Pomii fructiferi sunt prielnici acestei regiuni. Dintre ei caisul formează majoritatea.

h. Fauna

Animalele obișnuite regiunei de șes: bovine, ovine, cabaline, porcine; iepuri, vulpi, lupi etc.
În afară [neclar] existența țânțarului provocator de friguri [neclar] populația.

Pagina 3

II. POPULAȚIA

Numărul locuitorilor după ultimul recensământ în total este de 2002, repartizat pe sate: Bălăceanca 1476 și Poșta 526. Toți de naționalitate română, creștini ortodocși. Repartizați pe sexe sunt: bărbați 728 și femei 1274.

III. ISTORICUL SATULUI

Surse bazate pe documente nu există. Singurul dosar existent în primăria Glina, comuna vecină, de care aparținea înainte acest sat, nu se mai găsește. Subsemnatul, cercetând bătrânii din sat, am găsit că primele începuturi de așezare ale acestui sat au fost împărțite în porțiuni, formând în partea de Nord-Vest câteva case, căreia i-a zis Zaraful. În mijlocul satului altă porțiune, zisă a Bălăcenilor, iar în partea de Sud-Est zisă a Bugenilor.

Numele de Bălăceanca vine dela proprietarul ce a stăpânit această moșie, anume Grigore Bălăceanu, cam prin anul 1824, după care a urmat un alt moșier anume Mărgărit, ce nu-l pot afla împrejurarea prin care a ajuns proprietar al acestei moșii.

În timpul acestui moșier s’a făcut împroprietărirea din 1864, dând pământ țăranilor cari erau încadrați în trei categorii de muncitori: pălmași, clăcași și fruntași. Pălmașii au primit câte patru pogoane, că nu aveau vite de muncă. Clăcașii au primit câte șase pogoane, fiindcă aveau câte două vite de muncă, iar fruntașii câte zece pogoane, care aveau câte patru vite de muncă. În categoria fruntașilor a fost numai unul, iar în celelalte categorii, majoritatea, formând un total de împroprietăriți de 64 locuitori.

După această împroprietărire, făcută prin răscoala țăranilor localnici, moșierul a început să dea vetre de case noilor însurați, construind și o biserică pe temelia căreia s’a clădit o alta mai târziu, adică în anul 1882. Murind boerul Mărgărit, a lăsat moștenire moșia unui nepot anume Eftimie Diamandescu, în suprafață de 3600 pogoane pământ arabil și 100 pogoane pădure, situată în imediata apropiere a satului, în partea de Sud-Est.

Moșierul Eftimie Diamandescu, de origină grec, a făcut biserica pe temelia celei vechi, școala ce este și în ziua de azi denumită școala veche și un azil de bătrâni, lăsat prin testament în acest scop. În 1896 Eftimie Diamandescu moare și testamentul este atacat de doi moștenitori, anume Vasile [neclar] și Scarlat Arion. Acești moștenitori câștigă moșia — lăsată prin testament tot azilului de bătrâni — pe care o vinde prințesei Marieta Ghika, lăsând azilului de bătrâni 260 lei în aur și 1000 lei pentru întreținerea școalei și copiilor săraci din comună.

În timpul acestor perindări de proprietari, natalitatea în comună a crescut și s’a format comuna Bălăceanca [fragment continuă pe pagina următoare].

Pagina 4

[Început de pagină parțial acoperit/neclar.]

... Apoi au venit împroprietăriții în anul 1921, când au fost împroprietăriți 124 de demobilizați, dându-li-se câte 10 pogoane și apoi reforma agrară din zilele noastre, împroprietărind pe acei ce erau îndreptățiți de legea reformei agrare.

IV. TRAIUL ȘI HIGIENA PARTICULARĂ

a. Locuințele

În general, până în anul 1929, locuitorii își făceau casele din gard, chirpici, și prea puțini din cărămidă. După această dată, mai toți își construiesc case din cărămidă.

Majoritatea caselor au câte două camere și o tindă, iar ca dependințe: un coșar pentru vite și un pătul pentru grâu și porumb. Camerele de locuit sunt spațioase, dar răul cel mare este că, dacă o familie este formată din 10 persoane, toți locuiesc într’o singură cameră, cealaltă rămânând camera în care țin tot ce au mai curat.

Le lipsește simțul curățeniei. Nu obișnuesc să deschidă ferestrele iarna, cu mătura se dă rar prin casă, spunând că se ridică praful, din cauza pământului de jos pus în locul dușumelei.

