Evaluare utilizator: 1 / 5

Steluță activăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă
 

Index articole

 

CAPITOLUL IV

 

 

MICROISTORIA FOTBALULUI LOCAL

  1. FOTBALUL LOCAL AL ANILOR ‘70

Regina fotbalului tângănean, după părerea mea şi a multora, pâinea noastră cea de toate zilelele, pâinea săracului, cea de pe ploaie sau soare, de pe vânt sau viscol, cea care a strâns, de-alungul anilor, mii de iubitori ai fotbalului (jucători şi spectatori) au fost meciurile locale. Am început aceste însemnări cu un meci dintre „Tineri” şi „Bătrâni” în acel atât de îndepărtat an 1958… Aceste meciuri, sub diferite denumiri, au continuat neîntrerupt până la finele primăverii anului 2007 când din motive pe care vă rog să-mi permiteţi să le trec sub tăcere au încetat în totalitate. Acum când însailez aceste rânduri ele nu mai există…

 

Sub titulatura de „Tineri” şi „Bătrâni” meciurile - le voi spune pentru simplificare „locale” în sensul de meciuri între jucători din Tânganu - au continuat până la apariţia echipei Viitorul în anul 1975. Mi s-a sugerat să folosesc titulatura de „interne” pentru a nu se confunda cu cele „comunale” dar mi se pare mai sugestivă cea de „locale”, cititorul nostru va înţelege sensul real al acestui cuvânt. De atunci meciurile locale, din pauzele competiţionale (sfârşit de toamnă – iarna - început de primăvară şi în anumite perioade şi în restul anului) şi-au schimbat titulatura. Au devenit meciurile dintre „echipa I-a” (Victoria) şi „echipa a II-a” (Viitorul), evident completate şi cu alţi jucători care nu au evoluat în vreuna dintre cele doua echipe în meciurile oficiale dar iubeau fotbalul. O cronologie a meciurilor locale, a protagoniştilor este, chiar, imposibilă. Nu erau precum meciurile divizionare sub lupa presei şi a statisticienilor care să lase însemne pentru viitor. Singurele surse de documentare sunt: memoria dvs. stimaţi cititori-colaboratori, memoria mea şi câteva sumare însemnări găsite prin agendele mele. Dar toate aceste neajunsuri nu ne împiedică să le consemnăm măcar pe cele pe care memoria noastră de pământeni muritori le mai păstrează chiar dacă nu respectăm cronologia.

 

Odată cu apariţia echipei „a II-a”, Viitorul, era logic ca meciurile locale să se dispute între cele două grupări tângănene. Pentru un echilibru cât de cât jucătorii care evoluau la echipe bucureştene s-au înrolat sub faldurile generoase ale Viitorului. Aşa că în acei ani s-au desfăşurat câteva meciuri teribile între cele două grupări. Un adevăr de necontestat: aproape toţi jucătorii care au evoluat în echipele înscrise în competiţiile oficiale au trecut prin filtrul meciurilor locale. Aceste meciuri aveau un triplu scop: reprezentau o autentică bază de selecţie pentru amintitele echipe, un excelent prilej de antrenament pe timpul iernii în condiţii de competiţie şi, nu în ultimul rând, un binemeritat mijloc de relaxare, în dublu sens: pentru protagoniştii din arenă, pentru spectatorii de lângă arenă. „Amatorii” nelegitimaţi profitau de aceste meciuri pentru a se remarca în ochii „selecţionerilor” celor două echipe dar şi în detrimentul jucătorilor „profesionişti”. Ambiţia era mare.

 

Regula de aur a istoriei meciurilor locale era: cei cu armata „facută” evoluau fără discuţie la „Bătrâni”, cei „fără” la „Tineri”. Erau alte timpuri, cei care „băteau mingea” erau în jurul vârstei de 20 de ani iar cei care veneau din armată aveau peste 23 ani, aşa că echilibrul fotbalistic era aproape perfect. Cei care efectuaseră armata mai continuau jocul cu mingea vreo câţiva ani, se însurau, deveneau oameni serioşi, cu familie, părinţi de copii, cu preocupari părinteşti şi casnice care deveneau (se zicea) incompatibile cu cea de jucător de fotbal. S-au produs mutaţii, jocul cu mingea a devenit tot mai popular, radioul şi televiziunea au făcut o logică propagandă longevităţii fotbalistice. Fotbalişti ca Ozon, Constantin, Nae Georgescu, Petchowsky, Tătaru, Lereter, Câmpeanu, Ispir, Dinu au evoluat cu succes la vârste de peste 30 de ani şi exemplul lor a fost molipsitor chiar şi la Tânganu. Prima bresă în „regula de aur” a începuturilor acestor meciuri a făcut-o, aşa cu am mai scris, Iordache Gheorghe-Zanea care în anii 1967-68, deşi avea armata făcută, a evoluat chiar din postura de căpitan al echipei la „Tineri”, apoi a fost acceptat şi veteranul Coţain. După aceea regula a fost încălcată tot mai des, limita de vârstă s-a mutat la 25 de ani apoi chiar spre 28-30 ani. Cu timpul s-au inventat şi alte formule de echipe pe care le vom aminti la momentul potrivit.

 

De precizat că între anii 1970-1980 au continuat aproape neîntrerupt şi meciurile de după amiază cu echipe formate ad-hoc dintre cei prezenţi pe teren în acea seară. Ca unul care am participat mulţi ani la aceste dispute „serale” pot să spun ca aveau un farmec cu totul aparte. Ce era mai frumos, mai reconfortant ca dupa o zi de muncă sau de scoală să te destinzi la o miuţă sau la „două porţi mari!”. Şi aceste meciuri începeau de cum bătea primăvara la porţile noastre şi până toamna târziu când întunericul venea năvalnic peste noi. Timpul pentru fotbal seral se împuţina considerabil când se schimba ora şi poposea cu un ceas mai devreme. Apoi se intra în hibernare fotbalistică serală până în primăvara următoare. Desigur rămâneau meciurile oficiale şi când se încheia sezonul imediat se continua cu meciurile locale.

 

Pe lângă jucătorii care evoluau în cele două echipe de fotbal înscrise în competiţii oficiale se „manifestau” în eternele derbiuri locale din pauzele competiţionale şi „străini”. Erau jucători care locuiau în alte localităţi (Bucureşti, Poşta, Bălăceanca, Cernica sau din sate de pe linia Olteniţei) care se prezentau duminica la ora 11.15 şi semnau „condica de prezenţă” fotbalistică pe terenul din Tânganu. După 1970 s-a renunţat la arbitru din lipsă de ofertanţi, regulamentul se aplica prin consens, în 90% din cazuri se cădea la pace, mai existau şi acele 10% care dădeau naştere la discuţii contradictorii. Musai trebuie să remarcăm că în decursul a atâtor zeci de ani nu s-au întâmplat accidente grave (fracturi, decese, aşa cum se întâmplă tot mai des pe marile stadioane cu fotbalişti profesionişti) în afară de ceva entorse la genunchi sau glezne şi „amprente” de crampoane pe gambe. Au fost şi vreo câteva meciuri care s-au lăsat cu pumni dar acestea în marea majoritate a cazurilor, îşi aveau origini extrafotbalistice care din păcate refulau pe terenul de sport. Un lucru remarcabil: în aceste altercaţii niciodată nu s-au folosit, ca să zic aşa, obiecte tăioase, care să se lase cu vărsare de sânge. Chiar eu am fost protagonistul unor dispute verbale şi chiar îmbrânceli, care s-au soldat cu „pupat piaţa endependenţei” adică la bufetul sau la buticul unde se desfăşura sărbătoarea de după meci. Într-o ambianţă deosebită la fine de săptămână învingătorii sărbătoreau victoria şi alţii… înfrângerea cu o sticlă de bere, câte un pahar de ţuică sau coniac (mai ales iarna). Întotdeauna era veselie mare şi poantele, disputele verbale, tachinările, strigăturile (ca la nuntă) şi chiar cântece, comentarea unor faze din meciuri erau la mare cinste. Şi gustate de toată lumea, jucători şi spectatori, care erau într-un număr mare pentru un meci local. Petrecerea de final îi acapara pe toţi. Până în 1990 petrecerea se desfăşura întotdeauna la bufetul (sau bodega) satului. Acolo fiecare echipă îşi aranja câte un şir de mese la care pe lângă proprii jucători se ataşau şi simpatizanţii, căci fiecare îşi avea suporterii săi. Mai mult: unele vedete aveau simpatizanţi proprii. La alte mese spectatorii şi consumatorii de ocazie asistau la un nou duel: cel verbal. Se strigau fel de fel de vorbe de la unii către alţii. Prin anii 1970-1980 noi aveam în echipă pe Preda Constantin-Titel „Ruben Cano”, avea o voce deosebită şi după ce ne încingeam puţin îl rugam să cânte, el nu se lăsa prea mult invitat şi toată bodega răsuna de ”O damigeană şi-un pahar”, „Dă-i cu spriţul pân’ la ziua”, „Margareto spune drept”şi multe, multe altele. După ce ne cam chercheleam se făceau schimburi de meseni condimentate cu obişnuitele reproşuri „te-ai dat cu duşmanii”, se făceau transferuri ad-hoc, unii de la cei invinşi (vedetele, bineînţeles) promiteau că duminica viitoare se transferă la ceilalţi. Cei mai puţin dotaţi în ale fotbalului se consolau cu încă un pahar, se contrabalansau numeric echipele: de la învingători promiteau alţii că întăresc pe învinşi şi tot aşa până când pe una sau mai multe cărări plecam spre casă. Duminica viitoare se lua totul de la capăt ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, transferurile de la bodegă erau de domeniul amintirilor. Şi totuşi se mai întâmpla şi câte un ”transfer de răsunet”, că aşa e în fotbal, chiar şi în cel local.

