Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja

Categorie: Opinii Opinii

Creat: 27 Iunie 2025 27 Iunie 2025

Accesări: 1345 1345

Vă rugăm să evaluați Vot 1 Vot 2 Vot 3 Vot 4 Vot 5  

J U R N A L    S E N T I M E N T A L

dedicat    ESTELEI   PANAIT

MOTTO:

”Orice om pe care nu pot să-l iubesc este pentru mine un  prilej de adânca tristeţe.

Orice om pe care l-am iubit şi nu pot să-l mai iubesc înseamnă pentru mine un pas spre moarte.

Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni am să mor.

Voi, cei care stiţi că meritaţi dragostea mea aveţi grijă să nu mă ucideţi.” - GEO BOGZA

VASILE   BOLBOJA  -  2011

 

PROLOG LA  JURNALUL  SENTIMENTAL

---------------------------------------------------------

       Un “Jurnal sentimental” în mileniul trei!? Pare o poveste science-fiction... Şi totuşi acesta există; poate fi lecturat  după acest prolog. A fost scris cu mulţi, mulţi ani în urmă, în alte timpuri, în alt secol, în alt mileniu... Poartă, indiscutabil, pecetea acelor vremuri care, acum, par de un romantism  desuet, maladiv, ireal, venit de pe altă planetă. Acele scrisori de dragoste s-au scris pe pământ, în spaţiul nostru mioritico-damboviţeano-ilfovean.

Sunt  scrisori de dragoste scrise de un bărbat (îndrăgostit) către o femeie (îndrăgostită).  Aşa cum reiese şi din lecturarea  acestor  scrisori au fost scrise “dintr-o suflare” fără rescrieri doar cu ceva ştersături. Întrucât ele au fost scrise pe parcursul unei perioade lungi de timp (circa doi ani) iar intervalele dintre scrisori au fost de săptămâni (şi chiar luni), este firesc ca anumite cuvinte (evident, din cadrul declaraţiilor de dragoste) să se repete. Într-o dragoste adevărată, pură, patimaşă, declaraţiile de dragoste trebuie mereu alimentate cu combustibil sufletesc. Si chiar dacă repetatele declaraţii de dragoste par stereotipe, copilăreşti, naive, ele au avut atunci, în acei ani, în acel context sentimental, rolul lor. Acele scrisori, acele cuvinte, acele declaraţii de dragoste au fost, au existat cu adevărat.

       Pe parcursul acestei superbe poveşti de dragoste (sunt părtinitor: din punctul meu de vedere), iubita mea, Estela Panait, mi-a trimis celebra carte  a portughezei Mariana Alcoforado: “Scrisori portugheze”, considerate cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatura universală. Aş putea spune că lecturarea capodoperei universale m-a inspirat ca şi maximele lui Geo Bogza pe care le-am  reprodus ca motto al “Jurnalului sentimental”.

Din lecturarea scrisorilor, aşa cum au fost scrise atunci, nu reiese nici un detaliu concret al fiinţei iubite, al perioadei când s-a produs sentimentalul eveniment cu rezonanţe... de unicitate (raportat la contemporaneitate). Totul se desfăşoară numai în perimetrul sentimentelor pure, fără detalii fizice, fără conotaţii sexuale, fără detalii clare în privinta contextului în care s-a produs acest “Love story”. Desigur că aceia care mă cunosc bine pot decela şi localiza în timp şi spaţiu, din nişte amănunte care nu au putut fi evitate, perioada aproximativă şi contextul în care s-a produs superba, unica (pentru mine) poveste de dragoste...

Această poveste de dragoste, aşa cum am spus, pare ireală, fantastică, unică.

Repet: aceste scrisori au fost scrise de un bărbat şi trimise unei femei. Nu este fabulaţie, nu este improvizaţie, scrisorile au fost reproduse întocmai, intervenţiile, de peste timp, au fost minime: multe virgule, “sunt” în loc de “sînt”, ceva “...” şi cam atât.

În rest scuze eventualilor mei cititori pentru că îi agresez cu sentimente, obiceiuri, oameni, fapte, peste care s-a aşternut discret colbul uitării...

Din aceași colecție:

Reporter fara voie - Mama. O povestire de Vasile Bolboja, Tanganu.

Destine tângănene. Rădița. Predestinare - Prietenie - Dragoste.

Amintiri tanganene. Nela. Strandul Cernica. Trecute amintiri. 1971.

Amintiri tanganene. Ana Martac.1965.

Amintiri Tanganene - Emma. Vasile Bolboja.

Amintiri Tanganene - Elena. Vasile Bolboja.

Amintiri tanganene. Revelion 1967.

Amintiri tanganene. La Ciuperca. Strandul Cernica.1968.

Lantul Amintirilor

 

                                     CAPITOLUL  I

                                  *************

                         MUNTELE   DINTRE   NOI...

                         ==========================

                 11 decembrie   TRISTEŢE

               --------------------------------

Prima ta zi de depărtare,  prima mea zi de singurătate. Ce trist e fără tine! Şi altădată depărtarea ta de mine, depărtarea  mea de tine, m-au aruncat în braţele tristeţii. Dar singurătatea şi tristeţea de atunci erau de scurtă durată.

Când scriu aceste rânduri e seară târziu. Bănuiesc că tu te pregăteşti de culcare. Te aşteaptă un drum lung la capătul căruia vei fi departe...

Deci, noapte bună.!

Drum bun!

                12 decembrie      NELINIŞTE

                ------------------------------------

A doua zi fără tine.

Când într-una din zilele toamnei care trecu mi-ai spus în glumă să-ţi scriu câteva rânduri ca să-ţi dovedesc că m-am gândit la tine, nu bănuiam că va veni vremea când această preocupare mă va domina atât de mult.

Ca de obicei e noapte  târziu când scriu aceste rânduri. Desigur că tu ai ajuns în staţiune. Poate te odihneşti după drumul care, cu siguranţă, a fost obositor. Poate te gândeşti la mine, aşa cum mă gândesc eu la tine, martor fiindu-mi aceste rânduri... Dar oricum eşti departe, departe. De abia ai plecat şi am început să număr zilele ca atunci când ai fost în străinătate. Pe atunci iubirea mea era pe la începuturi şi credeam că este o iubire solitară, una din acele iubiri născute să trăiască într-o singură fiinţă.

Tu ştii că eu sunt un veşnic neliniştit, veşnic în căutare de ceva, de ceva care îmi lipseşte. O nelinişte maladivă mă devorează continuu. În căutările mele generate de marile mele nelinişti te-am descoperit pe tine. Dar nu m-am liniştit. Tu, la rândul tău fără voia ta, fără voia mea, m-ai aruncat iaraşi pe tărâmul marilor nelinişti. De aceea nu cred ca o fiinţă atât de sensibilă şi delicată ca tine poate să stea mereu alături de  perimetrul unei nelinişti fără a fi atrasă în interiorul lui. Dar să nu ne plângem: o viaţă de om neliniştită are şi ea frumuseţile ei, şi în plus, este trăită şi nu vegetată. Şi fiindcă m-am apucat să-ţi vorbesc de nelinişte am să-ţi redau alte gânduri cu acelaşi subiect notate în jurnalul meu (“nesentimental”).

                                               ***

Perioadele de nelinişte ale unor oameni sunt determinate de cauze majore care le tulbura echilibrul sufletesc.

Alţii au o sensibilitate excesivă mereu generatoare de nelinişte. Sunt unii oameni care se străduiesc şi reuşesc să-şi ascundă cu grijă stările de nelinişte. Alţii le exteriorizează cu bună ştiinţă.

Am avut ocazia să cunosc oameni neliniştiţi plecând de la neliniştea măruntă cauzată de lipsa unui obiect banal până la nelinişti, să le spunem capitale, generate fie de neadaptarea la condiţiile de mediu, nerealizarea pe plan profesional şi mai ales pierderea sau despărţirea de persoana iubită. Unele au căutat un sprijin în mine destăinuindu-mi-se. Mereu mi-am pus întrebarea: oare mă considerau pe mine o persoană perfect echilibrată, capabilă să rămână deasupra micilor sau marilor evenimente ale vieţii, şi să le dea oricând un sfat eficient, dezinteresat, rece ? Sau poate intuiau permanenta mea nelinişte şi sperau ca neliniştea lor să fie tratată cu... nelinişte ?

Neliniştea mea aproape permanentă face parte din zestrea mea genetică, dar şi viaţa mi-a oferit un şir neîntrerupt de prilejuri care mi-au rupt permanent fragilul meu echilibru sufletesc.    

Oare câţi dintre aceia cu care viaţa mă pune în contact îşi dau seama de permanenta mea stare de nelinişte ? Puţini...  Nici nu ar putea pentru că nimeni nu are cheile cu care este ferecat un suflet omenesc.

Atunci când cineva mi se adresează cu intenţia de a-mi cere un sfat util, într-o situaţie delicată îl ascult cu toată atenţia, încep să-i simt neliniştea, şi încet, încet o transfer în perimetrul neliniştilor mele. În majoritatea cazurilor reuşesc să dau sfaturi oportune. Dar oportunitatea sfaturilor mele se lasă dublată de un fenomen: transferând neliniştile lor în sfera neliniştilor mele mi le sporesc pe ale mele. Şi dacă pentru acele persoane, care mi se adresează am o afecţiune mai aparte, nu mă mai debarasez aproape niciodată de neliniştile ei.