Mâncarea este ținută în tinda casei, unde, aruncată într’un colț, de multe ori neacoperită, așteaptă să fie mâncată de oricine va veni, neavând oră regulată pentru masă.

Curțile, în ultimii ani, au început să fie mai îngrijite, făcând platforme de bălegar, au closete și unii chiar grădinițe — împrejurul casei — de pomi sau flori. În privința igienei corporale, se lasă de dorit, poate din cauza timpului prea puțin...

Pagina 5

...rămas pentru aceasta, mai ales în timpul verii, când sunt în stare să nu doarmă nici noaptea, numai să fie la timp gata cu diferite lucrări ale pământului. Altă cauză este faptul că în această comună nu avem baie populară.

b. Alimentația

Faptul că sunt în apropiere de București, toate produsele gospodăriei țărănești sunt comercializate, iar pentru hrana lor nu rămâne decât minimum și aceasta din ceea ce rămâne nevândut.

Din diferite anchete făcute în această direcție am constatat că au o hrană insuficientă și foarte puțin nutritivă; cu toate că au din destul tot ce ar contribui la o hrană bună și abundentă.

Arta culinară este redusă, pregătirea mâncărilor constând dintr’o ciorbă dulce, o tocană și tradiționalele ouă în tigaie. Friptura se rezumă la carne friptă și vrăjită. Această pregătire a bucatelor este făcută la gura unui cuptor vara, iar iarna pe pirostrii, în tindă, unde se găsește și cuptorul de pâine, în care sunt meșteri a-l pregăti.

Vara, când sunt la munca câmpului, se mulțumesc cu o bucată de pâine, iar seara, când vin acasă, completează cu o fiertură de legume, dela care nu lipsește mămăliga răsturnată pe o masă joasă și rotundă.

Iarna, de Crăciun și Paște, au o masă mai bună, când fiecare gospodar trebuie să aibă un purcel crescut, pe care îl taie și-l pregătește: tocană sau bucățele prăjite în tigaie, în care toți înting cu dumicatul de mămăligă. Am reușit pentru câteva gospodării a introduce strachina și furculița.

Pagina 6

c. Îmbrăcămintea și portul

Costumul național nu există. Influența orașului a ajuns aici. Fetele, flăcăii și chiar cei mai în etate nu poartă altceva decât portul dela oraș. Industria casnică de altă dată, din fiecare colțișor de gospodărie, a dispărut. Prea puțini mai cultivă in, cânepă și fire de mătase de gândaci. Consecințele îmbrăcăminții cumpărate dela oraș influențează în rău asupra sănătății.

V. IGIENA ȘI ASISTENȚA PUBLICĂ

Aspectul de vară al comunei dă impresie de perfectă curățenie. Toți intelectualii satului contribue prin aceasta prin vorbă, exemplu și fapte.

Asistența publică este asigurată de un agent sanitar, moașă comunală și un medic de circumscripție cu sediul în comuna vecină, unde este și un dispensar. În comună există un spital de cronici mintali care au zile și ore anumite când dau consultații și la cetățenii satului, mai ales ajutor medical în cazuri urgente.

În ultimii 10 ani, s’a constatat o mare schimbare în igiena satului, fiind influențați de curățenia desăvârșită și ordinea din Așezământul Spitalicesc și de Bătrâni din această comună. Epidemiile ivite în comună sunt repede izolate și oprite prin inițiativele intelectualilor din comună.

Datorită acestui fapt, mortalitatea este foarte mică în comparație cu populația satului. Accidentele de muncă sau din cauze neprevăzute sunt foarte puține.

VI. BOALE SOCIALE, RELAȚIILE CU ORAȘUL

a. Alcoolismul

Cu toate că nu este o regiune cu adevărat viticolă, fiecare sătean are câte o jumătate sau un pogon de vie, hibrizi, de care Dumnezeu are grijă de a face ca în toamnă fiecare din ei să aibă butoaiele pline.

Băuturile de acasă nu durează; sunt consumate în mai puțin de patru luni. Cârciumile, după aceste patru luni, care sunt în număr de trei, adică una la patru sute cincizeci de locuitori, își deschid ușile pentru toți acei ce au consumat tot ce au avut acasă: circa 150 l. țuică și 1000 l. vin de familie.

Cauza că o familie consumă cantitatea aceasta de vin și alcool este că atât femeile cât și copiii, dela cea mai fragedă vârstă, consumă băuturile. Unii părinți chiar dau copiilor pâine înmuiată în vin. Datorită acestui fapt, copiii în vârstă de școală sunt foarte puțini dotați inteligenți și puțin dezvoltați ca fizic.

