- Scris de crispat crispat
- Categorie: Religie Religie
- Creat: 07 Aprilie 2012 07 Aprilie 2012
- Accesări: 4523 4523
Printre lucrurile care ne definesc ca naţiune se numără şi creştinismul. O parte din această afirmaţie este de natură statistică, dar unora această ramură a ştiinţei ni se pare prea rece, prea indiferentă la ceea ce suntem fiecare în parte, ca fiinţe unice şi libere. Confruntarea cu statistica ne duce, însă, la introspecţie, pentru că ne obligă să ne raportăm la un mod de a evalua realitatea din jurul nostru, o realitate din care facem parte într-un anumit fel, felul nostru propriu de a fi. Statistica ne poate spune, de exemplu, ce procent din populaţia ţării se consideră pe sine ca fiind creştină, apoi putem afla şi alte amănunte privind apartenenţa la diverse culte, sau gradul şi modul de participare la viaţa unei anumite comunităţi creştine.
Dar statistica nu ne poate spune care este definiţia creştinului, nici nu poate măsura distanţa la care ne aflăm fiecare dintre noi de ceea ce numim „un creştin adevărat”. Nu se fac statistici spirituale care să constate măsura în care nu doar manifestările, deciziile, ritualurile, tradiţiile şi faptele noastre, ci însăşi esenţa vieţii noastre este creştină sau nu. Dar oare poate exista o diferenţă.
între manifestările exterioare şi esenţa vieţii creştine? Oare faptele nu ajung pentru a ne defini esenţa? Dacă ar fi aşa, probabil că am putea face statistici mai clare, am putea spune ce procent din populaţie prezintă uşoare urme de creştinism, câtă lume este pe sfert, doar pe jumătate sau perfect creştină. Dacă aşa ceva nu se poate, este pentru că, aşa cum ne-a fost lăsat de către Fondatorul său, creştinismul cere mai mult decât fapte – cere în plus nişte lucruri inefabile, greu de localizat între inimă şi minte, undeva în regiunea fiinţei omului. Atitudine, simţire, voinţă, pricepere – toate alcătuind un fluid continuu de credinţă, nădejde şi dragoste. Pe acestea, oamenii nu le pot măsura. Printre altele, pentru că nici nu le pot defini cantitativ -- deşi le pot uneori recunoaşte şi cântări relativ, iar alteori le confundă.
Oricum, suntem cu toţii lesne de acord că a fi creştin înseamnă în primul rând a crede ceva despre Cineva care are un nume mare, Cineva care înseamnă foarte mult pentru oameni şi pentru lume. Dar dacă am face o statistică, poate că am fi surprinşi să aflăm câţi dintre cei ce se consideră creştini ştiu ce semnificaţie are sărbătoarea Floriilor.
În acea zi, Iisus Hristos a intrat în cetatea Ierusalimului, cea în care evreii ridicaseră Templul lui Dumnezeu, pentru a duce la bun sfârşit ceea ce avea de făcut pe Pământ. Poporul Îl cunoştea deja, o mulţime de oameni aflase despre minunile nemaiîntâlnite pe care le făcuse, şi mulţi Îl ascultaseră predicând cu putere, rostind cuvinte care păreau să vină de la Dumnezeu. L-au întâmpinat cu bucurie, aşternând ramuri de măslin şi haine în calea Lui, strigând laude şi binecuvântări. Dar nu ştiau exact Cine e... Unii îl credeau Profetul anunţat de Moise, alţii îl credeau o reîncarnare a marelui profet Ilie, mulţi îi spuneau Fiul lui David sau Mesia, Unsul Domnului, răscumpărătorul şi mântuitorul poporului ales. Ucenicii Lui şi unii cărturari şi farisei îl numeau Învăţător, dar mulţi apropiaţi îl părăsiseră când le spusese că El este şi Fiul lui Dumnezeu, nu doar Fiul Omului. Cei care nu o făcuseră încă, se fereau să şi gândească Cine este El, spunându-i Sfântul lui Dumnezeu, Hristosul. Când le spunea apostolilor Săi că, văzându-L pe El, Îl văd pe însuşi Dumnezeu Tatăl, cuvintele treceau pe lângă mintea lor. Mergeau cu El mai departe pentru că deja Îl iubeau, iar asta era un fel de cunoaştere care acoperea lipsa înţelegerii depline – nu, încă nu ştiau Cine este El, iar când credeau în El pur şi simplu aveau încredere să-L urmeze, chiar fără să înţeleagă totul. Pentru că făcea minuni şi le vorbea cu putere şi dragoste, pentru că Îl puteau privi în ochi.
Dar cum au crezut în El gloatele care-L primiseră triumfal, dacă peste puţin timp au cerut să fie răstignit? Cum au crezut în El ucenicii care L-au părăsit când a fost prins prin trădare? Cum au crezut în El cei care L-au plâns cu deznădejde în loc să se bucure că a reuşit să facă voia Tatălui Său, ce au gândit când L-au pus în mormânt, la atât de scurt timp după ce L-ar fi urmat oriunde ca să audă cuvintele vieţii veşnice? Poate că şi L-au reamintit spunându-le că nu au credinţă destulă, pentru că, dacă ar avea, ar putea porunci unui munte să se arunce în mare, iar acesta ar asculta. Poate că şi-au adus aminte cum le spusese că El este calea, adevărul şi viaţa, şi totuşi nimeni nu poate veni la El dacă nu este trimis de Tatăl. Şi au început iar să creadă în El, fără a avea nevoie de minunile şi de glasul Lui – doar hrănindu-şi mintea şi inima din cuvintele Lui.
În Cine, de ce şi cum credem? Dacă ştim în Cine credem, credinţa, nădejdea şi dragostea par la îndemână, deşi este atât de complicat pentru minte să înţelegem cum şi de ce Dumnezeu S-a făcut Om printre oameni, şi atât de mult peste puterile noastre să poruncim inimii să-L iubească pe Cel de neînţeles, dar şi pe cel pe care ar trebui să-l înţelegem, fiindu-ne aproape. Nu e important să ştim cât suntem de creştini, pentru că El ne cere chiar desăvârşirea Tatălui, fapte fără cusur săvârşite cu inima şi cugetul fără pată, neprihănire până la capăt – da, carnea şi sângele ne sunt ca ale Lui, dar ne-a promis şi Duhul Său în ajutor. Deşi e foarte important, ceea ce ştim şi credem nu e nicicând îndeajuns, definitiv sau complet, dar trebuie să ştim în Cine credem, pentru a supravieţui sub tirania statisticii, a mitului lui Sisif şi a întrebărilor fără răspuns. Trebuie măcar să ştim că El, Dumnezeul întrupat, este calea, adevărul şi viaţa. Dar numai El ne poate face să înţelegem asta.
Campurile de mai jos marcate cu * sunt obligatorii.