S-a întâmplat ca după un sfat-două persoana respectivă să revină pe linia de plutire (sau poate numai aparent, cine stie!). Dar, vai, eu am rămas cu neliniştile ei. Dar ce mai conta neliniştea unei persoane cufundată  în oceanul meu de nelinişti, mereu bântuit de furtuni răscolitoare. Mi s-a întâmplat ca după un timp să-i reamintesc trecutele-i nelinişti. Le uitase... Eu nu. Transformasem neliniştile altora în neliniştile mele. Reuşisem să dau un sfat util să le alung neliniştile temporare, dar îm sporisem (cu ceva) neliniştile mele permanente. Cu un ochi râdeam: făcusem unei fiinţe apropiate un bine, cu celălalt plângeam: îmi sporea continuu desaga neliniştilor permanente.

De ce oare nu puteam să mă eliberez de balastul de nelinişti ale altora şi să rămân cu neliniştile generate de interiorul meu ?

Când îmi reamintesc de vreo persoană îmi reactualizez neliniştile curente cu trecutele lor nelinişti. Poate viaţa mea ar fi fără sens, prea searbădă fără toate acestea.

Câteodată îmi reproşez această permanentă întoarcere la trecut. Altadată mă bucur, mă simt un om mai deosebit cu această bogăţie trecută pe care o port cu mine.

  

                14 decembrie          POVESTITORUL

                 -----------------------------------------------

Înainte de plecare mi-ai spus că iţi place cum povestesc eu. Am să-ţi transcriu câteva din gândurile mele. Este ca şi cum eu aş povesti iar tu ai asculta...

                                                    *

                                                  *   *

                            Despre aspiraţia  spre  puritate

                           -------------------------------------

Omul a fost întotdeauna un visător. Aspiraţia spre puritate, spre  curăţenie  sufletească au constituit întotdeauna o cale de urmat pentru oamenii sensibili.

Afară bate vântul; este noapte târziu; Victor Socaciu îmi şopteşte cu vocea lui inegalabilă, cuvinte tulburătoare despre dragoste; eu m-am aplecat asupra acestor  file ca să-ţi vorbesc despre oameni şi sentimente.

Întotdeauna am fost un visător. Mi-am umplut momentele de tristeţe şi melancolie cu gânduri luminoase generate de visurile mele interminabile. Câteodată mi-am reproşat această viaţă dublă: cea reală şi cea a visurilor. Pe cea reală mi-a rezervat-o soarta; pe cealaltă mi-am făcut-o eu. Pe cea reală n-am putut să mi-o fac aşa cum mi-am dorit eu (oare câţi reuşesc!). Pe cea a visurilor mele mi-am făurit-o ca o copie fidelă a propriilor mele dorinţi. Tot ce a fost murdar în prima le-am spălat în zece ape sufleteşti şi le-am trecut imaculate în perimetrul invizibil al celei de a doua. Dacă prima este pe măsura mediului şi a oamenilor în mijlocul cărora trăiesc, cea de a doua este pe măsura sufletului meu. Lumea visurilor mele este pură.

Meseria pe care care am îndrăgit-o a fost cea a visurilor mele. Meseria visurilor mele nu a fost o constantă. Ea a variat în funcţie de vârstă, de preferinţe momentane, de satisfacţiile şi insatisfacţiile legate de meseriile mele reale din viaţă reală.

Copiilor mei le voi dori calităţile copiilor visurilor mele.

Femeia pe care am iubit-o cel mai mult a fost cea a visurilor mele. Ea a avut toate calităţile: generoasă, frumoasă, iubitoare,...

Numai MAMA din viaţa reală a fost întocmai ca aceea a visurilor mele. Nu este nevoie să-mi visez o Mamă. Trebuie numai să mi-o amintesc aşa cum era. Nu trebuie să-i adaug nici o calitate din panoplia visurilor mele. Singura problemă este să nu-i le uit. Dacă la celelalte mă gândesc cuprins numai de o melancolie, aş spune logică, generată de neputinţa omului de a le îndeplini intocmai, la MAMA mă gândesc cu durere. Poate datorită faptului că îngemănarea dintre vis şi realitate este totală.

Între cele două lumi ale mele am încercat întotdeauna să stabilesc, în ambele sensuri, multiple canale de comunicaţie. Din lumea reală am reuşit să strecor  multe acolo sus în lumea de vis. Invers prea puţin. Pentru că lumea visurilor mele este mult prea  frumoasă, mult prea curată, mult prea ireală, pentru a coborî întocmai în lumea reală. Filtrul meu sufletesc a putut să elimine ingredientele până la idealizare. Lumea înconjurătoare nu a putut să înglobeze în interiorul ei visurile mele.

Aspiraţia spre puritate este o calitate a omului. Nu sunt mulţi  aceia care o au.

Sunt oameni pentru care murdăria vieţii reale nu reprezintă un impediment ci o cloacă în care se afundă cu plăcere, tocmai pentru a-şi acunde murdăria proprie într-una mai mare. 

                16 decembrie          PROTECŢIE

                ----------------------------------------

Un tragic accident m-a făcut să mă gândesc îndelung la relativitatea  raportului dintre viaţă şi moarte. Trecerea de la una la alta se face dureros de rapid. Câteodată sunt suficiente câteva fracţiuni de secundă de neatenţie pentru trecerea de la fiinţă la nefiinţă.

Mi-am reamintit de o discuţie a noastră, în care tu mă întrebai ce aş face dacă ţi s-ar întâmpla ceva... Atunci nu am dat prea mare importanţă cuvintelor tale. În general nu mă gândesc la posibilitatea unor întâmplări funeste. Deseori gândurile mele sunt triste, dar tristeţea gândurilor mele este generată de despărţiri sentimentale, nu fizice...

Acea întâmplare m-a făcut să-mi readuc în memorie cuvintele tale, altminteri sortite uitării. Aş vrea ca pe tine, iubita mea, să te ştiu invulnerabilă, să ştiu departe de tine toate bolile lumii. În preajma ta aş dori să existe, să-ţi dea târcoale permanent, gândurile mele. Şi dacă suferi vreodată aceasta să se datoreze excesului meu de zel, dragostei mele pătimaşe...

       

                17  decembrie      ADUCERI AMINTE

                 ----------------------------------------------

Foarte grele, pentru mine, aceste zile de sfârşit de an. Dar nimic nu mă împiedică să mă gândesc la tine. Nu mă face să uit că astăzi se-mplinesc două luni de când ţi-am soptit, cu glas tremurător, încărcat de emoţie, primul “Te iubesc”.

Au trecut două luni...

Parcă au trecut doi ani...

Şi câte s-au întâmplat în acest interval !

Câte cuvinte de dragoste ne-am şoptit!

În acest interval au fost de toate: cuvinte de dragoste, sărutări, lacrimi, tristeţi, bucurii...

Au trecut două luni de dragoste adevărată.

Ţi-aminteşti ?

Ţi-am spus că este posibil ca destinele noastre să se despartă pentru totdeauna, eu urmând să-mi încerc norocul în viaţă undeva departe de tine. După o amiază tristă şi o noapte nedormită păreai pe altă lume. Atunci m-ai convins, fără vorbe, că norocul meu este lângă tine, că norocul nostru este unul lângă altul.

Au trecut doar două luni....

Când îţi scriu aceste rânduri mă las dominat, nefiresc, de tristeţe. Şi aşa cum se întâmplă câteodată, în momente de recul sufletesc, mă gândesc la “lucruri” triste. Ce aş face dacă tu m-ai uita, dacă ai veni cu alte gânduri ? Dacă ai ajunge la concluzia că iubirea ce ţi-o ofer este o himeră ? Încerc să alung aceste gânduri. Nu, sigur te gândeşti la mine. Poate visezi şi tu ca şi mine, să fim amândoi acolo în munţi, departe de lume, departe de timpul care ne-a făcut  să ne naştem prea departe unul de altul, şi care  ne împiedică să ne realizăm visurile noastre de dragoste şi viaţă.

Au trecut numai două luni...

La mulţi ani, iubita mea !

                19 decembrie          LINIŞTE

                -----------------------------------

După o săptămână de singurătate absolută (singurătate = fără tine) a sosit  aici la mine primul semn de la tine. Şi aici la mine sunt câini cu blană moale, câteodată şi zăpadă albă şi pufoasă, păsări în vârfuri de pomi dar nu şi atâta linişte câtă la tine. Mi-a părut bine că în această perioadă  măcar tu ţi-ai găsit liniştea pe care o căutai. Şi în timp ce tu îmi scrii de linişte, eu, cu câteva pagini mai înapoi am făcut o lungă pledoarie despre omeneasca şi permanenta mea stare de nelinişte.

                                                *

Nu ştiu dacă ai observat dar atunci când ne mai certăm mă intristez şi mă las dominat de un sentiment de resemnare. Niciodată nu m-am supărat pe tine ci pe mine. Nu m-am supărat pe tine pentru că faptele nu au fost atât de importante  ca să aibă o influienţă decisivă asupra sentimentelor noastre şi nici nu sunt atât de absurd ca să cred că doi oameni, care, chiar dacă se iubesc, nu se mai pot certa din când în când. Ceea ce mă doare şi mă întristează este faptul că micile noastre discuţii îmi lasă impresia că pătează albul imaculat cu care sufletul meu a înconjurat această iubire târzie. Şi atunci mă supăr pe mine că n-am lăsat o portiţă prin care să treacă şi să se ducă în pustii acele vorbe de prisos.