Din adulți, 3% din totalul locuitorilor sunt declarați alcoolici, sunt răi, nu se dau în lături nici dela crimă atunci când sunt sub influența alcoolului. Dacă viile acestea, în suprafață de 82 ha., ar fi desființate, iar în locul lor s’ar cultiva porumb și grâu sau pomi fructiferi, profitul ar fi mai mare pentru fiecare locuitor.

Pagina 7

b. [Pelagra / boală de alimentație — titlu neclar]

[Fragment neclar.] Alimentația sătenilor sunt oameni săraci și [neclar]. Mălaiul, [neclar], porumbul adus din alte părți, care ar fi [neclar] din cauza relei depozitări sau a transportului, se strică. Această boală este înlăturată cu desăvârșire de această cauză.
[Paragraf foarte deteriorat.]

c. Sifilisul

Se observă din registrele dispensarului local că aci nu suferă de această boală. Unii dintre acei ce au avut legături mai dese cu orașul — lucrători de fabrici — [neclar]. O altă cauză: existența spitalului de boli mintale ce există în comună, unde se aduc bolnavi incurabili de această boală, care uneori vin în contact cu lumea din sat.

d. Tuberculoza

Cazuri rare și acestea provenite din [neclar]. Justificarea este în faptul că trăiesc o mare parte a anului numai în aer liber. Copilul sugaci și chiar cei mai mari sunt luați de mamele lor în munca câmpului pentru a-i avea lângă ea, cei în vârstă de școală, după orele de clasă, sunt pe câmp cu vitele la pășune, iar adulții la munca câmpului în aer liber.

Pe lângă aceasta, dacă ar avea hrana mai consistentă și pregătită cu mai multă pricepere, ar fi cu adevărat pionii ai muncii.

e. Relațiile cu orașul

Distanța fiind numai de 12 km., în primul rând au contact cu orașul pentru comercializarea produselor și pentru aprovizionarea cu diferite mărfuri trebuitoare gospodăriei.

În cazuri de boli grave, consultă medicii din oraș și se internează în spitale, în care au o mare încredere. Locuitorii cei săraci care nu au pământ lucrează în fabrici sau alte meserii aducătoare de existență și câștig. Mulți din aceștia au rămas stabiliți în oraș.

VII. STAREA ECONOMICĂ

Unii din locuitori nu au pământ, alții sunt străini de acest sat veniți după împroprietărire, iar alții au vândut tot cu ce au fost împroprietăriți din diferite motive.

Sunt împroprietăriți din 1864 și la a doua împroprietărire din 1921, când fiecare avea câte 10 pogoane. Natalitatea fiind mare, pământul a fost împărțit între 2, 3 până la 6 copii, revenind fiecăruia câte 2–3 pogoane, pe care îl muncesc cu râvnă și pricepere, căutând să scoată cât mai mult produs, pe care îl comercializează.

Cinci, șase locuitori dispun de câte 30–40 pogoane, provenit din cumpărarea dela cei ce nu au fost în stare să-l muncească și nu s’au gândit la un viitor. Aceștia îl muncesc unii singuri, iar alții ajutați fiind de servitori și chiar de cei ce le-au vândut pământul, contra plată.

Comuna posedă un islaz în suprafață de 143 ha., dintre care 68 ha. de cultură pentru însămânțarea plantelor de nutreț și este împărțit locuitorilor ce au vite, ajungând fiecăruia câte 20 arii, iar 75 ha. servesc ca loc de pășune pentru vitele sătenilor.

Biserica posedă 17 pogoane care sunt cultivate de preotul paroh, în dijmă cu țăranii. Școala posedă 7 pogoane, din care 4 pogoane câmp de experiență lucrat cu elevii, iar restul...

Pagina 8

...în arendă, aducător total școlar, din care se realizează fond pentru întreținerea școalei.

Pe teritoriul comunei mai există și Azilul Prințului Henry Ghika, în suprafață de 70 ha., din care au fost expropriate cu ocazia reformei agrare 170 ha., din care au fost împroprietăriți văduve, invalizi și demobilizați.

a. Agricultura

Suprafața terenului arabil este de 2016 ha. Suprafața terenului inundabil este de 0 ha. Din exploatarea pământului arabil trăiesc 1950 de suflete, iar restul până la 2002 nu au pământ și trăiesc din dijmă sau ocupându-se cu alte meserii.