 

După anul 1970 arareori s-a jucat cu echipele standard (11 jucători). Datorită loturilor celor două echipe, a dezvoltării fără precedent a dragostei pentru fotbal care a mobilizat şi „jucători amatori” adică nelegitimaţi dar pricepuţi în ale manevrării balonului rotund se juca în număr peste cel regulamentar. S-a ajuns chiar la peste 20 de jucători de echipă. Cum a fost posibil?

 

O realitate remarcabilă: terenul nostru era la dimensiuni maxime, gardul (atât cât a rezistat intemperiilor naturii dar mai ales ale oamenilor) era la 3 metri de tuşă şi atunci când numărul de jucători era mare conveneam să jucam din „gard in gard”. Vârsta la care au evoluat unii jucători a devenit matusalemică, jucătorii erau greoi, nu excelau prin mobilitate şi atunci terenul devenea încăpător pentru toţi. Exemple de jucători care au evoluat peste 35 ani, peste 40 şi chiar peste 50 ani: State Vasile (născut în 1945). Nea Cocoş (1926), Godăcel (1948), Florea-Verde (1948), Ivan Victor (1949) , Popescu Constantin-Bazar, State Ion (1952), Marin Constantin-Titiţă, Zamfir Tudor-Domide, Ion Petre (1958), Nicoară Sterică (1950), Preda Marian (1959), Dinu Constantin-Titel Mesada (1952), Radu Marian (Mamet), Popescu Vasile (Vuvă), Oprea Gică şi alţii mai tineri pe atunci, Petre Constantin-Titi Bacu, Iosif Constantin (Cocioc), Ciobanu Costel (fiul lui Ciobanu Ion), Dimache Paul şi cumnatul său Nicolae Gheorghe (ginerele şi respectiv, fiul lui Cosma Aurică), Ivan Puiu (fratele lui Ivan Victor), Turcitu Niculae (Nănaie), Istrate Daniel, Radu Alexandru (Şocălie), Vasile Zamfir-Arsenal, Grigore Nicolae-Uie  Mare, etc.

 

Am enumerat câţiva dintre jucătorii care au evoluat după 1970 şi, după cum vom vedea, până în 2007. Majoritatea covârşitoare a protagoniştilor meciurilor acelui deceniu l-a constituit jucătorii celor două echipe pe care i-am prezentam în capitole separate. Aşa cum spuneam mai înainte numărul jucătorilor care au evoluat în aceste meciuri în toţi aceşti ani este incredibil de mare. Aproape că nu este jucător de fotbal din Tânganu care să nu fi jucat măcar odată „pe bani” cum se mai spunea acelor meciuri. Aşa că sarcina de a-i aminti pe toţi este extrem de dificilă. Pe parcursul acestui capitol vom încerca să-i amintim pe cei mai importanţi sau pe aceia de care ne leagă amintiri mai mult sau mai puţin comice, dar de neuitat.

 

Meciurile se disputau pe orice vreme: ploaie, viscol, ger, soare torid, ceaţă, nămol sau apă pe teren.. Doar de câteva ori nu s-a jucat pe ploaie întrucât aceasta era torenţială sau de vreo 2-3 ori deoarece viscolul nu permitea să se manevreze balonul. Nota bene: terenul nu a fost niciodată înzăpezit de aşa natură încât să nu putem juca din cauza troienilor. Troienele se formau lângă gardul dinspre vest şi când ajungea balonul în acea zonă se înfigea în zapadă iar noi exclamam: „Cine a pus stopul ăla perfect!”. La poarta dinspre cimitir se strangea apa până la glezne şi trebuia musai să joci cu cizme sau să te încumeţi să înoţi prin apă şi noroi cu încălţări obişnuite. Noroi era şi la poarta cealaltă. Cine cădea la poarta dinspre cimitir avea parte de apă+noroi, la poarta cealaltă doar de… noroi. Cei cu casa prin apropiere (cum au fost Ilie Nicolae-Pircă şi Gheorghe Nicu-Burdulea) veneau echipaţi cu cizme, se plantau la apărare şi deveneau eroii acelor meciuri. Nu de puţine ori mai cădea câte un jucător în apă şi devenea ca în acele filme în care doi indivizi se bat în noroi. Pe margine, printre spectatori distracţia era maximă. Spectatori precum Onisie Florea-Caie sau Mihailă Nicu-Cheşa, pe timpuri şi ei fotbalişti şi multi alţii gustau din plin şi fotbalul adevărat dar se distrau de minune şi când se întâmplau asemenea căderi spectaculoase. Ne amuzam şi noi din teren dară-mi-te spectatorii. Era dreptul lor. În plus spectatorii aveau favoriţii lor: pe unii îi incurajau pe alţii îi gratulau cu epitete nu prea plăcute. Mai ales noi cei mai în vârstă eram catalogaţi în fel şi chip: gloabe, babalâci, pensionari, moşi, mai modern „gâşte”, etc. Unul dintre ei am fost şi eu mai ales dacă ţimen cont de „măiestria” mea fotbalistică şi de „şuturile năpraznice” care se opreau la vreo 10-15 metri… Era un semn indiscutabil că existam pe teren, că suntem priviţi şi băgaţi în seamă. În definitiv, toţi cei care au evoluat până în jurul vârstei de 50 ani işi asumau riscul. Inclusiv cel de a fi ironizaţi. Câteodată după un asemenea meci terenul arăta ca fiind arat de mistreţi. Excepţional teren, întodeauna îşi revenea, primavara se acoperea cu o mantie verde şi noi reluam totul de la capăt. În antichitate egiptenii însămânţau grâu în Delta Nilului în felul următor: împrăştiau boabele în malul primitor şi plimbau vitele prin el, acesta se afunda şi primăvara creştea un grâu de toată frumuseţea. Noi cei de la Tânganu am redescoperit metodele anticilor egipteni numai că pentru acţiunea de afundare a seminţelor de iarbă în sol folosirăm… fotbalişti. Cele mai spectaculoase meciuri erau acelea când zăpada era de vreo 10-20 cm. Se muncea enorm, aerul era superb, trebuia o tehnică specială de manevrare a balonului (cu laba piciorului mereu sub minge) cei mai mulţi eram profani, ne agitam, ne tăvăleam şi până la urmă spectatorii ne apreciau: se spunea „cel puţin a făcut o cădere spectaculoasă”. Că mingea trecea pe lângă noi sau aiurea era altceva. Printre aceştia din urmă m-am numărat şi eu, dar cred că acele meciuri au fost unele dintre cele mai frumoase trăiri fotbalistice din viaţa mea.

 

Cred că este cazul să fac două precizări în ceea ce mă priveşte.

 

Între anii 1966-1968 am fost, cu mici intermitenţe, portarul celor „Tineri”. La revenirea din armată, în 1970, am abandonat fotbalul, am contribuit la activitatea echipei Viitorul aşa cum s-a văzut în capitolul 3. Era iarna 1977/78 terenul era splendid, acoperit cu un strat subţire de zăpadă, luminat de un soare strălucitor. Am zis aşa într-o doară ce mult mi-aş dori să joc şi eu! Ţintar Marin m-a îndemnat să joc o repriză de probă, am jucat tot meciul, în câmp, portar îmi era teamă să nu greşesc şi apoi în teren erau portari-meseriaşi, titulari ai echipelor oficiale, am fost acceptat şi aşa am continuat până pe… 11 martie 2007…

 

“Vasea” era un prenume din şcoala profesională, pe care mi l-am auto-atribuit (am semnat astfel un material pentru dirigenţie) şi prin Matei Ion a ajuns în Tânganu. În acea vreme a fost intens folosit de prietenii mei (mai ales de familia Sava ) şi multă vreme unii dintre ei mi s-au adresat cu acest prenume. Vechiul „Andrei”, cel de pe vremea când eram portar, a fost dat uitării.