                20 decembrie         SINCERITATE

                 -----------------------------------------

Azi am fost mai nervos şi mai ales mai neliniştit ca oricând. Această stare de surescitare m-a făcut să mă gândesc la lucruri mai puţin plăcute. Unul dintre ele, şi cel mai important, este acela că sunt un om dificil. Tu nu mă cunoşti şi în această ipostază. Nu ai avut timpul necesar. Nu se ştie dacă-l vei avea vreodată... Atunci când, realmente, sunt un om dificil, mă gândesc că dacă viaţa noastră ar fi legată  zi de zi, ai simţi din plin acest mare defect. Atunci nu aş putea să mă ascund de tine. În acele momente, în care mă simt un om dificil ştiu că toate visurile noastre de fericire ar deveni utopice. Şi gândul că ai fi nefericită cu mine mă întristează. Şi în acele momente mă gândesc că poate, e mai bine să fii departe de mine. Aproape instantaneu începe să mă domine gândul că nu te merit că tu îmi atribui calităţi  pe care eu nu le am şi că, într-un fel, chiar fără voia mea, îţi înşel buna credinţă. Atunci departe de mine, mi te inchipui dacă nu fericită, cel puţin mulţumită, iar eu mă consolez cu gândul că trebuie să-mi suport singur defectele.

Singura fiinţă care m-a suportat aşa cum sunt a fost MAMA mea. Ea îmi ştia, ca nimeni alta, defectele şi calităţile. S-a străduit şi a reuşit să mă înţeleagă întotdeauna probabil şi datorită faptului că s-a simţit, întotdeauna, implicată în apariţia acestui amalgam de calităţi şi defecte într-o singură fiinţă...

                21 decembrie       FULGI DE NEA

                -------------------------------------------

Fulgi de nea au căzut azi acoperind totul cu o mantie albă. Ce albă şi curată este zăpada, ca dragostea noastră. Albul imaculat al zăpezii a acoperit şi sufletul meu îmbrăcându-l în şapte mantii. Ca şi dragostea noastră.

Totul părea ca într-o lume de vis. Numai vântul cu adierea lui ce făcea să i se îmbujoreze obrajii celor ce i se opuneau, tulbura acea linişte misterioasă. De-aş fi şi eu liniştit şi curat ca liniştea ce mă înconjoară în această feerie ! Inima în loc să rămână rece şi senină, începe să bată cu putere, impresionată ca şi-n alte dăţi de aduceri aminte. Albul imaculat al zăpezii îmi aduce aminte de tine.

Curată şi prietenoasă e zăpadă. Ca tine.

                                                *

Am văzut la televizor pe Joe Dassin. Cântecele interpretate îţi sunt cunoscute şi ţie. Versurile lor sunt foarte frumoase. Cred că unul dintre cântece a fost scris şi compus după despărţirea de soţia sa. Versurile se potriveau foarte mult unei despărţiri. Am început să scriu despre muzică dintr-un motiv bine intemeiat. Pentru mine unele melodii au semnificaţii aparte. De exemplu melodia “Ninge-ntr-una” a lui Salvatore Adamo îmi impune o anume stare sufletească indiferent unde şi când aş asculta-o. Ultimii ani îmi sunt presăraţi cu melodii-reper : “Băieţii plâng” cu Richard Anthony, “Nu am vârsta” cu Gigliola Ginquetti, “Doamne, cât te iubesc” cu Domenico Modugno, “Te iubesc” cu Roberto Carlos, “Septembrie” cu Peppino di Capri, “Dir-la-da-da-“ cu Dalida, “San Francisco” cu Scott Mc Kenzie, “Iertare” cu Caterina Casseli, “Trecea condorul” cu Simon & Garfunkel, melodiile Beatles-ilor, ale lui Salvatore Adamo şi multe altele au marcat, la vremea lor o anume stare sufletească pe care mi-au conservat-o şi pe care mi-o redau intactă ori de câte ori le reaud.

Melodia care-mi leagă amintirile de tine (deja avem amintiri!!) este:  “Nopţi în satin alb” cu Moody Blues. Să rămână melodia noastră de preţ. Când peste ani o vom asculta, indiferent ce vom fi atunci, indiferent dacă vom  fi sau nu împreună să ne aducem aminte cu drag, sau cu tristeţe, de ceea ce este acum.

                22 decembrie      DIVERSE  (1)

                --------------------------------------

De obicei, mă gândesc în cursul zilei, despre ceea ce urmează să-ţi scriu seara în “Jurnalul  sentimental”. Azi m-am aplecat asupra foilor de hârtie fără să am în cap un subiect anume. Oare chiar nu am despre ce să-ţi scriu? Dacă aş fi în criză de inspiraţie aş umple paginile  jurnalului de sus până jos cu: “TE IUBESC”  şi sunt sigur că ţie ţi-ar plăcea. Atunci când vreau să “discut” cu tine, chiar şi prin “intermediar”, am întotdeauna ce să-ţi spun în afară de “Te iubesc” care rămâne liantul nostru şi al milioanelor de cupluri din lumea întreagă.

                                         *

                                       *   *

Am citit în revista “Săptămâna”  pagini intitulate “LABIŞ INEDIT”. Mi-au plăcut foarte mult. Este publicată poezia “Cântec de lebădă” scrisă, mai bine zis dictată de Labiş unui prieten, când, după tragicul accident de tranvai din 10 decembrie 1956, îşi trăia ultimele zile pe un pat de spital. Versurile acelea redau zbuciumul sufletesc ale acestui genial poet, visurile lui de iubire, speranţa că viaţa lui va mai fi, apoi resemnarea în faţa morţii iminente. Totul este scris cu candoarea celui care de-abia a depăşit vârsta adolescenţei, nealterată încă de micile şi marile mizerii ale vieţii.

                                           *

                                         *   *

Se apropie sărbătorile de iarnă. Când ne vom reîntâlni pe de o parte ne vom bucura ca nişte copii, iar pe de altă parte ca nişte oameni maturi ne vom spune: avem deja un an de dragoste. Şi apoi vom adăuga: am trecut dragostea noastră dincolo de pragul unui an. Şi pe urmă ne vom ura reciproc : La multi ani! Ştii tu, numai oamenii maturi adună anii...

                                            *

                                          *  *

Vezi, iubita mea, subiecte ne sunt la îndemână. Aş putea continua toată noaptea. Ti-aş povesti despre câte-n luna şi stele. Mi-aş închipui că tu eşti aici lângă mine. Şi m-ai privi cum scriu, cu ochii tăi cei negri, cu surâsul tău copilăresc în colţul gurii. Aş avea atâtea să-ţi povestesc... Dacă aş confunda realitatea cu inchipuirea aş întinde braţele ca să te prind între ele şi să te strâng la piept.

   

                24 decembrie         ÎNDOIALĂ

                --------------------------------------

Poate că tu m-ai şi uitat. Mi-am amintit de cuvintele tale după ce ai venit din străinătate: “Nu m-am gândit la nimeni în timpul călătoriei. Doar la mama din când în când”.

Poate că albul imaculat al zăpezii, câinii cu blană moale, liniştea de acolo m-au scos din gândurile tale. Dar nu-i nimic. Pentru mine este minunat că exişti. Pentru că te iubesc. Nu ştiu de ce dar aşa dintr-odată m-a cuprins îndoiala; poate că rândurile mele nu-ţi vor trezi interesul. S-ar putea ca rândurile mele să-ţi pară puerile. Rândurile în care eu am pus atâta suflet... Şi în loc să-ţi dovedesc o dragoste patimaşă care să te cuprindă şi pe tine în vârtejul ei, să mă aleg cu zâmbete condescedentare. Dar, la dragoste se răspunde cu dragoste...

                                                  *

                                                *   *

În lipsa ta am început să rememorez unele din amintirile care ne leagă. Ţi-aminteşti: într-o seară de toamnă, pe când lumina zilei pălea, făcând loc înserării noi doi ne plimbam fericiţi. Sunt sigur că-ţi aminteşti. Nu, tu nu mă poţi uita. Şi nici amintirile care ne leagă.

                25 decembrie         AŞTEPTARE

                ----------------------------------------

Aşteptarea mea continuă. Au trecut exact două săptămâni de când ţi-am auzit pentru ultima oară vocea la telefon. Niciodată nu ai fost atâtea zile departe de mine. Parcă a trecut o veşnicie. Ce lung e timpul când aştepţi. Atât de mult mi se pare că a trecut de când nu te-am văzut încât amintirile mele legate de tine riscă să se transforme în vise frumoase. Şi visele frumoase sunt prea frumoase pentru a fi adevărate. Acum îmi explic cum se poate uita cineva la care ţii foarte mult. La început,  totul este dureros  şi greu de suportat. Mai apoi, odată cu trecerea timpului, amintirile  despre cel iubit capătă o aureolă de vis. Si visele, ca orice vis, se suportă mai uşor pentru că se află la îngemănarea dintre real şi ireal. Se produce încet, încet o transformare din ce în ce mai accentuată a realităţii în vis. Şi visul devine din ce în ce  mai neclar. Timpul lucrează, lucrează. Îşi aşează valul de ceaţă peste chipuri dragi.

Iubita mea eu doresc ca tu să nu devii, pentru mine un vis. De aceea te aştept.

Vino...

                26 decembrie         DIVERSE (2)

                ----------------------------------------

În sfârşit ai dat un semn de viaţă!  După atâta aşteptare în momentele în care mă aşteptam cel mai puţin, vocea ta mi-a adus imensa bucurie de a te asculta. “Reîntâlnirea” cu tine, prin intermediul vocii tale, mi-a adus bucurie şi tristeţe. Dar nu despre tristeţe vreau să-ţi scriu acum când, probabil, se derulează ultimele file ale jurnalului meu sentimental... Mult mai bine şi mai potrivit este să-ţi spun câteva cuvinte: am convingerea că meriţi cu prisosinţă toată dragostea mea. Sper să nu mă dezamăgeşti.