Pământul arabil, în general, este bun. Se muncește și îngrașă în fiecare an, porțiuni după posibilitate. Semănăturile de căpetenie sunt: grâul, porumbul și nutrețul pentru vite. Semințele întotdeauna sunt selecționate, ținându-se seamă și de terenul în care se face însămânțarea.

Fiind aproape de oraș, în ultimii 10 ani a luat un avânt cultura zarzavatului, care aduce un venit destul de frumos celui ce se ocupă cu grădinăria.

Dintre legumele cultivate mai mult sunt: roșiile, varza, cartofii, dovleceii și morcovii. Aceste grădinării le fac numai acei ce posedă teren pe malul Dâmboviței, fiind pământ de luncă, special pentru grădină.

b. Creșterea vitelor

În afară de vitele de muncă, în gospodăria fiecăruia se găsește o vacă și câteva oi de rasă pur românească, iar cei ce se ocupă numai cu creșterea vitelor — lăptarii — au până la 30 de vaci cu lapte, care dau în medie până la 6–7 kgr. pe zi. Vitele sunt bine întreținute, exceptând anii de secetă, când nutrețurile nu se fac.

c. Păsările

Nu este gospodărie care să nu aibă în timpul verii până la 60–70 păsări diferite.

d. Albinăritul

Până în anul 1933, când subsemnatul am înjghebat o mică stupărie formată din 20 stupi sistematici, nu a existat în sat nici o urmă de albine. Astăzi cinci locuitori posedă stupi sistematici, din producția cărora îndestulează familia și mai vinde și în sat.

e. Gândacii de mătase

Sunt prea puțini crescuți, față de nevoile ce le are fiecare. Aceasta din cauză că majoritatea se îmbracă din mătăsurile ce provin din fabrici, ce sunt bătătoare la ochi și mai proaste în calitate.

f. Meșteșugurile

Câțiva din cei ce nu au avut pământ, plecând la oraș, au învățat câte o meserie de care au nevoie sătenii. Printre aceștia sunt: tâmplarii, rotarii, dulgherii, fierarii, zidarii și croitorii, câte trei din fiecare breaslă, suficient cât au nevoie localnicii.

g. Capital și credit

În sat există o bancă populară cu un capital de 3.000.000 lei și o Cooperativă de consum cu un capital de 7.000.000 lei. Cooperativa are 270 membri, majoritatea cu câte cinci părți sociale a câte 5.000 lei. Cooperativa a luat avânt și a făcut să înțeleagă că este, în zilele de astăzi, o instituție de ajutor pentru ei. Aceasta dovedește...

Pagina 9

...dorința de înscriere de noi membri nativi.

VIII. STAREA CULTURALĂ

a. Manifestări juridice

Dreptul de proprietate se transmite ereditar, iar dacă soții nu au urmași, vin rudele cele mai apropiate până la al noulea neam. Cel ce a moștenit dela părinți îl apără cu prețul vieții, chiar dacă rivalul este fratele sau o rudă apropiată de el.

Litigiile de această natură nu se termină nici chiar toată viața. Umblând prin judecăți, până ce justiția găsește o formă de împăciuire.

În sat se găsesc câțiva ce trăiesc în concubinaj, din cei mai în vârstă aceasta, fiindcă de multe ori intervine tot dreptul de proprietate, fiindcă unul din soți nu vrea să dea și celuilalt.

Tot în cadrul juridic putem spune obiceiul ce-l au flăcăii între 14–21 ani de a fura dela diferiți gospodari păsări, pe care le taie și pregătesc în casa unuia, unde fac chef, joacă cărți etc. Aceștia ar trebui supravegheați prin razii cât mai dese, făcute de jandarmul comunei, care, prin pedepse aspre, ar putea salva de a nu ajunge hoții de mâine și poate criminali.

b. Manifestări administrative

Primarul este executorul legilor administrative, ajutat fiind de notar și secretar. Au grijă de curățenia comunei și nevoile cetățenilor. Siguranța este întreținută de Postul de Jandarmi din comuna vecină Glina, această comună neavând post.

c. Instrucția

În comună sunt două școli: una denumită școala veche, fiind făcută în anul 1882–1884 de către boerul Eftimie Diamandescu, cu o sală de clasă și trei camere pentru locuință. Cealaltă, denumită școala nouă, fiind făcută în anul 1906, cu o sală de clasă și trei camere de locuit.