 

Să-l rememoram pe cel mai spectaculos meci (părere personală) din câte ne-a fost dat să vedem pe terenurile noastre. Terenul era greu, cu puţină zăpadă, alunecos favorabil jucătorilor mai puţin tehnici, mai tineri, mai uşori. Cum aceştia erau jucatorii de la Viitorul, după prima repriză, scorul le era favorabil cu un incredibil 7-1… Îmi amintesc că State Vasile mi-a spus: „Vasea, luaţi-vă banii că la scorul ăsta jucăm degeaba”. Dar nu se produceau abandonuri la pauză, eventual spre final când scorul era insurmontabil. A început repriza a doua, echipa adversă a demarat în trombă reducând treptat din handicap: 7-2,7-3,7-4,7-5. deruta în echipa noastră („a II-a”) era totală, 7-6. La acest scor am reuşit să deviez, norocos pe lângă bară din stânga a porţii de la nord, o lovitură liberă executată, aproape impecabil, de redutabilul şuteur Ene Gheorghe, dar inevitabilul s-a produs 7-7, 7-8 şi o înfrângere incredibilă era foarte aproape. Dar miracol: scorul devine 8-8 şi într-un final dramatic, care pe care, Preda Titel-„Ruben Cano” a marcat golul decisiv, Ivan Victor, s-a repliat pe linia porţii a încercat, în disperare de cauză, să respingă balonul, a patinat, s-a dezechilibrat (terenul era alunecos) şi meciul s-a terminat cu un neverosimil 9-8 pentru echipa a II-a (Viitorul). La obişnuita întâlnire de la bodegă răutăcioşii au zis că la acel gol Victor era ”precum Nadia la bârnă”. Iar Ene mi-a zis că dacă nu deviam norocos acea lovitură liberă altul era deznodământul meciului.

 

În decursul timpului au mai fost răsturnări spectaculoase de scoruri unele chiar de la 5-0, altele de la 4-0 de unde o vorbă care circula pe atunci: „ne dăm bătuţi numai dacă diferenţa de scor este mai mare de 5 goluri”.

 

În acei ani a pecat din viaţa şi din lumea fotbalistică Iordache Mircea-Dospitu. A dispărut discret neştiut de nimeni. Adică aşa cum a fost viaţa sa. A fost şuteur redutabil şi, aşa cum am mai amintit, pe vremea când cochetam cu portăria mă teroriza cu tăria şuturilor lui. Atunci când nu îmi era adversar avea „grijă” să nu mă ierte. Aşa cum s-a întâmplat în amintitul meci de la Poşta, anul 1967, când mi-a marcat un autogol de toată frumuseţea prefaţându-l pe Costică Dudă de mai târziu…Acum ne priveşte senin dintr-o fotografie alături de – acum toţi în ceruri – Costică Creţu, Gogu Cheşa, Grigore Mihai-Fâsâiac, Nea Cocoş, Cosma Tudor-Mafoame, Ion Curcă…

  1. FOTBAL, STATISTICĂ ŞI DISTRACŢIE ÎN ANII ‘80

Am trecut în anii ’80, Viitorul şi Victoria (cei doi de VV sau W cum glumeam noi pe atunci) au avut de suferit datorită restructurărilor teritoriale dar meciurile locale au continuat imperturbabile, insensibile la dispariţia grupărilor organizate. Au fost nişte cochetări cu fotbalul organizat pe care le-am amintit la momentul oportun dar niciodată la dimensiunile anilor 1970-1980

 

În anii ‘80 au apărut jucători noi (unii foşti juniori) pe arena mereu primitoare a fotbalului intern, urmaşii fotbaliştilor de odinioară : fraşii Ilie Ion si Nicolae l-au urmat pe tatăl lor Marin Pircă (echipier-portar la Unirea), fraţii Mihalache Ion şi Constantin (Ghemu), pe tatăl lor Mihalache Gheorghe (Coamă), Istrate Dan pe Istrate Tudor (Dudu Rilă), apoi Vasile Zamfir-Arsenal, Gheorghe Dan (Toică), Tomiţă, Măndică Alexandru, Niculescu Mircea-Doaşcă, Istrate Dumitru-Berlic, Tănase Marin-Bibii, Mituţă fiul fotbalistului de pe timpuri Nicoară Mieluş (Cotoiu) (ani buni am jucat împreună în faţa fundaşilor şi ne-am înţeles foarte bine), Tudor Gabi-Pilotu alt fiu risipitor al acestui colţişor de lume fotbalistică, fratele lui, Giani, Cosma Marinuş, Zamfir Nicolae-Ucăle, Grigore Nicolae-Uie mare, Grigore Vasile-Uie mic, Tudorache Ninel, etc.

 

Nu i-am mai amintit pe cei din echipele de fotbal oficiale care, aproape fără excepţie, au evoluat şi în „locale”.

 

Aceste meciuri erau acerb disputate. Se ţinea o evidenţă… nescrisă a rezultatelor. De obicei victoriile alternau, rar când se întâmpla un şir de 3-4 victorii consecutive. Echipa învinsă de prea multe ori lua măsuri de întărire prin activarea unor jucători care nu evoluaseră până atunci sau prin transferul unor „piese grele” de la adversari. Cum era posibil aşa ceva? Simplu: cel care salva echipa de la o serie „neagră” de înfrângeri devenea vedeta momentului şi era la mare cinste. Îmi amintesc de o glumă a lui Nicoară Sterică, după o serie de victorii din preajma Crăciunului: „Cu banii câştigaţi până acum am împodobit brăduleţul fetei mele. Îmi mai lipseşte globuleţul din vârf aşa că musai să câstig şi azi. Doar nu las brăduleţul fără bec.” Glume asemănătoare însoteau permanent disputele fotbalistice. Întotdeauna mi se spunea să-mi notez rezultatele având ceva veleităţi de statistician. Eu îi asiguram că operaţiunea se desfăşura cu stricteţe dar dintre toate nu s-au mai păstrat decât rezultatele meciurilor din sezonul 1984 /1985 pe care le redau aşa cum apar în notiţtele mele.

 

Echipa „A” era supranumită a „Drojdierilor”. De ce? Aveam în echipa câţiva băutori strajnici al căror nume prefer să-l trec sub tăcere. Aici am jucat si eu…Echipa „B” era supranumită a „Măscăricilor”. De ce? Erau mereu tentaţi să vocifereze pentru nu ştiu care fază discutabilă încercând prin diverse mijloace şi metode verbale, deci extrafotbalistice, să-şi impună punctul de vedere. Cu alte cuvinte „erau mai tari în gură”...

 

Să consemnăm data disputelor, scorul şi marcatorii:

 

================================================================

 

DATA                 ECHIPA     „A”               SCORUL          ECHIPA „B”

 

MARCATORII                                         MARCATORII

 

================================================================

 

25.11.1984        Şoni 3, Ucăle 1                     4-4        Domide 2, Sterică 1,Marian

 

Mamet 1

 

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

02.12.1984        Şoni 1                                   1-3         Petre 3

 

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

09.12.1984        Turcu 1, Şoni 1                     2-1        Constantin Ştefan (Poşta) 1

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

16.12.1984        Berlic 1                                 1-4        Nicu (Învăţătoru) 3, Ene 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

23.12.1984        Şoni 1, Sandu 1                    2-5        Petre 4, Marian Mamet 1

 

În acest meci la echipa „A” a evoluat şi Dudu Sava venit în vacanţă de la Cugir

 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

30.12.1984        Titel 1, Şoni 1                      2-1        Nicu (Învăţătoru) 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

02.01.1985        Şoni 2, Mitică Cârpitu 1       3-2        Pilotu 1, Ion State 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

06.01.1985                 -                                   0-1       Gică 1

 

La echipa „A” a evoluat si Dudu Sava

 

--------------------- ---------------------------------------------------------------------------------------

 

13.01.1985        Berlic 2, Mitică 1                3-3         Maci 1, Gică 1, Petre 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

20.01.1985        Turcu 2, Mitică 1, Titel 1,   6-2        Marian Mamet (11m) 1,

 

Vigu 1,  Soni 1                                 Gică 1

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

27.01.1985        Sandu 1                               1-8        Petre 3, Sterică 2,Constantin

 

Ştefan 1, Nicu 1, Maci 1

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

03.02.1985        Şoni (11m) 1                       1-2        Tomiţă 1, Maci 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

10.02.1985        Godăcel 1                            1-1        Maci 1

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

17.02.1985        Costel Aelenei 2, Şoni 1,     4-2       Cnstantin Ştefan 1, Gică 1

 

Turcu 1

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

24.02.1985        Berlic 2, Titel 1                    3-2         Marin 1, Sterică 1

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

03.03.1985        Turcu 1                                 1-2         Nicu, Uie cel mare (autogol)

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

10.03.1985        Turcu 2, Godăcel 1,              4-3         Petre 2, Sterică 1

 

Ucale 1

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

17.03.1985        Şoni 1, Turcu 1, Titiţă 1,      4-4         Ion State 2, Sterică 1,

 

Petrică 1                                              Domide 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

24.03.1985       Şoni 1, Turcu 1, Berlic 1       3-3        Nicu 1. Gică 1, Ene 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

31.03.1985       Titiţă 2                                   2-6        Ucăle 2, Ion State 2,

 

Sterică 1, Marian Mamet 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

07.04.1985       Berlic 2, Marinuş 1,              5-2        Sterică 1, Ţintar 1

 

Domide 1,  Titel 1

 

------------------- ------------------------------------------------------------------------------------

 

14.04.1985 Şoni2,Domide1 3-3 Gică1,Buratin1,Sterică1

================================================================

 