   ******************************************************************

  “Voi cei care stiţi că meritaţi dragostea mea aveţi grijă să nu mă ucideţi”

                                                              a spus, cândva, Geo Bogza.   ******************************************************************                                

Îţi aminteşti de Mariana Alcoforado şi scrisorile ei portugheze ?  Poate că drumurile mele de dragoste seamănă cu ale ei. Dar există şi o mare deosebire. Chemările ei au rămas fără răspuns. Chemările mele te găsesc pe tine. Şi încă o altă mare deosebire: chemările ei (“cele mai frumoase din literatura universală”) au intrat în literatură. Chemările mele nu au decât un singur cititor: pe tine.

                                               *

                                             *  *

Tot ce am scris până acum este direct, fără transcriere, cu excepţia celor copiate din jurnalul meu personal. Deci sunt posibile greşeli de exprimare sau în graba mea de a-ţi spune cât mai multe poate am mai omis câte un cuvânt. Nu am avut timp să le corectez. Probabil că ai observat ştersăturile. Recitind, totuşi, odată o pagină am descoperit că uitasem un “NU” care schimba complet tot sensul cuvintelor mele.

                                                 *

                                                *  *

Ţi-am mai spus: câteodată mă las dominat de îndoială. Oare tu mă iubeşti cu adevărat ? De cele mai multe ori răspunsul meu este afirmativ. Câteodată, destul de rar, răspunsul meu nu mai are fermitatea dintotdeauna. Am spus: răspunsul meu la întrebarea mea. Răspunsul tău la întrebarea mea îl bănuiesc mereu acelaşi: da. Atunci de ce-i fac loc în sufletul mei, îndoielii ? Este ceva ce ţine seama de construcţia mea sufletească şi de experienţa mea de viaţă. Oricând poate interveni altcineva şi mă poate alunga ca pe un intrus. Ar fi dreptul lui, e dreptul tău să alegi. În acest caz nu mi-ar mai rămâne decât resemnarea şi retragerea. Dar să nu fiu nedrept  cu tine: până acum ţi-am simţit din plin constanţa sentimentală. Să nu adun nori imaginari deasupra iubirii noastre. Dacă fac loc indoielii este pentru că nu există iubire profundă asupra careia să nu planeze un nor negru, măcar unul ?  Atunci când nu îţi imaginezi un pericol ce ameninţă o dragoste  înseamnă că este una oarecare. Indoiala face casă comună cu  dragostea adevărată.  O dragoste trebuie apărată cu orice preţ. Pentru ca sistemul de apărare să funcţioneze ireproşabil trebuie din când în când, alarmat. Dacă tu m-ai dezamăgi castelul iluziilor mele ar deveni de nisip. Ar însemna să mă consolez cu gândul că ceea ce caut eu este de negăsit şi că visurile mele de viaţă şi dragoste sunt prea utopice  pentru o lume aşa de pământeană.

                                              *

                                            *  *

S-ar putea ca aceste rânduri să încheie jurnalul meu sentimental. Nu vreau să închei înainte de a te asigura, încă odată, de sinceritatea lor. Ele au fost pornite din inimă. Mâna care le-a aşternut a fost cel mai neînsemnat lucru. Am să-ţi fiu recunoscător că mi-ai oferit această unică posibilitate de a mă comporta, de a mă exprima, aşa cum sunt eu. În interior.  Doar cinci zile mai sunt până când eu şi tu şi dragostea noastră vor trece împreună peste graniţa altui an.

                       ******************************

                        LA  MULŢI  ANI, IUBITA  MEA !

                       **************************

                                    CAPITOLUL 2

                                    ************

                      MAREA... CARE NE DESPARTE                                      

                      =========================

                14  iunie          PRIMA ZI FĂRĂ TINE

                 -----------------------------------------------

Din nou o primă zi fără tine.

Prima zi fără tine, o zi a neliniştilor.

Prima zi fără tine, a fost o zi cu ploaie.

Prima zi fără tine, o nouă filă în jurnalul sentimental întrerupt în iarnă.

          Plouă, plouă, plouă

          Vreme de  beţie

           -------------------

          Ce melancolie.

Tristeţea mea este completată de melancolia picăturilor de ploaie.

Picăturile de ploaie au drept tovarăş tristeţea mea.

În sufletul meu au loc: tristeţea, melancolia, picăturile de ploaie şi tu deşi eşti departe, departe...

Departe cu trupul, aproape cu sufletul.

Acum când eşti departe de mine, când am reînceput, ca şi astă-iarnă, să rememorez tot ceea ce ne leagă îmi dau seama căt de mult te iubesc.

                18 iunie          “SEMNAL”

                --------------------------------

După ce am văzut un meci de fotbal la televizor m-am retras la masa mea de lucru.. Tovarăşul meu nedespărţit: radioul, anunţă un recital  “SEMNAL  M”.  Una dintre melodii mi te-a readus în suflet. Am lăsat totul la o parte şi am fugit la “Jurnalul sentimental”. Semnalul tău venise la mine prin intermediul “Semnalului” din Cluj-Napoca.

Fiinţa mea preocupată de meschinăriile şi cotidienele treburi: serviciu, cumpărături, meditaţii, meciuri, etc., mi te lăsase undeva, stingheră,  într-un colţ al sufletului. A fost suficient ca o undă de tristeţe să-l inunde ca să mă las în împărăţia  gândurilor dominate de tine.

Am început să urăsc viaţa asta vijelioasă, vijelioasă care mi te depărtează din când în când şi, care, câteodată, nu-mi lasă timp nici măcar să mă gândesc la tine.

                19  iunie       UN  PETEC DE  CER

                 ------------------------------------------

Un petec de cer albastru m-a făcut să mă gândesc la tine.

După vârfurile de pomi cu frunzişul de un verde crud am descoperit un petec de cer de un albastru liniştitor.

Un petec de cer albastru m-a făcut să cred că amândoi iubim înălţimile, imensitatea, aspiraţia spre puritate, spre acea puritate curată ca lacrima cerului albastru.

Un petec de cer albastru m-a făcut să cred că eu aici, tu acolo, unde eşti îi admirăm imensitatea şi frumuseţea lui aparte.

Nu-i aşa că acolo ai stat cu trupul cufundat între apă şi nisip, între nisip şi apă, iar gândul ţi-a zburat departe parcurgând distanţele incomensurabile ale spaţiului albastru?

Nu-i aşa că de acolo de la înălţimea cerului albastru, speriată de imensitatea lui cea nepământeană ai coborât pe pământ ?  Pentru că oricât ar fi pământul de mic, de nealbastru, de necurat, pe el sunt, totuşi, fiinţe umane, fiinţe care iubesc şi care sunt iubite.

Din înălţimea cerului albastru te-am simţit coborând lângă mine... Şi ca de fiecare dată când te simt lângă mine, de la înălţimea sufletelor noastre, întocmai ca lacrima sufletelor noastre, încep să visez cu ochii deschişi. Te visez lângă mine, mă visez lângă tine.

Un petec de cer albastru mi-a reamintit  (dacă mai era nevoie) că unul din atributele esenţiale ale vieţii este acela de a iubi (şi implicit de a fi iubit).

Un petec de cer albastru mi-a reamintit că te iubesc foarte mult...

                22 iunie         VESTE

                --------------------------

A sosit prima veste de la tine. A fost o reală surpriză. Ai imaginaţie. Poate acolo departe de unele dintre grijile cotidiene ţi-ai recăpătat, în fine, buna dispoziţie, optimismul atât de necesar. Mă bucur.

                23 iunie         SINGURĂTATE

                -------------------------------------

Singurătatea este o stare sufletească ce nu depinde, în primul rând, de inexistenţa fizică a unor fiinţe umane în jurul celui ce se simte singur.

Singurătatea depinde însă foarte mult de inexistenţa unor suflete intrate în interiorul celui ce se simte singur. Singurătatea ţine de felul cum priveşte şi mai ales cum simte o fiinţă pulsaţia mediului înconjurător. Există varianta când un pădurar care colindă o viaţă întreagă tainicile cărări ale pădurilor şi nu se simte singur. Un orăşean care locuieşte într-un oraş cu vreo două milioane de suflete poate să fie permanent victima acelei stări sufleteşti care se  cheamă singurătate.

Singurătatea este o boală modernă ce se încuibăreşte cu precădere în sufletele acelor fiinţe care îşi duc existenţa în mijlocul unor mari aglomerări umane. Pare paradoxal dar acesta este un adevăr. Milioane de oameni care te înconjoară nu pot satisface numai prin număr nevoia omenească de afecţiune, de apropiere sufletească. Sufletul uman are nevoie de calitate nu de cantitate.

Niciodată nu am dus lipsă de prieteni, unii dovedindu-se de nădejde alţii de deznădejde. Mereu m-am lăsat înconjurat de prieteni dar în aceiaşi măsura mi-am rezervat, instinctiv, momentele mele de singurătate în care m-am frământat numai cu gândurile mele. Dar n-am suportat nici singurătatea absolută. Viaţa mea a însemnat un permanent du-te-vino între lumea care mă înconjoară şi lumea interioară.