În anul 1942, subsemnatul, cu toată vitregia răsboiului, am restaurat localul nou, adăogându-i cu fonduri obținute dela Județ încă o sală de clasă, o cancelarie și un hall; iar locuința am renovat-o complect, schimbându-i aspectul și adăogându-i o bucătărie și o baie cu ramificații de țevi de apă într’o sală de clasă, unde s’a amenajat un lavabou cu șase robinete.

Școala funcționează în bune condițiuni, cu 210 elevi înscriși și frecvenți 170. Cursurile pe jumătăți de zile, conduse de 3 învățători și 1 învățătoare.

În localul vechi, unde este o sală, funcționează un atelier de țesătorie și croitorie, conduse de două maestre calificate, și unul de tâmplărie, condus de subsemnatul.

Școala este dotată cu mobilier nou. Material didactic suficient și are muzeu și farmacie. Școala este întreținută de Comitetul Școlar Județean din fonduri limitate, din care cauză suferă mai ales iarna din lipsă de combustibil.

Obligația către școală d-nii învățători o fac cu prisosință. Răul cel mare este că frecvența școlarilor se ține cu multă greutate și țăranul nu este încă pătruns de obligația ce o are de a trimite copilul la școală. Fac aceasta numai de frica amenzii și, când începe munca, nu mai trimit copilul, spunând că-l trimite cu vitele.

Analfabeții nu sunt decât 10%, restul sunt mulți cu cursul primar neterminat.

Pagina 10

d. Căminul

Căminului Cultural Parohial i se zice parohial, fiind în corpul casei parohiale. Clădit și înființat în anul 1933 și afiliat mai târziu Fundațiilor Regale, este înzestrat cu o bibliotecă și un aparat de radio. Aci este locul de strângere doritorilor de a auzi și învăța ceea ce nu au știut până atunci în viață.

Numeroase conferințe au fost ținute de preot, învățător, medic și agronom, fiecare dând învățăminte în direcția în care erau pregătiți. Căminul a fost locul de unde au luat ființă asociații ca: „Asociația bunilor gospodari” și Cooperativa care funcționează astăzi.

e. Biserica

Alături de Cămin și de școală se înalță monumentală biserica, clădită pe temelie veche în anul 1882, odată cu școala veche, tot de boerul Eftimie Diamandescu, și refăcută și mărită în anul 1942 prin stăruința subsemnatului și a preotului paroh Eugen Alexandrescu.

A fost refăcută întreaga pictură în „Tempera”, mobilier nou, mărirea bisericei cu trei metri și întreaga tencuială exterioară.

Păcat însă! Mă face să cred că trei pătrimi din populația acestei comune sunt de altă religie. Nu vin la biserică decât la Crăciun și Paște; celelalte sărbători, exceptând numai câteva. Pe lângă reculegerea sufletească, ar asculta Sfânta Slujbă și pe micii lor copii ce se străduiesc a da cât mai bine răspunsurile Sfintei Leturghii.

f. Starea morală

Sătenii din acest sat sunt oameni veseli. Muncitori, strângători. Bărbații în casele lor se poartă bine cu femeile, afară de cei care au patima băuturii, care gonesc femeile și chiar o bat.

g. Sufletul sătenilor

Sufletul lor bun îi fac să se asocieze pentru diferite binefaceri. Fetele, flăcăii se întâlnesc seara, stau de vorbă, se naște dragoste între ei; de atunci îi vezi nedespărțiți la horă Duminica, până într’o zi când au fugit împreună, ducându-se la o rudă, fie din partea băiatului, fie din partea fetei. Înseamnă că s’au luat.

Vine apoi înțelesul între părinți ca mai târziu să fie primiți de către părinții băiatului, care duc vestea părinților fetei că a fost cinstită. Toate acestea se manifestă în obiceiul zis al „Rachiului”, care constă în a chiui cu sticle de rachiu roșu în mână, ducându-le părinților fetei.

Sunt multe obiceiurile ce dau frumusețe nunților, nașterilor, dar jalnice obiceiurile la ceremonia înmormântării unui flăcău, prin bocetele și obiceiul de a reconstitui tot ce se face la o nuntă aceluia care nu a apucat în viață momentul pe care îl așteaptă fiecare de a-și înjgheba o gospodărie, avută și un traiu fericit prin muncă.

Termin această monografie cu mulțumirea de a fi putut cerceta viața trecută și prezentă cu [neclar] gospodărie a satului unde am făcut apostolat 16 ani.

[semnătură olografă, neclară]