Pentru frumuseţea acelor timpuri am păstrat numele marcatorilor aşa cum apar în însemnările mele. De fapt cele mai multe sunt porecle, dar cred că cititorul nostru este familiarizat cu ele aşa că lectura, sper, să fie agerabilă. Sezonul a început cu un meci egal şi s-a terminat asijderea. Echipa „A” a obţinut 8 victorii, echipa „B” … 8 victorii, 6 meciuri terminându-se la egalitate. Nici o echipă nu a obţinut mai mult de 2 victorii consecutive, o demonstraţie evidentă a echilibrului acelor meciuri. Se mai poate observa că jucătorii nu au mai respectat canoanele din anii 1975-1980 adică componenţa echipelor în care au evoluat, Victoria si Viitorul. Echipele s-au creat după alte criterii, după alte afinităţi sau prietenii. În două meciuri la echipa „A” a evoluat şi jucătorul nostru de Divizia B, Sava Dumitru, dar fără nici un efect pe tabela de marcaj, echipa a pierdut ambele meciuri. Dealtfel şi un alt jucător, de data asta de Divizia A, cunoscutul fiu al acestor meleaguri, Cristian Sava, a jucat în unele meciuri din alte sezoane dar contribuţia sa nu a fost întotdeauna decisivă. Îmi aduc aminte că a evoluat într-un meci în echipa mea şi am pierdut cu succes cu 1-4! Desigur juca economic, cu grijă, o accidentare în pauza de iarnă, i-ar fi fost catastrofală. Se menaja dar participa cu multă plăcere la acele meciuri care îl ajutau destul de mult în pregătirea de iarnă. Îi convenea că se juca cu mai mult de 11 jucători şi îl obliga să se descurce pe spaţii mici şi aglomerate ceea ce constituia un excelent antrenament. Se mai poate observa că unii jucători, dintre cei care au marcat, au evoluat la ambele echipe: Domide, Zamfir Nicolae-Ucăle.

 

Golgeterii echipei „A” au fost: Şoni 15 goluri, Turcu şi Berlic câte 8, Titel 4, Mitică si Titiţă câte 3. Golgeterii echipei „B” au fost: Petre 13 goluri, Sterică 9, Nicu 7, Gică 6, Ion State 5.

 

La meciul din 31.03.1985 pierdut de echipa mea cu 2-6 am trecut şi cuvântul „dezastru”. Meciuri pierdute la scor au mai fost, precum cel din 27-01-1985, 1-8 dar ce m-a determinat să calific înfrângerea noastră cu un asemenea cuvânt nu-mi amintesc… Poate că ne aşteptam la victorie dar trecerea valorosului jucător Zamfir Nicolae-Ucăle, pe atunci venit din armată, o adevarată forţă a naturii, la echipa adversă ne-a dezechilibrat total. Şi o notaţie personală: Tânganu a avut mulţi dribleuri Godăcel, Ene Gheorghe, Preda Marian, Rusu Nicolae-Turcu, Tudor Gabi-Pilotu, Popescu George-Icelărie, etc. dar dribleur mai simplu şi eficace cum a fost Constantin Ştefan, „Costică din Poşta” cum îi zicea colegial Preda Marian, nu prea a evoluat în meciurile noastre. Trecea pe lângă mine cu o aşa uşurinţă că mă scotea din sărite. Celorlalţi reuşeam să le mai ghicesc vreo fentă măcar odată la câteva meciuri. Pe el nu am reuşit, în trecerea lui pe lângă mine ca Rapidul prin Lehliu-Gară, să-l opresc decât, spre ruşinea mea, prin faulturi. Dar el, boier, a văzut cât de sărac sunt în ale fotbalului şi nu mi-a reproşat niciodată nimic.

 

Acest campionat local, intrat în perimetrul rece al statisticii, a fost un fel de model de desfăşurare cam pentru toate ”ediţiile de iarnă”. Au fost de toate: meciuri echilibrate, meciuri câştigate la scor, multe meciuri egale, multe goluri marcate de fiecare echipă (cu un avantaj pentru echipa „B”, 64-56), cu schimburi de jucători, cu marcatori binecunoscuţi dar şi nume de care abia ne mai aducem aminte, cu jucători care s-au impus pe firmamentul fotbalului tânganean şi desigur cu nume care au intrat în conul de umbră al anonimatului. Şi acesta a fost scopul acestor meciuri locale…

 

Viaţa disputelor locale a fost un flux continuu, indiferent dacă vreuna dintre cele patru echipe oficiale enumerate în rândurile anterioare au evoluat în campionatele judeţene. Pâinea săracului – adică disputele locale - a fost servită cu generozitate de sutele de fotbalişti care, cu dăruirea lor, cu dragostea lor pentru fotbal au înnobilat „iarba verde de acasă” (câteodată… noroi sau apa+noroi) de pe terenul din centrul satului undeva ascuns după biserică dar într-o ciudată apropiere (şi tragică, după cum vom vedea mai departe) cu cimitirul sătesc.

 

Şi în acest deceniu vârsta şi numărul celor care evoluau duminică de duminică pe terenul satului erau la cifre tot mai ridicate. Vârste de 30 de ani (la care alţii s-au retras, precum binecunoscutul cuplu de mijlocaşi Tache Ion-Băşinică - Ştefan Alexandru -Ţigae) au devenit pentru mulţi combatanţi apogeul carierei locale. Jucători amintiţi şi în deceniul trecut precum: State Vasile, State Ion, Ion Petre, Preda Marian, Marin Constantin-Titiţă, Godăcel, Ţintar Marin, Iordache Marin-Zanea, Ene Gheorghe, Oprea Gheorghe-Gică, Zamfir Dumitru–Domide, Ioniţă Dumitru-Spirtosu, Nicoară Sterică, Radu Marian-Mamet , Radu Alexandru-Şocălie, Iosif Constantin-Cocioc, Ciobanu Costel şi alţii au evoluat mult peste această vârstă, cei mai mulţi depăşind lejer graniţa celor 40 de ani câţiva au bătut insistent la poarta regelui-fotbal la care a sunat cândva şi celebrul jucător englez Stanley Mateuws. Adică la poarta unei jumătăţi de secol, un adevărat miracol sportiv. Şi trebuie să spunem şi să ne amintim că meciurile nu erau chiar o plimbare prin parc. Cine nu dădea cât de cât randament risca să nu mai fie „selecţionat-acceptat” duminica viitoare. Nu era vorba de cei 10 lei pierduţi ci de orgoliile grupărilor local-tângănene.

 

Pe la mijlocul anilor ‘80 eu am folosit un sistem de premiere inedit: în cazul în care câştigam: pentru fiecare gol marcat acordam 100 grame ţuică. Calculul era simplu: în cazul în care caştigam, echipa mea marcând, să zicem 4 goluri toţi cei 20 lei câştigaţi se duceau pe premii-ţuică (4 pahare de 100 grame la preţul de 5 lei) dar rămâneam cu satisfacţia victoriei. Că dacă pierdeam oricum nu încasam nimic. În cazul în care se marcau peste 4 goluri mai scoteam bani din buzunar. Nu era nici un bai: o victorie la scor (sau măcar la goluri multe) merita sacrificiul meu bănesc. Oricum sumele erau derizorii însă haiul, veselia, caterinca erau la mare preţ. Cel mai mare consumator de ţuică oferită de mine a fost, fără discuţie, Istrate Dumitru-Berlic. Deşi în sezonul prezentat mai sus el a marcat relativ puţine goluri (8) în cele următoare, tentat de stimulentul bahic (am spus că echipa noastră era supranumită a „drojdierilor”) a marcat o mulţime de goluri aşa că m-a deposedat de banii câştigaţi din…fotbal. Spectacolul de la bodegă făcea toţi banii cheltuiţi pe…ţuică. Fiecare pahar de 100 grame ţuică era plimbat de Dudu Berlic prin tot localul dar mai ales pe la masa adversarilor cu ziceri de genul „Vedeţi cum sunt răsplătiţi învingătorii din echipa noastră?”, şi îi avertiza: „Aveţi grijă şi duminica viitoare iar îl beau pe nea Vasile, aşa că pregătiţi-vă să pierdeţi”, „Pe voi vă batem iar pe nea Vasile îl sărăcim” şi multe altele.