Pe vremea când aveam vreo 15-16 ani am evadat în metropola vecină locurilor natale şi, atunci, am simţit primul şoc generat de singurătate. Ruperea de mediul meu în care crescusem şi pe care l-am iubit întotdeauna cu statornicie mi-a accentuat până  la limitele maxime sentimentul de înstrăinare. A trebuit să treacă ani buni ca eu  să mă acomodez cu această depărtare (mai mult psihică decât fizică) de casa părintească. Am reuşit să mai scap cât de cât de singurătate atunci când activitatea mea de zi cu zi a devenit mai intensă. Deci eliminarea stării de singurătate s-a produs mai mult prin muncă decât prin adaptate propriu-zisă. Structura mea sufletească nu permite o schimbare radicală din mers. Permite numai accentuări sau atenuări a unor caracteristici native.

Cunoscutul scriitor Graham Greene spunea că a fi scriitor înseamnă a împărţi viaţa cu singurătatea şi a te obişnui cu ea. Nu trebuie să fii un scriitor mare sau un scriitor adevărat pentru a te simţi singur. Este suficient să fii dotat cu sensibilitate pentru a evada din când în când pe tărâmul ales al singurătăţii, al regăsirii de sine. Evadarea în singurătate denotă un suflet sensibil...

  

                24  iunie       IDEI   ŞI  SENTIMENTE

                -----------------------------------------------

“Dragul meu te rog să mă ierţi dacă sunt uneori supărată, fără chef şi mai ales dacă te reped.

Important este că te iubesc şi am nevoie de tine.

Sper că m-ai iertat aşa că te sărut dulce”.

                                                        Estela Panait

                                          *

 “Fiecare oră trecută răneşte, cea din urmă ucide”.

                                                         Leon Kalustian

                                           *

“Te iubesc şi să nu mă părăseşti niciodată pentru că am nevoie de tine mereu”.

                                                         Estela Panait

                                             *

“Soarta este o scuză pentru cei slabi şi operă pentru cei tari”.

                                                         Nicolae Titulescu

                25  iunie      ADUCERI AMINTE

                ----------------------------------------

Am ascultat o veche melodie “Casa soarelui răsare” una dintre melodiile adolescenţei mele. Reascultarea ei m-a lăsat pradă aducerilor aminte. Pe vremea când am ascultat-o prima oară aveam vreo 18-19 ani. Nu pot să-ţi spun dacă atunci eram fericit sau nefericit, mulţumit de mine sau nemulţumit, dar cu siguranţă (cel puţin aşa simt acum) eram alt om. Timpul m-a schimbat foarte mult şi, în plus, am pierdut o fiinţă pe care am iubit-o şi o iubesc enorm. Acea fiinţă, fiinţa care mi-a dăruit totul, adică viaţa, a plecat de mult pe tărâmul de unde nu se mai întoarce nimeni.

                                                 *

Nevoia necontenită de spaţii ar fi trebuit să facă din mine un aventurier. Dar n-a fost aşa.

Rar m-am depărtat de locurile în care m-am născut. Am reuşit să împac cele două tendinţe potrivnice ce sălăjuiesc în mine. Statornicia am satisfăcut-o prin prezenţa fizică  în locurile de care sunt legat prin naştere; nevoia de spaţii  prin imaginaţia mea cu care am colindat lumea prin interior şi exterior.

Statornicie de ţăran – nevoie de imensitate de aviator.

                26 iunie        URME

                ------------------------

Orice s-ar întâmpla, lucruri mari sau lucruri mărunte, timpul îşi continuă implacabil  trecerea lui. Odată cu trecerea lui lasă urme peste tot. chiar dacă urmele nu sunt adânci, nu trebuie să fiu prea optimist pentru că ele se adâncesc mereu. Noi am dori să fie cât mai mici, sau să nu existe. Dar timpul nu ţine cont de dorinţele umane. Sunt perioade  din viaţa noastră care am dori să nu se mai repete. Altele le-am dori repetate cât mai des. Nu ne împăcăm cu gândul că viaţa nu ne oferă decât o singură dată şansa să trecem peste ele. Nu ne împăcăm cu gândul că odată trecut peste ceva îl adăugăm la desaga celor întâmplate şi că s-a mai micşorat desaga celor ce se vor întâmpla. Viaţa trecută creşte, creşte neîncetat, viaţa rămasă scade, scade exact cu aceeaşi raţie.

                                                   *

Altă formaţie de suflet, CREEDENCE CLEARWATER REVIVAL, alte amintiri de demult, alte gânduri de acum. Amintiri şi gânduri despre cei doi fraţi FOGERTY, TOM şi JOHN.

Timpul a trecut şi a luat cu el CCR-ul meu şi al altora. Mie mi-a adăugat nişte ani pe CCR l-a îngropat în uitare.

Deci, pe unde umblaţi voi, TOM şi JOHN FOGERTY, voi aceia care îmi dădeaţi veritabile lecţii de înnobilare a sufletului prin muzică pe vremea când aveam vreo 20-22 ani ? Şi pe voi v-a “lucrat” timpul ?

                27  iunie          OBOSEALĂ

                ----------------------------------

Tu ai plecat, eu am rămas. Singur şi mai ales obosit. O oboseală ce  mi se pare nefirească. O oboseală psihică ce a generat la rândul ei, o oboseală fizică. Sunt obosit, obosit. Când scriu aceste rânduri mă las dominat de oboseala ce a rămas în sufletul şi în trupul meu după plecarea ta. Singur, fără tine, am devenit mai vulnerabil. Oboseala nu se datorează unor pietre de moară pe care le-am cărat. Oboseala este generată şi de neîncrederea mea în oameni care nu merită. Oare de ce ar fi unii oameni atât de răi? Oare de ce sunt unii oameni atât de laşi ? Oare de ce proştii sunt şi invidioşi ?

Mai am câteva pagini de scris în jurnalul meu sentimental. Odată cu  sfârşitul jurnalului se apropie  şi clipa când ne vom revedea. Ar trebui să-l termin într-un entuziasm debordant. Dar fiinţa mea nu poate fi decât aşa cum este. Şi acum sunt trist, plictisit, resemnat. Poate mâine apare soarele care să mă luminneze pe dinăuntru. Poate apari tu... Poate îmi redai încrederea în oameni. Pe tine te aştept ca să-mi alungi tristeţea. Pe tine te aşteaptă oamenii pentru a-i reabilita. În ochii mei. Ne aşteptăm reciproc pentru a ne alunga neliniştile noastre, tristeţile noastre, oboselile noastre. Pe tine te aştept ca prin tine să văd lumea altfel.

Te aştept eu.  Te aşteaptă lumea.

                28  iunie         POVESTE DE DRAGOSTE

                ---------------------------------------------------

Cele două persoane ale unei poveşti de dragoste le vom numi simbolic EL şi EA. La începuturi se numeau ADAM şi EVA. Shakespeare s-a oprit la două nume romantice:  ROMEO şi JULIETA.

Când s-au cunoscut era o zi oarecare de octombrie. O zi aparent liniştită. Liniştită poate pentru EA, neliniştită cu siguranţă, pentru EL. S-au privit cu oarecare curiozitate, firească pentru doi oameni care vor fi “obligaţi” să se suporte pentru o perioadă de timp.

Era iarna. Mergeau alături pe stradă. EL avea aşezată pe cap gluga unei canadiene. Zise aşa într-o doară: “Nu ţi-e ruşine să mergi cu mine pe stradă aşa cum sunt acum ?”.  “Nu îmi este. Ce eşti prost, tâmpit ca să-mi fie ruşine cu tine!”

Era primavară. EL lucra de zor. EA era prin apropiere. “Ai să-mi explici în amănunt tot ce faci tu în aşa fel încât să înţeleg şi eu ?”. “Am să-ncerc dar nu îţi promit”.

Era vară. EL şi EA se aflau în parc. Urma o despărţire. Prima despărţire. Atunci EL a înţeles că EA însemna mult sau începea să însemne mult în viaţa lui. Atunci în acel miez de vară, EL şi-a dat seama că EA nu mai era o oarecare. Incepuse să o iubească....

Era toamnă. Tristeţea plana asupra lor. Exista un drum în viaţa lui care-l ducea definitiv departe de ea. Tristeţea ei l-a făcut să renunţe definitiv la această cale. Atunci i-a şoptit primul  “TE IUBESC”. Şi a rămas lângă ea...

Era iarnă. Iarăşi iarnă (trecuse un an!). Dragostea lor şi depărtarea ei (temporară) au născut un jurnal sentimental. Partea I-a. “Muntele  dintre noi...”.

Era primăvară. Iarăşi primăvară. (Timpul trece!). Ea i-a scris pe un bilet: “Te iubesc şi să nu mă părăseşti niciodată pentru că am nevoie de tine mereu”.

Era vară. (Iarăşi vară, trecerea inexorabilă a timpului continuă). EA a plecat  iarăşi departe. (Jurnal sentimental. Partea a II-a. “Marea...care ne desparte”)

Aceiaşi vară. În loc de jurnal sentimental EL îi scrie:  “TE IUBESC”...

 

                                 CAPITOLUL   III

                                 ***************

       DRAGOSTE   FĂRĂ  LIMITE SENTIMENTALE

       =====================================                                

                             REVEDERE

                             ----------------

Prima revedere, după absenţa mea, de data aceasta nu a fost aşa cum ne-am dorit-o noi. Dar nu am nici o vină. Prima revedere, dupa o absenţă mai îndelungată a unuia dintre noi ne lasă nouă, mie sau ţie, senzaţia unor neîmpliniri. Cel care a rămas are sentimentul că, acela care a fost în depărtări s-a lăsat dus de ispita uitării. Are impresia că depărtarea fizică a însemnat şi depărtarea sufletească. Prima revedere a fost protocolară. Nu a fost pentru suflet.

