Dascalii din Tanganu din trecute vremuri...

Imagini video -

: Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja; Categorie: Educatie Educatie; Creat: 13 Noiembrie 2017 13 Noiembrie 2017; Accesări: 4141 4141

La mijlocul primei luni de toamnă, septembrie, se produce de ani şi ani, un eveniment cu semnificaţii complexe pentru copiii-elevi, pentru părinţi, pentru dascăli.…Debutează un nou an şcolar !

Să începem cu îndepărtatul an 1955. Atunci era un program naţional de şcolarizare-alfabetizare. Programul era unul realist şi obligatoriu : minim 4 clase elementare atât pentru băieţi cât şi pentru fete. Adică acele 4 clase minimale care asigurau populaţiei acelor timpuri cvasi-analfabete un minim de cunoştinte : citire, calcule aritmetice simple, scriere citibilă şi minime cunoştinţe de istorie (în special) şi de geografie. Reticenţa părinţilor “în a şcoli copiii”, dar cu osebire în cazul fetelor, era, în multe cazuri, persistentă.. Reminiscenţele

vieţii patriarhale din perioda interbelică, perpetuate şi după Al Doilea Război Mondial, persistau. Adică băieţii să urmeze cele 4 clase primare minimale iar fetele o clasă primară.- “pentru a şti să se iscălească”…

Acel atât de îndepărtat an de început 1955 (cu finalitate - 4 clase absolvite în anul 1959) a fost unul de referinţă. În primul rând, conform legilor de atunci, învăţământul obligatoriu de 4 clase primare a fost absolvit cu un riguros examen final. Apoi ciclul 2, (clasele 5-7) a fost urmat de cine dorea. Majoritatea băieţilor a continuat ciclul 2, iar dintre fete doar câteva. Mai trebuie precizat că şcoli de ciclul 2 existau doar în satele-reşedinţă de comună. In acei ani comunele Cernica şi Bălăceanca erau două unităţi administrative distincte. Aşadar elevii care doreau să urmeze ciclul doi trebuiau să se înscrie la şcolile elementare de 7 clase din satul reşedinţă de comună. Cei din Cernica, Tânganu şi Căldăraru s-au înscris la Şcoala din Cernica.

Distanţele de parcurs pentru elevii din satele componente erau apreciabile, oarecum la îndemâna băieţilor şi mai puţin a fetelor. În anul şcolar următor, 1960/1961 au apărut modificări esenţiale. În primul rând a fost generalizat învăţământul de 7 clase. Evident atât pentru băieţi cât şi pentru fete. O altă modificare esenţială : au fost create şcoli generale de 7 clase în mai toate satele, ceea ce a facilitat posibilitatea de a fi urmate de băieţii şi de fetele din fiecare localitate. Conform acestei decizii a apărut Şcoala primară de 7 clase din Tânganu. Dar noutăţile nu s-au oprit aici : în anul şcolar următor, 1961-1962, pe fondul creării bazei materiale, o reţea de şcoli elementare în (aproape) toate satele, a fost generalizat învăţământul primar de 8 clase.

Dar să ne întoarcem înapoi, în timp. Suntem în satul Tânganu al anului 1955. Satul a avut (are şi acum) o lungime de circa 3 km. Şcoala satului (surse documentare menţionează ca “an de naştere”- 1840 !) era plasată în partea de nord a satului. Elevii din partea de sud trebuiau sa parcurgă 3 km zilnic pentru a urma cursurile primare. Exista un plan naţional de alfabetizare al populaţiei României. Şi normal trebuia să se înceapă cu copiii de vârsta şcolară, cei maturi urmând un program special. Autorităţile administrative şi şcolare de atunci au luat o hotărâre eficientă : a fost creată, în partea de sud a satului, “Şcoala mică”, mini-unitate şcolară (pentru elevi din primele 4 clase elementare), care a facilitat accesul celor din sudul satului, în special din istoricul şi izolatul cătun, Tânganu-Moară.

Această unitate de învăţământ (care a funcţionat până în anul 1964, apoi s-a integrat in structurile “Şcolii mari”), a beneficiat de aportul a trei dascăli de excepţie, învăţătoarele : Gheorghiţa Borteş, Anişoara Budileanu, Vasilica Ghimpu. Nume care, după atâţia ani au rămas în conştiinţa bunicilor, părinţilor şi a foştilor elevi de atunci. Au fost nişte “dascăli de ţară” de excepţie, care şi-au iubit meseria pentru care, aşa cum se spune, au avut har. Niciodată nu au pregetat să se ducă acasă la părinţii elevilor dumnealor ( în special în amintitul cătun Tânganu-Moară), prin noroi, frig, ploi, zăpadă, pledând pe lângă dânşii pentru a-şi lăsa copiii la şcoală, singura posibilitate pentru a ieşi din viaţa sărăcăcioasă în care trăiau. Şi, aproape în totalitate, convinşi, înduioşaţi de insistenţa acestor tinere şi fragile învăţătoare, părinţii au promis :”Da dom’şoară, vă promit că va veni copilul meu la şcoală” Şi s-au ţinut de cuvânt. Şi, azi, peste atâţia şi atâţia ani le mulţumesc şi îşi aduc aminte de dumnealor cu duioşie şi recunoştinţă.
Oare câţi dintre dascălii noştri de azi s-ar mai încumenta să străbată noroaie precum cele ale anilor ‘950 pentru a-şi onora, cu dragoste şi onestitate, menirea meseriei pe care, chiar dumnealor ! şi-au ales-o..…