 

Dar meciul vieţii lui Dudu Berlic, în derbiurile locale, nu s-a petrecut într-un meci în echipa mea care oferea premii alcoolice ci paradoxal împotriva mea. Era spre finalul carierei de fotbalist a lui Godăcel, echipele s-au format prin alegere eu am nimerit cu acesta în echipă, Dudu Berlic la adversari. Godăcel mi-a trasat sarcina: „Să-l ţii pe Berlic că ăsta ne face pocinogul”. Am refuzat categoric: Berlic stătea „la pomană”, trebuia să ai o răbdare de fier să stai lângă el. Eram un fel de „mijlocaş la acoperire” care într-un meci mă întâlneam de vreo… 10 ori cu mingea, de cele mai multe ori izbindu-se ea de mine decât s-o lovesc eu, ca să zic ca moldovenii, „pi dânsa”. Într-un meci Nicoară Sterică a strigat în stilul lui caracteristic: ”Ce faceţi, bă, aţi început toţi să-l ochiţi pe Bolboje!”. De-abia începe meciul şi Berlic, oportun plasat… lângă bară o deviază nonşalant în interior şi 1-0 pentru adversari. Godăcel m-a certat pentru indisciplină tactică, eu am refuzat cu stăruinţă să-l păzesc pe Berlic şi meciul s-a terminat cu un sec 4-0 pentru adversari. Este aproape inutil să mai precizez că TOATE cele 4 goluri au fost marcate de…Berlic. Din păcate pentru el: adversarii nu l-au premiat în ţuică. S-ar fi îmbatat... Şi azi cand mă-ntâlnesc cu simpaticul Dudu-Berlic îmi aminteşte de meciul în care nu am avut curaj să-l marchez „om la om”. „Hai, bre nea Vasile, la valoarea mea de atunci avea cine să mă ţină. Nu te supăra pe mine dar mă puteai ţine matale!”. Adevărul gol-golut este că eu, cu puţinătatea resurselor mele fotbalistice, nu eram capabil să fac marcaj om la om. Amintiri frumoase, amintiri duioase.

 

Într-un alt meci era zăpadă pe teren se trecuse cu căruţa şi se strânsese un bulgăre mare de zăpadă pe partea dinspre gardul lui Frăţilă. Godăcel a pornit într-un dribling debordant, a trecut de vreo 2-3 jucători, a ajuns în faţa uriaşului bulgăre de zăpadă, a încercat să-l ocolească şi a căzut pe el. A urmat un torent de râsete. „Ăsta a vrut să dribleze şi bulgărele de zăpadă” au zis mucaliţii. Într-un alt meci unul dintre ai lui Frăţilă de lângă teren a intrat cu căruţa pe teren în plin meci. Caii s-au speriat, au început să alerge cu căruţa după ei printre jucători, Mitică Cârpitu era cu balonul la picior nu i-a observat a ajuns între hulube chiar în faţa cailor, l-au dus târâş vreo 10 metri, au sărit alţi băieţi şi au oprit atelajul. Miraculos, Mitică nu a păţit absolut nimic. Era mic de statură, tânăr, elastic şi n-a resimţit şocul.

 

În acel deceniu ne-a părăsit unul dintre animatorii de frunte ai fotbalului din satul nostru: Ion Ciobanu. Nea Cocoş era cu sobrietatea cu privirea mereu încruntată, cu gândul cine să joace, cu ce să plătească arbitri, cu ce să transporte jucătorii, care legitimaţii nu au vize, pe unde mai este echipamentul, etc. Joly-Jokerul echipei era Ion Ciobanu, mereu pe fază, mereu cu o vorbă de duh sau de încurajare, el discuta cu arbitri probleme mai delicate, el mobiliza suflarea iubitoare de fotbal pentru deplasări sau pentru întreţinerea terenului. Şi multe, multe altele. Satul Tânganu cu fotbalul şi tângănenii lui erau precum Humuleştii, cu moldovenii lui, pentru Ion Creangă. Aici în Tânganu era în elementul lui, aici viaţa pulsa pentru el. Atâta câtă a fost.. Aşa cum am mai spus, l-am întâlnit întâmplător în oraş pe lângă Spitalul Filantropia. Era trist, derutat, fără aplombul lui permanent. Mi-a spus că este în acel colţ de Bucureşti, departe de Tânganul lui iubit, „pentru nişte analize”. Cum MAMA mea trecuse cu ceva ani în urmă pe acolo, în drumul ei spre… ceruri, mi-am dat seama că Ion al nostru trăia o dramă. Drama despărţirii. De noi, de fotbal, de lume, de familie. Era anul Domnului 1982…

 

Discret a dispărut dintre noi şi băiatul acela firav, tăcut, cu sânge şi talent de fotbalist, doar era nepotul faimosului jucător pe care l-am amintit la începutul acestor însemnări: Simion Gheorghe (Ţicu lui Cârpitu). Numele lui: Cătană Dumitru. A avut o viaţă sbuciumată de copil crescut doar de mamă. A fost luat sub aripa sa de Godăcel care l-a angajat la ISTIUAPS. Era copilul lui de suflet, dar şi al nostru. Îmi aduc vag aminte că avea nişte încurcături cu moştenirea, cu casa lui în care să-şi aseze familia. A venit la mine, l-am ajutat cu ceva sfaturi şi memorii dar între timp o veste năprasnică, venită de departe, ne-a intristat: Mitică la nostru a dispărut într-un tragic incendiu produs în condiţii pe care eu nu le ştiu…

 

Prietenul meu nefotbalist Constantinescu Alexandru are o vorba: „Brazii nu se apleacă, ei cad din picioare”. Aceste cuvinte se potrivesc de minune aceluia care a fost Iordache Dumitru-Şoni. Jucător cu un fizic şi potenţial deosebit a fost un strălucit jucător de fotbal. Jucător polivalent putea să activeze pe absolut toate posturile dintr-o echipă de fotbal, inclusiv portar! La Viitorul a fost cel cel mai bun fundaş central, „Ministrul apărării” cum glumeam noi. De pe această poziţie a marcat şi goluri, unele decisive, aşa cum am menţionat în capitolul respectiv. În meciurile locale a jucat multă vreme fundaş central. Apoi, exasperat de ineficacitatea înaintaşilor, s-a hotărât să plece în atac. Cu ce eficacitate a făcut faţă noii sale atribuţii fotbalistice autoimpuse aţi văzut puţin mai inainte. Şi o amintire personală: completam şi eu echipa în care juca el, la un moment dat eram prea mulţi şi cineva trebuia să accepte postura de rezervă. M-am oferit eu. Şoni nu a fost de accord. A venit la mine şi mi-a spus: „Păi, bine, Vasea, cine mai aleargă în faţa mea ca să-i deruteze pe adversari”. Aveam o înţelegere cu el: eu să intru, chipurile, decisiv la adversari, ei să fie obilgaţi să îndepărteze mingea (că doar nu erau superjucători…) iar el să mă dubleze eficient din imediata mea apropiere. Reţeta a funcţionat în multe meciuri locale. Când el a trecut în atac am făcut cuplu cu aceiaşi eficienţă cu Nicoară Dumitru-Mituţă Cotoiu.. O boală perfidă, necruţătoare, ni l-a răpit de lângă noi pe falnicul Iordache Dumitru-Şoni…

 

Am prezentat în aceste triste ultime rânduri trecerea „dincolo” a unor jucători cunoscuţi care „au înnobilat cu talentul lor iarba verde de acasă” adică TÂNGANU... Dar trăirile de pe modesta noastră arenă fotbalistică, aceea de „lângă plopii când cu soţ, când fără soţ” (şi cimitir) au afectat numai fotbalişti? Dar sufletiştii, acei oameni care au fost lângă fotbalişti pe ploaie, pe vânt, pe viscol, pe soare, aceia care s-au înghesuit pe banca improvizată din autocamionul CAP-ului, pentru a ajunge la meciul de nu-ştiu-unde, au şi ei viaţa lor, sănătatea lor, problemele lor? Unde ajung? Poate la Tămădău, poate la Horia, poate la Valea Argovei. Poate la…un sfârşit de viaţă. Dumitrică Ion-Spic (1944-1989) nu a fost un jucător de „top tângănean”. A fost un iubitor de fotbal de „supertop tângănean”. Oare şi cei care sunt pe margine ard aşa de repede ca aceia care sunt în teren? Spic a fost un exemplu în acest sens: el nu a trăit emoţiile pe teren decât în meciurile locale (duminicale şi mai ales serale). În rest doar pe margine. Atunci ce l-a măcinat de ne-a părăsit la doar 45 ani. A avut şi o viaţă particulară sbuciumată dar cine nu are aşa ceva? O amintire personală: în vara lui 1988 pregăteam terenul de fotbal pentru o nouă relansare a echipei Victoria în campionatul Sectorului Agricol Ilfov. Cărăbuş Mitică - Păduraru “Conu”- cum îi spuneam noi, ne-a finanţat, refăceam gardul împrejmuitor. Se ”implantau” ţevile groase de metal cu un baros. A venit rândul lui Dumitrică Florea-Verde. Acesta avea un fizic neadecvat pentru un asemenea baros. Atunci Spic i-a zis: „Lasă, vere, că bat eu”. Este ultima amintire pe care o am de la unul dintre cei mai fideli suporteri şi iubitori de fotbal din Tânganu. Şi încă o precizare: a fost cel mai fidel suporter din Tânganu al echipei Progresul Bucureşti. Dacă Ozon nu ar fi trecut de la Progresul (în 1958) la Rapid am fi fost colegi de suferinţă…

 