Deci prima revedere, tristeţe de ambele părţi.

Nu vreau să-ţi reproşez nimic, absolut nimic, dar şi eu am avut aceleaşi trăiri sufleteşti, în câteva rânduri.

În iulie anul trecut viaţa ţi-a purtat paşii pe meleaguri străine. Eu am rămas aici aşteptându-te. Şi te-am aşteptat, te-am aşteptat. Cu o seară înainte nu am putut să dorm. Mă gândeam la revederea noastră. Încercam să derulez în minte filmul de a doua zi. Totul s-a petrecut altfel. Era minitragedia celui care aşteaptă. Ştiu, e foarte greu, aproape insuportabil. Dar... a trecut şi acel moment dificil. Reţine deci: nu-ţi reproşez, îmi amintesc doar ceva din ceea ce ne leagă. Aşa e viaţa.

În decembrie anul trecut ai plecat în concediu. În lungile seri şi nopţi de iarnă ţi-am scris multe din gândurile mele (grupate în “Jurnal sentimental”) ca să-ţi dovedesc, la revedere, intensitatea şi statornicia sentimentelor mele. Ai revenit în Bucureşti. Ţi-am telefonat şi... ne-am revăzut. Erai îmbrăcată cu pantaloni negri şi pulover galben. Mi-ai povestit,dezinvolt, despre  întâmplări trăite acolo la munte, eu te ascultam stingher. N-am putut, nu am avut puterea lăuntrică să alung gândul parşiv ce-mi dădea târcoale, că, măcar în parte, tu mă uitasei. Atunci a intrat în funcţiune una din armele mele defensive: autoconsolarea.

Şi iarăşi repet: nu am ce să-ţi reproşez; îmi reamintesc cu strângere de inimă una dintre amintirile ce ne leagă. În fond,  aşa e viaţa.

La începutul lui ianuarie, anul acesta, ne-am reîntâlnit. Şi acelaşi sentiment mă domină. Acel concediu prelungit m-a făcut să-mi reamintesc o vorbă din bătrâni: “Ochii care nu se văd, se uită!”. Începusem să cred că bătrânii au întotdeauna dreptate. Dar timpul nu le-a dat dreptate. Cel puţin în cazul nostru. Îmi cer scuze că mă repet mereu: nu-ţi reproşez nimic. Viaţa e de vină că are suişuri şi coborâşuri. Dar aşa e ea.

Acum a venit rândul tău să mă aştepţi. Dacă te simţi dominată de sentimentul unor neîmpliniri, alungă-l. Fără ezitare...

                                         LIMITE

                                         -----------

Câteodată nu pot să fiu egal cu mine însumi. Şi tu simţi mereu aceste coborâşuri sub limita minimă de suportabilitate. Atunci, fie că te intristezi, fie că-mi reproşezi. Rămân mereu lucid în privinţa omeneştilor mele limite şi de fiecare dată intervine autoconsolarea: atât pot să fac. Transfer toată vina asupra mea. Aşa se explică aparentul meu calm  când tu te enervezi sau te întristezi. De fapt atunci sunt şi eu foarte trist că nu sunt aşa cum ai vrea tu. Şi ştiu că te dezamăgesc. Este trist atunci când eşti dezamăgit, tocmai de fiinţa pe care o iubeşti.

Dacă te dezamăgesc, din când în  când, dacă mă poţi ierta, iubita mea, iartă-mă. Nu vreau să te supăr. Dacă se întâmplă este fără voia mea; se datorează limitelor mele.

                             REGĂSIRE

                             ---------------

Acolo la munte am trăit o senzaţie ciudată. Peisajelor de acolo, neasemuit de frumoase, nu te puteam integra şi pe tine.  Lumea de acolo mi se părea ireală, tu faci parte din visurile mele palpabile oricând încadrate în viaţa mea de zi cu zi. Nu eram obişnuit ca la capătul unei poteci de munte, sau poate dincolo de vârful unui munte, să te găsesc pe tine.

La întoarcere te-am regăsit pe tine aşa cum eşti, odată cu locurile natale, cu casa, cu oamenii de aici. Aici ţi-am şoptit numele, ţi-am scris gândurile de nenumărate ori. Aici sunt la mine acasă. Aici la mine acasă eşti tu.

De  câte ori, în liniştea nopţilor, nu am “vorbit” cu tine aici la mine acasă?

De câte ori nu am privit jocul umbrelor pe pereţii camerelor mele în serile cu lună plină, aşteptând (zadarnic) să apari misterioasă?

De câte ori, în lungile nopţi de iarnă nu m-am culcat   “cu tine în gând”?

Aici la mine acasă eşti şi tu pretutindeni. Atât de mult te-am purtat cu mine încât totul îmi pare inseparabil de tine.

Aici în acest mediu dominat de spiritul tău îmi este dor de tine. Şi până la tine nu sunt decât câţiva kilometri.

                             ROGOJINĂ

                             ---------------

Într-una din seri un prieten m-a rugat să-l ajut la cazanul de ţuică pentru a-şi transporta materia primă strânsă în cursul verii şi distila în cunoscuta băutură românească, ţuica.  Am stat acolo toată noaptea. Prilej să mă gândesc la tine (în noaptea aceea) şi să sondez stări sufleteşti inedite. Deasupra erau stelele, dedesubt o rogojină, în dreapta un lan de porumb, în stânga un sat adormit. Mă murdărisem din cap până-n picioare iar mâinile îmi erau înegrite de boască. Ţăran în toată regula ! Unde erau calculatoarele, teatrele, ziarele, munţii, scrisorile de dragoste, cărţile?

Mă gândeam la tine. Mi te închipuiam acasă dormind în paturi moi pe perne luxoase în cămăşi de noapte cu danteluţe, după ce probabil te-ai spălat cu săpunuri extrafine. Şi mă gândeam că trebuie să fiu nebun ca să sper, eu, ţăranul veritabil uitat într-un colţ de lume, să fiu iubit de o fiinţă ce aparţinea altei lumi, infinit superioară celei în care mă plămădisem. Şi mă gândeam, mă gândeam mereu la tine ca la o fiinţă din altă lume. Şi acolo în miez de noapte, sub cerul înstelat în tovărăşia gândurilor mele de ţăran mă simţeam neînsemnat.

Ce fire nevăzute au făcut să se lege două destine plecate din medii atât de diferite? Numai atunci când viaţa îmi poartă paşii aproape de origini îmi dau seama că dragostea noastră este (aproape) un miracol.

... Acolo sub puzderia de stele m-am gândit la tine, la mine, la noi doi, până când zorile mi-au alungat mantia de deasupra şi gândurile mele triste cărora mă las pradă din când în când.

                             TRECUTE LUMI

                              ----------------------

În una din aceste zile am fost la unul dintre unchii mei (fratele mamei). Are o curte mare în care se găsesc de toate, absolut de toate: casă, pomi, viţă de vie, legume, grajduri, cal, magazii, coteţe de păsări,  păsări, cotineţe, porci, şoproane,  pluguri, porumbe,  câini, pisici, căpiţe de fân, atelier de reparat orice, etc., etc.

Am stat acolo în curtea din alt veac şi am încercat să-mi imaginez oamenii care au sfârşit viaţa şi munca în acele locuri. M-am gândit la obiceiurile lor, la bucuriile lor, la necazurile lor, unele ştiute din poveştirile celor care fac legătura cu generaţia noastră, altele inchipuite... Toţi, sau aproape toţi, hodinesc în ţărâna pe care au muncit-o cu atâta sârg. Au făcut loc la alţii. Unul dintre acei “alţii” sunt şi eu. Un bob-zăbavă în imensitatea timpului...

... Şi ca orice curte de ţăran  care se respectă avea şi fânărie. Am stat acolo cufundat  în fân, în gânduri, în istorie. Aş fi dorit, iubita mea, să fim acolo alături, să uităm de lume, de noi. Să ne lăsăm dominaţi de vraja trecutului, de chemările tainice ale strămoşilor, de mirosul de fân, de chemări lăuntrice, de liniştea ce ne este picurată  în suflete, de timpul acela ce ne trece  discret în rândul trecutelor lumi. Şi cuprinşi de emoţie să ne strângem în braţe ca să fim mereu alături în această viaţă pământeană. Iar când va veni vremea să ne întoarcem iarăşi la izvoare să nu ne plângem. Nici strămoşii noştri nu s-au plâns. Să nu-i facem de ruşine.

Cine ştie câte taine îmi ascund acele locuri?

Cu siguranţă că în trecutele vremuri atâtea şi atâtea fiinţe au repetat la nesfârşit  jocul de-a viaţa şi de-a dragostea. Un petec de cer, un fâlfâit de aripi, o căpiţă de fân, un nour alb ca un fuior de lână rătăcit în imensitatea albastră au constituit întotdeauna cadrul pe care s-au brodat mereu poveşti adevărate de dragoste.

... Când am deschis ochii eram singur lungit pe un polog de fân. Dar nu eram  chiar singur; deasupra  era un cer albastru, alături o căpiţă de fân, un nuc pe care timpul îl uitase, mai încolo un lan de porumb se legăna în bătaia discretă a vântului, un stol de vrăbii gureşe poposise şi ele prin apropiere. Numai tu erai departe, departe...

                             CIULINI...

                            --------------

Mi-a venit, iaraşi, rândul să mă depărtez de tine. De data aceasta nu am plecat în concediu la mare sau la munte, ci (...) undeva în împărăţia ciulinilor. Şi-n tot acest timp m-am gândit la tine. Ca la fiinţa pe care o iubesc. Aici în pustietatea aceasta imensă, aici, unde numai câţiva plopi şi câteva ziduri improvizate avizau călătorul de departe că adăpostesc câteva zeci de suflete cu problemele lor, cu gândurile lor, aici, deci, mă gândesc, fără rost în miez de duminică, dacă şi tu îmi rezervi o frântura din gândurile tale. Îmi pari atât de departe încât mi-e teamă să nu fii o plăsmuire a gândurilor mele dominate de singurătate şi pustietate. Îmi fixez gândurile numai asupra unui portret al tău pentru a nu-ţi dilua imaginea şi astfel încet, încet să te uit. Şi poate surprinzător nu m-am oprit asupra unei imagini reale ci asupra uneia închipuită: ningea abundent iar noi ne băteam cu bulgări de zăpadă. Te-ai aplecat să iei o mâna de zăpadă dar privirea îţi era oprită asupra mea.

Plopii, singurătatea, pustietatea m-au făcut, iubita mea, să te simt departe.

Şi, când îndoiala care-mi dă târcoale mă domină, bărbatul din mine reacţionează prompt. Şi bărbatul din mine îmi spune că în viaţă sunt şi despărţiri şi despărţirile sunt menite să călească  pe cei ce aşteaptă. Şi că despărţirile sunt menite să testeze pe cei ce iubesc. Şi acela care nu este în stare să suporte o despărţire, acela care uită o părticică din cel plecat înseamnă că nu iubeşte.

M-am hotărât să suport cu stoicism şi bărbăţie această neaşteptată despărţire, chiar dacă tu eşti acolo în marele furnicar de oameni, aproape de ai tăi, în mediul în care ţi-ai dus existenţa dintotdeauna, iar eu sunt aici alături de nişte oameni aproape străini.

Sau poate tocmai de aceea.

                             BALADA   PLOII

                             -----------------------

Plouă peste Bărăgan.

Aş putea să-ţi vorbesc de versurile lui Bacovia, poetul maladiv care a cântat atât de mult toamna cu ploile ei. Am să-ţi vorbesc de cântecul şi versurile cântăreţului meu de suflet, Salvatore ADAMO.

“Ce tristă e această ploaie”.

Cuvintele lui Adamo sunt atât de aproape de simţămintele mele acum când plouă peste Bărăgan şi peste mine...

“Care a unit cerul cu marea

Şi ceru-i mare şi marea-i cer...”.

Da, Bărăganul este ca o mare...

“Ce dulce e această ploaie

 Care a spălat iubirea noastră”.

Dulce pentru că spală o iubire de toate impurităţile şi o lasă curată ca o lacrimă. Sau ca iubirea noastră. Nu am nevoie de această ploaie care nu are ce să-mi spele şi, cel mult, îmi sporeşte neliniştea şi singurătatea. Dragostea noastră  s-a născut şi este pură.

 “Sublimă e această ploaie”.

 Sublimă pentru că mă face să devin melancolic şi astfel să mă las dominat de fiinţa ta cea de departe. Sublimă pentru că-mi închipui că ne primeşte în mijlocul ei, pe mine şi pe tine, şi ne îmbrăţişează cu picăturile ei purificate şi ne îmbrăţişăm, eu şi tu, tu si eu, noi şi ploaia  şi uzi până la piele ne unim sufletele şi trupurile. Şi naşi să ne fie ploaia cea sublimă. Ploaia mea şi a ta. Şi a lui Adamo.

                             FRUMUSEŢE

                             ------------------

În momentul în care ţi-am spus primul “Te iubesc” s-a declanşat cea mai frumoasă poveste de dragoste din lume. Iartă-mi lipsa de modestie, dar este povestea de dragoste pe care o cunosc cel mai bine. Pe celelelate le-am citit în vreo carte sau mi le-a povestit cineva. Pe a noastră o simt în fiecare fibră a corpului meu, pe fiecare coardă a sufletului meu. De aceea este cea mai frumoasă, cea mai pură, cea mai sublimă.

Sunt momente când cred că suntem cea mai fericită pereche din lume. Atunci când suntem doar noi doi.

Sunt momente când cred ca suntem cea mai nefericită pereche din lume. Atunci când  dorim să fim singuri pe lume. Şi nu suntem...

A trecut un an de când, tu şi eu, n-am mai putut ascunde o dragoste care se consuma  latent şi discret.

A trecut un an de nelinişti şi dragoste.

Dar care dragoste adevarată se consumă în linişte ?

Atunci când o dragoste este înăbuşită de linişte ea nu mai este dragoste. Ea se transformă în echilibru sufletesc. Noi nu facem parte, nu suntem născuţi a face parte din familia liniştiţilor.

Ce-ar fi însemnat acest an (pentru mine, pentru tine) golit de această dragoste ?

                             SENTIMENTALĂ

                             -----------------------

Iarăşi este sâmbătă.

 (Ce repede trece timpul, timpul nostru. De fapt timpul nostru este o minisculă picătură într-un imens ocean).

Iarăşi m-am aplecat asupra foii de hârtie.

Cu dragoste m-am aplecat asupra foii de hârtie.

Cu  tristeţe  m-am aplecat asupra foii de hârtie.

(Mă-ntreb: de ce-ţi legi tu o parte din viaţa ta de a unui om de o tristeţe incurabilă?.   Dar nu aştept răspuns; tu eşti departe...)

Câteodată când sunt foarte trist, când eu singur mă simt dificil, mă bucur pentru tine şi mă liniştesc ştiindu-te departe...

 (Departe de mine).

Ştiindu-te pe tine departe, ştiindu-mă dificil, mă gândesc că poate acolo unde eşti, domneşte imperiul liniştii. Eu mă las prea lesne pradă furtunii.

Atunci când sunt liniştit îmi clădesc un castel de vise în care:

   - Sunt cu tine  (în primul rând);

   - Te iubesc  (enorm);

   - Te fac fericită (sper!);

   - Te ador  (tot eu);

   -  Te închid în mine (numai pentru mine).

     Atunci când sunt trist constat că (virgulă!) castelul meu este de nisip şi este pe  malul unei mări şi un val îl dărâmă. Visurile mele se împrăştie; tu îţi recapeţi libertatea.

Niciodată nu am încetat  să-mi făuresc vise de fericire (împreună).

Niciodată nu am fost convins pe deplin că te pot face fericită.

Niciodată nu am reuşit să-mi  alung definitiv tristeţea (face parte din “averea” cu care m-am născut).

Întotdeauna am fost convins că iubirea noastră s-a născut din tristeţe.

Câteodată mă simt vinovat pentru că am lăsat să se nască această iubire aducătoare de tristeţe.

Tu ai nevoie de linişte.

Tu ai nevoie de dragoste.

Tu ai nevoie de sprijin.

Tu n-ai nevoie de singurătate.

 ...............................................

Iarăşi  e sâmbătă.

Noapte.

În miez de noapte îţi scriu despre tristeţe.

După o săptămână de tristeţe este firesc să urmeze o sâmbătă de tristeţe.

Dacă nu mă simt liniştit atâta timp cât stau lângă tine cum m-aş simţi liniştit când tu eşti departe...?

Este noapte şi Umberti Tozzi cu vocea lui splendidă îmi sporeşte dorul de tine.

Este sâmbătă, Umberto Tozzi cântă şi tu eşti departe...

                             PROBLEME

                             ----------------

Mă străduiesc mereu să îngrop în mine problemele mele. Nu reuşesc întotdeauna. Nu mă plâng. Sunt atât de obişnuit să am probleme... Dar dacă eu am probleme (şi am mereu) nu trebuie să le transfer în problemele noastre şi de aici pasul spre griji, tristeţe, resemnare. Nu draga mea, lasă-mă pe mine să mă lupt cu ele. Tu stai deoparte şi ai grijă de ale tale. Tu trebuie să le ignori şi să te obisnuieşti cu mine, trist câteodată, resemnat altădată şi să crezi că dragostea mea rămâne mereu la aceiaşi intensitate chiar dacă vorbele mele nu au mereu tăria parfumurilor de crin. Până în prezent nu cred că ţi-am dat vreo dovadă de  ne-dragoste, de uitare, de ne-credinţă, în afară de tristeţea mea maladivă.

Altfel, altfel... te iubesc la fel de mult... 

În ultimele zile, chiar dacă nu  am fost în apele mele, am avut un sentiment  de siguranţă. Lângă tine. M-am simţit bine lângă tine pentru că:

- Câteodată te simţeam, totuşi, alături.

- Te pot privi oricând                           (în acest interval)

- Te pot mângâia oricând                     (       idem          )

- Te pot certa  oricât                             (       idem          )

- Te pot sorbi (din ochi...) oricât          (       idem          )

- Te pot apăra  oricând                         (       oricând...   )

- În intervale  în care nu eşti cu mine nu mai eşti  singură...

- Te pot admira oricând (privindu-te în acest interval, visându-te în rest).

- În intervalul din urmă (săptămâna mea de tristeţe).

      - Ţi-am adus  flori.

      - Ţi-am adus ciocolată

      - Ţi-am vorbit de luna şi stele.

      -  Etc., etc, etc.

(Atunci ce este rău când sunt trist?)

 - Am admirat împreună stelele muzicii uşoare trecute  (S. Adamo) şi prezente (STEVE MILLER BAND).

 Ne-a mai rămas ceva de făcut?

 DA,DA,DA (nu, TRIO)  - Să ne iubim mai departe pentru că viaţa noastră se-mbogăteşte prin ea şi prin toate cele inşirate mai sus.