Era aproape de final de deceniu. De deceniu zbuciumat. Să-l amintim: 1989…

  1. VIAŢA FOTBALISTICĂ MERGE MAI DEPARTE: ANII ’90

Au venit şi anii ‘90, viaţa echipei Victoria Tânganu s-a oprit iaraşi în vara lui 1993 cum am văzut în capitolul anterior, aşa că fotbalul nostru a rămas numai cu meciurile locale. Pe lângă jucătorii prezentaţi anterior în acei ani au apărut alţii. Fabrica de talente, evident locale, numită Tânganu, a continuat să funcţioneze şi a lansat o generaţie nouă de jucători tineri. Normal în acele meciuri au evoluat şi toţi jucătorii de la Victoria. În primul rând trebuie amintit liderul de generaţie State Mihai, Mihăiţă, bunul meu prieten mai tânăr, despre care voi vorbi puţin mai departe, fraţii Enache (Buduruş), Petrică şi Virgil, Gheorghe Dorin-Toică (pe atunci component al naţionalei României de surdo-muţi), mai adaugăm pe cel care avea să devină unul dintre veterani, Istrate Daniel, apoi Stoica Constantin, Constantin Marinuş (al Cristinii), Cosma Marinuş, Măndică Mişu, Noanea Aurică, Gheorghe Nicu-Burdulea, Costică Vasile-Sile, fraţii Nelu şi Adi Grigore (Doaşcă), Popescu Constantin-Benciu, Gheorghe Alexandru (Ţanţaru), fraţii Cosma Michel şi Nicolae şi Ingi şi-a trimis un reprezentant în acei ani pe Pârvu Ion, efemerul Dumitrică Florin, amintitul Niculescu Mircea-Doaşcă, Grigore Constantin-Vigu, Oprea Ion-Nelu Patile şi fratele său Oprea Gica, Jack, până şi Noanea Mihai-Mişu lui Petre Stoian cu picioarele lui strâmbe şi intrări după care nu trecea decât mingea că adversarul... ba, etc...

 

„Vreme trece, vreme vine” spune un celebru vers eminescian, evenimentele din decembrie 1989 nu au afectat ritmicitatea şi ardoarea cu care se desfăşurau meciurile locale. Din nefericire acei ani de după „evenimente” au fost marcaţi de două dispariţii tragice.

 

In primăvara anului 1990, în urma unei altercaţii cu final tragic, ne-a părăsit pe drumul făr’de întoarcere, unul dintre crinii pe care Dumnezeu şi părinţii lui l-au zamislit cu unul dintre cele mai tari parfumuri fotbalistice din câte ne-a fost dat să vedem pe aceste meleaguri. Este vorba de inegalabilul ENE GHEORGHE (1951-1990) dotat cu un har fotbalistic, care plantat într-un mediu propice, ar fi trebuit să-l poarte, fără nici o exagerare, în lumea de sus a fotbalului românesc. Calm, mereu zâmbitor, trecea cu nepăsare peste înfrângeri, spirit de fotbalist adevărat, a lăsat un gol imens în sufletele noastre. Nu putem să uităm excelentele meciuri în cadrul echipei Victoria, la Metalo-Globus, în câteva rânduri cu Viitorul şi în nelipsitele meciuri locale. Mi-au rămas întipărite în minte cuvintele lui, din amintitul meci de pomină (scor 9-8), când senin, fără urmă de reproş, de tristeţe, mi-a spus: ‚Dacă nu erai tu, Vasea, la lovitura liberă trasă de mine altul era scorul”. Viaţa are un caracter primordial: este trecătoare. Din păcate şi pentru fotbalişti atât de tineri.

 

După 1989 pentru o vreme ne-am mutat locaţia “de după meci” la nou înfiinţatul butic al lui Ion Tatârlă. Se disputa un meci local, era iarna lui 1990/91 şi, din întâmplare, a trecut pe la teren fostul mare portar Zanea Ion. S-a uitat la meci şi a rămas mirat de prezenţa unor „bătrâni” în teren. „Ce caută Bolboje (aşa a pronunţat el) şi Godăcel în teren la vârsta lor!?” Şi-a reluat observaţia şi la locaţia lui Ion Tatârlă dupa meci. Zamfir Nicolae-Ucăle era un taciturn, îşi lua o jumătate de ţuică, se retrăgea într-un colţ, bea liniştit privind spectacolul din bodegă sau butic. Aşa făcea mereu. Atunci Zamfir Nicolae-Ucăle a ieşit, din tăcerea lui proverbială, şi a spus despre mine cele mai frumoase vorbe pe care un muritor de rând mi le-a adresat vreodată în viaţa asta pământeană despre iubirea mea pentru fotbal: „Bre, nea Ioane, dacă vin prin cimitir şi mă uit peste gard şi nu văd pe nea Vasile, Godăcel şi pe alţi bătrâni pe teren mă întorc acasă; fără ei fotbalul nu mai există”.

 

Peste 2 ani (1993),  a trecut în eternitate. De acolo din cimitir, destinul lui, norocul lui, cât să încapă într-un degetar, l-au făcut să ne privească peste gard pe noi ceilalţi jucători-muritori care, aşa e viaţa!, am continuat să ne dăruim fotbalului, regele sufletului nostru.

 

În acel deceniu de aşezare a neocapitalismului românesc vechea bodegă a început să aibă concurenţi, au apărut buticurile ca ciupercile după ploaie aşa că la „băutele” de după meci ne-am reorientat. După amintita locaţie a lui Ion Tatârlă, care nu a funcţionat prea mult, pentru perioade scurte, chiar meteorice, am frecventat pe cele ale lui Banea (langa casa lui Dudu Creţu) a lui Dulău de la intrarea în Ţigănie, ba chiar şi pe a lui Marin Miliţianul – toate dispărute după puţin timp de funcţionare. De prin 1995 şi până... la final ne-am stabilizat la buticul lui Alecu Constantin aşezat ideal pe latura de est a terenului, aproape de celebrii plopi (cu soţ... fără soţ!) unde vara la umbra lor beam o bere rece iar iarna la adăpostul lor protector ne „încălzeam” cu o ţuică sau un coniac. Avantajul era net: imediat după meci treceam „la treabă”, spectatorii se delectau cu fotbal şi ceva lichide, cu mai multe sau mai puţine grade, ba chiar unii jucători făceau încălzirea dinainte de meci nu în teren ci trecând pe la butic. Legat de acest nou local să mai amintim una dintre întâmplările care fac „farmecul vieţii”... de fotbalist.

 

Un fotbalist de un pitoresc aparte a fost şi Ioniţă Dumitru-Spirtosu. Are probleme de sănătate, o anume imobilitate de coloană. Cu un umor şi o eficienţă fotbalistică deosebite a fost protagonistul multor meciuri. Plasat mereu prin apropierea porţii a marcat goluri de tot felul: devieri spectaculoase, mingi bâlbâite împinse de pe linia porţii, câteodată pase ideale pentru coechipieri, ba chiar şi „boabe” marcate cu capul. Avea o mobilitate redusă pe care o suplinea cu o inteligenţă a plasamentului. Alterna când pe stânga când pe dreapta. Avea un umor deosebit. Odată a primit o pasă care putea fi preluată printr-un artificiu tehnic deosebit. „ Măi, fratilor, păi voi îmi daţi mingi ca să fac foarfecă cu coloana mea”. Prin iarna anului probabil 1997 după un meci de fotbal, la buticul lui Alecu Constantin, serveam berea, ţuica sau coniacul chiar „la botul calului”. Era zapadă, jucătorul echipei Titan (foarte potentă financiar în acei ani), Gheorghe Alexandru (Sandu Ţânţaru) ne povestea că pleacă în cantonament la munte. Spirtosu s-a apropiat de el şi cu cea mai serioasă figură şi voce din lume l-a întrebat: „Sandule, Titanul ăsta al tău nu are nevoie de un atacant?; mă ofer eu”. Avea dreptate, doar marcase, ca de obicei, ceva goluri în meciul de abia încheiat.

 

Era toamna, cam pe la tăiatul cocenilor, de-abia am încropit câte 11 jucători pentru fiecare echipă. A început meciul, pe margine a apărut prietenul meu Cristian Niţă din Bucuresti şi a trebuit să plec. Colac peste pupăză a venit o persoană feminină din familia lui Domide şi i-a chemat să descarce cocenii aduşi de undeva de departe. Şi cum „ai lui Domide” erau vreo 3 în teren, meciul s-a înterupt din lipsă de combatanţi. Şi de atunci mereu am glumit că dacă plec eu cu „ai lui Domide” meciul este în pericol să nu se mai dispute.

 

Anii au trecut pe nesimţite ne-am apropiat de fine de deceniu, de secol, de mileniu... Nu a venit sfârşitul lumii, cum prognozau defetiştii, nici apocalipsa care să-i pedepsească pe necredincioşi. Era toamnă târzie, burniţa mărunt, se profila şi ceva fulguială şi cum spun celebrele versuri bacoviene:

 

Şi plouă şi ninge

 

Şi ninge şi plouă

 

Şi toamna şi iarna

 

Coboară amândouă.

 

Era duminică, terminasem meciul, ne „încălzeam” cu câte un coniac, o parte dintre jucători şi spectatori plecaseră pe la casele lor. Eu şi Mihăiţă State ne pregăteam să plecăm, drumul spre casele noastre era comun şi aproape întotdeauna îl făceam împreună . „Hai, Mihăiţă să plecăm şi noi, să prindem meciul” (juca Rapidul meu...) „Nea Vasile eu mă duc pe la tata...”