                             STELE

                             ----------

Afară, pe bolta cerului îşi au locul lor de milenii puzderia de stele. Le privesc şi tainice gânduri mă domină: oare, care este steaua mea ? Oare, care este steaua ta ? Stelele noastre trebuie să fie una lângă alta. Dacă nu-s aproape atunci în... ceruri s-a produs o nedreptate.

         

                             REGINA    NOPŢII

                             -------------------------

Ştii, există o floare care se deschide noaptea şi se-nchide atunci când apar zorile de ziuă. Oamenii din popor ii spun:  “regina nopţii”.

E toamnă târziu şi nici o floare nu a supravieţuit... “sărutului otrăvit al brumei” (Octavian Goga).  Şi atunci cine este regina nopţii ?

Regina gândurilor şi a nopţilor mele eşti tu...

                             GÂNDURI,  GÂNDURI

                             ------------------------------

Evenimente secundare iubirii noastre şi-au pus amprenta asupra ei. Şi dacă, în cel mai rău caz, nu au influienţat-o, în schimb şi-au pus pecetea asupra gândurilor mele din ultimul timp.

Gânduri, gânduri.  Şi iar... gânduri.

Mă iubeşte cu adevărat ?

Mă va iubi în continuare ?

Dragostea poate fi eterna (eternitate = lungimea unei vieţi!).

O dragoste poate supravieţui influienţelor din exterior ?

Gânduri, gânduri...

Nu-i aşa că e trist să-i descoperi fiinţei pe care o iubeşti defecte după defecte?

Nu-i aşa că dragostea te-a făcut să-mi atribui calităţi pe care eu nu le am, iar acum când acele calităţi imaginare ies la iveală, cu adevărata lor faţă, dezamăgirea este mare ?

Poate pierzi din vedere că cel pe care (sper) îl iubeşti este şi el un om  care are şi el suflet. Şi un om zâmbeşte, este trist, câteodată resemnat, alteori melancolic, dezamăgit. Viaţa mea nu este un cumul de abdicări, căciuliri, întoarceri din drum..

Un bărbat adevărat trebuie să meargă inainte.

Tu, nu trebuie să te superi pe mine pentru zbuciumul meu sufletesc, pentru neîmplinirile care nu sunt legate de tine. Această suspiciune a ta mă lasă pradă întrebărilor şi îndoielilor.

Oare o voi pierde ?

Cât va mai rezista dragostea noastră ?

Unde sunt jurămintele de eternitate  ?

Oare supărările generate de răutatea mea nu vor diminua irevocabil dragostea noastră ? 

Drept răspuns la întrebărilor mele mă găsesc mereu vinovat. Gândul că merit să sufăr îmi dă o rezistenţă lăuntrică neobişnuită. În fond nu s-a produs nici o nedreptate...  Eu, fiinţa dificilă, încerc să ies din cochilia mea. Şi providenţa îmi  face dreptate: mă trimite înapoi. Aceasta în situaţia în care nu sunt acceptat aşa cum sunt. Nu suntem doar noi pe pământ...

Când norii negri se adună deasupra noastră nu-i pot alunga singur. Am nevoie de ajutorul tău.

                             SPERANŢE

                             ---------------

Au trecut câteva săptămâni de când nu ţi-am mai scris aproape obişnuitele mele rânduri de la ore târzii.

Nu ţi-am mai scris nu pentru că n-aş fi mai avut timp (timp este destul atunci când cineva doreşte să facă neapărat ceva deosebit – şi apoi nopţile de iarnă sunt atât de lungi !).  Şi nici pentru că nu aş mai fi avut ce-ţi scrie. Dimpotrivă.

Am sperat ca încordarea artificială... (nedescifrabil în original: probabil “creată”) la finele anului trecut să se spulbere ca puful de păpădie, iar noi să ne reluăm locurile din sufletele fiecăruia. Dar speranţele mele au rămas  (deocamdată) la stadiul de... speranţe. Sunt bune şi speranţele. Este bine atâta timp cât sunt speranţe. Şi nu mi le-am pierdut. Nu mi le pierd prea uşor...

Încordarea a mai trecut, eu m-am mai liniştit dar noi, noi doi, parcă nu mai suntem aceiaşi. Şi când ne gândim (şi trebuie să ne gândim mereu) la ceea cea fost, că numai cu câteva luni în urmă discutam cu ardoare de prietenia noastră pe care ne-o dorim eternă. Şi când ne gândim că într-o toamnă ce a trecut, numai gândul că aş putea pleca departe de tine te-a făcut să nu dormi o noapte. Şi numai primul meu “TE IUBESC” ţi-a picurat puţină linişte în suflet.

Să nu mai amintim  (deşi e bine să ne amintim din când în când  că iubirea noastră n-a apărut din neant ci ne-am făurit-o noi, cărămida cu cărămida) că după concediul meu ţi-am spus că anumite schimbări din viaţa ta s-ar putea să lase urme în interiorul prieteniei noastre ai plâns şi mi-ai spus că nimic şi nimeni nu ne vor schimba...  La numai câteva luni distanţă au apărut primele fisuri. Prea devreme. Mult prea devreme...

Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult este lipsa ta de răbdare de a mă înţelege... Dacă altădată nu mai fi înţeles aş crede că acest lucru nu este posibil. Dar, Doamne, câtă diferenţă este în cea de altădată şi cea de acum. Căldura ta sufletească de atunci, discreţia ta, înţelegerea ta, m-au făcut să te iubesc. Crezi că eu sunt omul care să mă îndrăgostesc de oricine ? Şi dacă m-am îndrăgostit de tine cu siguranţă că ai calităţi care m-au cucerit. Păcat că o parte dintre ele le pierzi pe drum...

Dacă nu te-aş iubi, dacă nu m-ai atrage, nu ţi-aş adresa rândurile de faţă, nu ţi-aş acorda nici o atenţie. Dacă insist, o fac din prea multă dragoste.

Nu uita, eu ţi-am mai spus: merg cu un pas în urma ta. Las la latitudinea ta “mărunţişurile” de zi cu zi. Înţelegi ce vreau să spun; dacă sunt mai rezervat înseamnă că aştept de la tine iniţiativa. Eşti într-o perioadă mai critică şi nu vreau să te tulbur peste măsură. Aceasta nu înseamnă că nu te iubesc. Iar atunci când totuşi am eu iniţiativa  înseamnă că te iubesc atât de mult încât nu mai pot aştepta...

Nu vreau că toate aceste rânduri să fie cântecul lebedei. Până acolo mai este mult şi vreau să fie doar un semnal de alarmă tras la timp. Pentru amândoi.

În perioada aceasta (mai) critică nu vreau să ne pierdem capul. Trebuie să păstrăm ceea ce trebuie păstrat dar în mod deosebit respectul pentru celălalt. Respect izvorat din dragoste.  Dacă faptele intră pe un făgaş nedorit înseamnă că la bază nu au stat sentimente adevărate şi că prea des ne-am jucat cu vorbe mari.

Tendinţa ta, din ultimul timp, de a mă scoate pe mine vinovat pentru oricare dintre micile noastre neîmpliniri mă ingrijorează. Un om care iubeşte este tentat să nu-i vadă defectele celui pe care-l iubeşte ci să-i supraliciteze calităţile.

Ţi-am spus mereu: aştept de la tine mai multă înţelegere, mai multă feminitate, mai multă linişte. Un suflet de femeie trebuie să fie un decantor pentru neliniştile unui bărbat.

Ţine minte, mai târziu, o să simţi nevoia de a fi lângă tine mai mult decât acum.

 

                             Î N     L O C   D E    E P I L O G

                             ========================

                                       S C R I S O R I

                                       --------------------

Când am făcut curăţenie am dat peste  scrisorile mele pe care ţi le-am adresat ţie pe parcursul a doi ani. Ideea de a mi le restitui spre păstrare mi s-a părut, acum, excelentă. Acum, eu am mai multă nevoie de ele dacât ai tu. Nu le voi arunca niciodată.

Doamne ce multe s-au strâns.

Atâtea scrisori de dragoste (chiar dacă pe unele dintre ele tu le-ai considerat, cu ironie, “opere”) nu primeşte oricine pe lumea asta. Primesc numai acele fiinţe care sunt iubite. Scrisorile mele – mărturii în timp ale dragostei mele.

Atunci când voi avea dubii asupra unor amănunte, am să le deschid, am să citesc  şi am să mă lămuresc ori de câte ori va fi nevoie că dragostea mea pentru tine nu este o joacă, un moft trecător, un capriciu.

Dacă se-ntâmplă ca vreodată să nu cred că totul a fost adevărat am să citesc oriunde şi-mi voi alunga indoielile. Nu ar fi posibil să mint, să mă mint, să te mint, să ne minţim amândoi, pe lungimea a doi ani şi a câtorva zeci, undeva spre limita unei sute de scrisori !

Şi dacă aş minţi, pe atâta spaţiu şi atâta timp, n-aş merita nici o consideraţie şi mai ales nici o autoconsideraţie. Dar sunt liniştit; rândurile scrisorilor mele exprimă gândurile şi sentimentele mele reale.

Deci scrisorile mele = gândurile mele, documente palpabile ale unei iubiri, care, ca toate iubirile, nu este palpabilă. A unei iubiri care a intrat în conul de umbră al uitării, şi, de unde aducerile aminte, ne-o mai reactualizează pentru câteva momente. Şi apoi se întoarce, acolo, în colţul ei de uitare...

                                     ==== ***  -===

                                    S  F    R  S  I  T

                                    **************