 

Au fost ultimele cuvinte, a fost ultima imagine a celui care mi-a fost unul dintre cei mai buni prieteni tineri, cu câţiva ani mai mare decât Mihai al meu. În marţea următoare o veste năpraznică a făcut înconjurul colţului nostru de lume: în urma unui accident de muncă, Mihăiţă a plecat din familie, dintre prieteni, dintre fotbalişti... undeva departe, departe.. de unde nu se va mai întoarce niciodată. Poate când ne va veni şi nouă rândul îl vom găsi acolo sus. El ne aşteaptă, dar pe toate acestea numai Dumnezeu le ştie... A fost indiscutabil liderul generaţiei sale din toate punctele de vedere: fizic, fotogenic, intelectual, moral, fotbalistic. Era „şeful” echipei din care şi eu, muritorul de rând de azi, făceam parte în acea toamnă tragică şi căruia i-am respectat valoarea fotbalistică şi morală... rugându-l să mă includă în echipa sa şi căruia îi mulţumesc... peste ani. Peste viaţă şi moarte... Aceasta a fost realitatea acelui întristat an 1998...

 

Era toamna târzie a anului 1998... Peste puţin timp păseam în alt mileniu.

  1. DECENIUL ULTIM DE FOTBAL LOCAL: ANII 2000

Am început numărătoarea anilor cu cifra 2, am trecut peste pierderile tragice, dar viaţa merge, merge înainte fără să ţina seama de cei pe care îi pierde pe drum.

 

A apărut o nouă generaţie de fotbalişti-participanţi la meciurile locale. În primul rând cel mai bun produs al minişcolii de fotbal local „Gradiniţa” (urmaşa Sălcioarei), Popescu George-Icelărie, talentul risipitor al acestui început de mileniu, foarte dotat capabil să bată la porţile cele mari ale fotbalului, dar care încet, încetişor a început să bată pasul „pi loc” şi a rămas la stadiul de fostă mare speranţă. De remarcat că este fiul unui fotbalist cunoscut în anii ’60, Ică Popescu.. Dar să-i amintim şi pe alţii: Popescu Florin, Popescu Gore, Zamfir Victor, Dumitru George-Carambol, Văduva Valentin , Tudor Ştefan (Tamje), Stângaciu Florin (Negustoru), Constantin Adrian şi fratele său Marin (Fane Pircă), talentaţii fraţi Adrian şi Marian Nicola, Tănase Marian-Cocean, Stan George, Zamfir George (Popa), Stoica Ovidiu, Barbu Gheorghe, Trocan George, Stoica Tănase, etc. Alte generaţii de foşti fotbalişti şi-au trimis feciorii pe terenul de sport, exemplul cel mai reprezentativ: Ion Petre l-a lansat pe Ciprian în vâltoarea disputelor locale de la o vârstă fragedă. Cred că pe atunci avea vreo 15 ani şi a devenit unul dintre cei mai buni jucători din Tânganu, golgeterul ediţiei 2003/2004 a campionatului comunal, iar în reînfiinţata echipă a comunei Cernica (din 2004) şi înscrisă în competiţii oficiale este considerat numărul 1. Alt binecunoscut exemplu: Sava Bogdan, fiul lui Dudu Sava, apoi Popescu George, fiul lui Popescu Constantin (Bazar), Grigore Adrian, fiul lui Tone Ţârcodie,  Simion Ion, fiul lui Simion Constantin (Bacaliu), Mihalache Cristian, fiul lui Mihalache Ion (Coamă), Zamfir Gabriel si Zamfir Marcel, fiii lui Zamfir Tudor (Domide), Zamfir Vali, fiul lui Zamfir Vasile (Arsenal), Radu Costel fiul lui Radu Alexandru (Şocălie), Zamfir Vali si Zamfir George (fiii lui Zamfir Constantin-Târnaţi), Tudor Florin fiul lui Tudor Nicolae-Pleau.

 

Din vara lui 2002 împreună cu Primăria Cernica şi primarul Gelu Apostol am organizat două competiţii comunale: Cupa Cernica şi Campionatul comunal de fotbal despre care vom vorbi într-un capitol separat. Aceste evenimente au dus la formarea celei de a treia serii de echipe duble în Tânganu: după vechile tandemuri Victoria-Unirea, Victoria-Viitorul (vă amintiţi cei doi de VV sau modern W) Tânganu I şi Tânganu II. Această nouă tentativă fotbalistică a produs un reviriment în fotbalul nostru sătesc, meciurile locale au constituit baza de selecţie pentru cei vreo 40-50 de fotbalişti necesari celor două echipe.

 

Pierderile tragice de foşti fotbalişti dar oameni în plină maturitate au continuat. Nu ne-am propus ca aceste însemnări să fie dominate de tristeţe, dar viaţa nu iartă nici pe fotbalişti. În primul deceniu al noului mileniu au plecat dintre noi: Stoian Vasile-Oţetaru (în 2005 la doar 57 ani), Istrate Vasile, Ioniţă Ion-Buriu, Rusu Nicolae (Turcu).

 

Rusu Nicolae-Turcu (1958-2002) a fost un jucător cu totul aparte în peisajul fotbalistic tângănean. Mic de statură, foarte iute, extrem de eficace a fost ani de zile „vârful de lance” al echipei Victoria, câteodata şi al Viitorului şi întotdeauna al echipei locale în care evolua. Era bătaie pe el pentru a fi cooptat în echipele locale, apariţia lui în linia de atac însemnând (aproape) întotdeauna garanţia unor goluri. Precizăm că regulamentul, pentru meciurile oficiale din acea vreme, prevedea ca echipele să evolueze tot meciul cu un junior în teren. Ani buni juniorul echipei Victoria a fost Turcu. Avea o un fizic şi o figură de adolescent aşa că a evoluat ca junior şi după ce vârsta din buletin îl făcea... senior. Întristător şi ciudat s-a retras din lumea noastră fotbalistică în lumea lui. Şi inevitabilul s-a produs: a părăsit şi lumea asta pământeană. Noi începeam o „noua viaţă” acea de „fotbalist comunal”. El pleca în ceruri în anul de graţie 2002...

 

O altă dispariţie tragică şi surprinzătoare a fost a lui Ioniţă Ion-Buriu (născut în 1953). A fost ani de zile „arma secretă” a echipei Viitorul, un fel de Moiceanu, jucător pe timpuri la FC Argeş. Dotat cu un fizic impresionant şi o vitalitate pe măsură atunci când intra pe extrema dreapta trăgea, pur si simplu, echipa după el. De pe poziţia sa de rezervă (de lux) aportul fotbalistic şi moral pe care-l producea prin apariţia în teren era, de multe ori, decisivă. Era o fire veselă, mereu optimist, amator de o petrecere cu prietenii ştiind să profite de viaţă şi de darurile ei. Pe la mijlocul deceniului prim al mileniului doi în plină putere fizică plecat dintre noi, neaşteptat, neverosimil. Cea cu coasa nu iartă pe nimeni. Nici fotbalişti. Anul plecării lui în lumea „de dincolo”: 2007

 

O vreme s-a respectat cutuma ca meciurile locale să aibă ca axă principală cele două echipe, dar mai apoi ţinând cont de avalanşa de iubitori de meciuri locale s-a produs o devălmăşie care a fost chiar profitabilă pentru spectacolul sportiv. Echipa Tânganu I, după cum vom vedea, era de departe cea mai bună din comună aşa că Tânganu II ar fi fost o pradă prea uşoară, meciuri dezechilibrate, nespectaculoase, negustate de numerosul public spectator. De exemplu, ţinând cont de valoarea mea fotbalistică precară am evoluat la echipa primă pentru contrabalansare...valorică.

 

După desfiinţarea/destrămarea celor două echipe tângănene comunale meciurile locale s-au desfăşurat, iarăşi, după alte criterii decât cele de echipe oficiale sau semioficiale. Astfel a apărut o nouă titulatură: cei din nord se numeau „Vulturii negri” cei din sud „Vulturii albi”. Avantaj: „Vulturii negri” care au aliniat o echipă valoroasă semn că fotbalul a evoluat enorm de la Tudor Zamfir, Mihalache Gheorghe-Coamă, Fane Megheş, Zamfir Nicu-Poroma, Zamfir Tudor-Domide sau Zamfir Vasile-Arsenal şi să nu-l uităm pe acel lider incontestabil Ionel Zanea, la Zamfir Victor, Dumitru George-Carambol ca să amintesc doar de vârfurile unei generaţii deosebit de talentată dar care, din păcate, nu mai au susţinerea materială, morală, de audienţă de altădată...

 

Ultimul sezon în care s-au disputat tradiţionalele meciuri a fost cel din 2006/2007. După aceea s-a aşternut... tăcerea fotbalistică. Ultimul meci în care am evoluat a fost cel din 11 martie 2007. Pe 9 martie 2007 împlinisem 59 ani. Atunci am pus punct unuia dintre cele mai frumoase daruri pe care Dumnezeul nostru şi părinţii mei mi l-au dat.

 

Dragi mei cititori-prieteni fiecare dintre noi are un drum în viaţă. Până la maturitate, cei care reuşim să o atingem, acumulăm împliniri sau neîmpliniri. Suntem în vârful piramidei vieţii şi inevitabilul se produce: implacabil începem să coborâm spre final.... Pierdem din vigoare, din sănătate, ne pierdem bunicii, părinţii, poate o soră sau un frate, rude sau prieteni, ne mai doare un picior, nu ne slăbesc nişte pârdalnice dureri de şale... Perimetrul vieţii se îngustează, dincolo de voinţa noastră: nu mai mergem în concedii, nu mai facem revelioane agitate, ba chiar ne trimitem urmaşii pe la nunţi, părăsim din ce în ce mai rar curtea, o oboseală cronică ne cam dovedeşte. Şi câte şi mai câte. Cu alte cuvinte murim încetul cu încetul prin îngustarea orizontului omeneştilor noastre preocupări. În acea zi de 11 martie 2007 o bună parte din fiinţa mea a murit. Am iubit enorm fotbalul, a fost o pasiune care mi-a înnobilat sufletul. Ca să alung tristeţea acestei pierderi irecuperabile m-am oprit asupra acestor rânduri. Aceasta este una dintre raţiunile acestui demers...Ca să fiu alături de fotbaliştii mei dragi...prin scris...

  1. CUVINTE DESPRE ŞI PENTRU SPECTATORI

Cred că la acest capitol este locul să spunem câteva cuvinte şi despre anonimii noştri spectatori cei care pe ploaie sau soare, pe arşiţă sau vânt, pe viscol sau ceaţă au fost acolo lângă iarba cea verde de acasă, adică lângă noi cei care ne duelam sportiv în arenă. Cu cine să începem? Cu State Gheorghe (Gogu Pocăitu) spectator fidel, indiferent de starea vremii, atăta timp cât sănătatea i-a permis. Un meci fără nea Gogu ca spectator era de neconceput. Apoi Zamfir Constantin, nea Costică - tatăl lui Domide - care a fost nelipsit până la ultimul meci. Ne-am întâlnit întâmplător şi mi-a spus că-i lipsesc foarte mult meciurile noastre. Am fost profund emoţionat de ataşamentul unui om aflat la fine de viaţă (o viaţă în care a trecut prin multe, multe) pentru un sport prin excelenţă al tinerilor. Adică al băiatului său, al nepoţilor săi, dar şi al nostru al tuturor. Apoi foşti cunoscuţi fotbalişti au devenit mari admiratori de spectacole fotbalistice locale: un exemplu excelent de obiectivitate a fost Zamfir Vasile-Arsenal. Fidel spectator a fost şi unul dintre cei mai longevivi şi valoroşi jucători (dar de performanţă), State Vasile. Un loc aparte îl ocupă Onisie Florea-Caie cu strigătele lui de încurajare (sau ironice ). Au mai fost Mihăilă Nicu-Cheşa, Matei Ion, nea Gheorghe-Toică, etc. Logic numărul spectatorilor a fost permanent completat de fotbaliştii ... ieşiţi la pensie. Dacă nu a iubit fotbalul cu adevărat odată cu abandonarea tricoului de fotbalist tângănean s-a retras în culcuşul familial. Au fost şi fotbalişti, altminteri cunoscuţi şi valoroşi, care au urmat această cale comodă şi patriarhală. Nu trebuie reproşat nimic celor care au trimis bezele ironice celor din teren: ce ne-am fi făcut noi fără statornicii noştri spectatori? Şi eu cu stângăcia mea fotbalistică am fost ţinta ironiilor. Apariţia pe un teren de fotbal, în faţa spectatorilor era un risc. Un risc asumat... pe care mi l-am asumat. M-am obişnuit cu acele, normale, ironii în aşa fel încât când cei care mă tachinau nu erau pe teren le simţeam lipsa, nu mă concentram şi în loc să mă întâlnesc cu „obiectul muncii” de vreo 10 ori pe meci mă întâlneam doar de vreo 5 ori. Într-o toamnă la început de sezon fotbalistic local, meciul care deabia a încropit 11 la 11 jucatori s-a desfăşurat într-un anonimat total cu prea puţini spectatori, eu am atins mingea de exact 5 ori, am pierdut meciul cu 5-0, iar bunul meu prieten, Preda Marian, cu vocea lui uşor îngroşată mi-a spus franc: „Bre, nea Vasile, dacă ai de gând să joci ca azi, eu zic că este mai bine să te laşi de fotbal; stai pe margine, faci ture de teren pentru condiţia fizică dar fără fotbal”. Şi...nu m-am lasat... Au fost mulţi spectatori, e greu să ne amintim de toţi. Permiteţi-mi o concesie: am avut şi eu un.... suporter: Nicu lui Iordache. De pe scaunul lui din faţa porţii de la nord-estul terenului m-a încurajat permanent. Îi mulţumesc şi asta e! Şi cei slabi au parte de... aprecieri spectatoriale. D’ale fotbalului! Dorinţa mea de a scrie şi despre spectatorii fideli a fost cea mai dificilă dintre toate cele întreprinse în rândurile de faţă. Dacă cei din arena sportivă tângăneană erau vizibili, în număr de, să zicem 30 pe meci, cine putea să-i mai reţină pe cele câteva mii de spectatori care de-alungul câteva zeci de ani - chiar o jumătate de secol! - s-au delectat cu meciurile noastre locale, pâinea fotbalistică a iubitorului de spectacol sportiv cu balonul rotund. Omagiul nostru pentru aceşti necunoscuţi fără de care meciurile noastre ar fi fost ca ecoul unui strigăt singular într-o pesteră...

Comentarii   
Vasile Bolboja
0 # MULTUMIRI COLABORATORILORVasile Bolboja 26-04-2010 09:01
Aceste pagini de istorie fotbalistica au fost tiparite (in conditii grafice modeste) intr-un minitiraj promotional care a si fost distribuit principalelor personaje ale insemnarilor noastre. Acolo unde a fost cazul (Cosma Tudor-Cocoş) a fost predat urmasilor. Pe prima pagina sunt trecuti colaboratorii fara aportul carora aceste insemnari nu ar fi fost posibile. Sau ar fi fost mult mai sarace... Consider ca este un semn de respect sa le trecem si numele lor in portalul care a gazduit cu atata generozitate modesta noastra incercare:
CRISTEA STERE - TURUGĂ
COSMA IVAN - GANEA MANEA
DUMITRICĂ FLOREA - VERDE
ŢINTAR MARIN - BRUJULICĂ
ION CONSTANTIN - GODĂCEL
ION NICULAE - GODAC
MUŞAT GHEORGHE - TALANGA
DUMITRU ION - ŢÂNŢARU
GHEORGHE ION - NITĂ
STATE VASILE - POCĂITU
STATE ION - POCĂITU
SAVA ION - GAGĂ
IORDACHE MARIN - ZANEA
ONISIE FLOREA - CAIE
BADEA STEREA - BUSUIOC
STOIAN CONSTANTIN - DUDĂ
Si mult regretatul plecat recent dintre noi,
ISTRATE TUDOR - DUDU RILĂ
Le multumesc mult.
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
Mircea Agrisan
+1 # Legat de acest post :)Mircea Agrisan 07-09-2010 16:12
Va multumesc in numele tuturor sportivilor de dirt-track pt aceste cateva randuri scrise despre noi. Cred ca ar fii ceva frumos sa mai scrieti cate ceva despre acest sport si sa adaugati si niste poze . Pt mai mult detalii si poze legate de dirt-track ma puteti contacta la adresa de email Va multumesc frumos .
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
Nelutu
0 # ce vremuri uitateNelutu 23-11-2015 00:28
Citez pe Mircea Agrisan:
Va multumesc in numele tuturor sportivilor de dirt-track pt aceste cateva randuri scrise despre noi. Cred ca ar fii ceva frumos sa mai scrieti cate ceva despre acest sport si sa adaugati si niste poze . Pt mai mult detalii si poze legate de dirt-track ma puteti contacta la adresa de email Va multumesc frumos .


dar de Cucu Alexandrescu Ivan Moldovan Colea Sora Datcu Nelutu Cornel nu ati pomenit nimic anii 1965 1970
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
Vasile Bolboja
0 # Un oaspete de seamaVasile Bolboja 07-09-2010 16:13
Portalul nostru este onorat de prezenta unui oaspete de seama: cunoscutul fost motociclist de dirt-track Mircea Agrisan. Activitatea sportiva a d-lui Agrisan este indisolubil legata de doua nume. Primul: cunoscutul club sportiv bu***estean Metalul unde impreuna cu alti doi sportivi binecunoscuti Cornel Voiculescu si Gheorghe Sora au incantat generatii de iubitori de dirt-track in spectaculoasele con***suri pe traseul de langa stadionul cu acelasi nume dar si in tara si in strainatate. Al doilea nume este al fostului presedinte al clubului intre anii 1981-1991, concomunalul nostru Ion Sava. In perioada presedintiei domniei sale clubul Metalul a avut o perioada de performante maximale. Printre ele si dirt-track-ul cu tripleta de maestrii ai sportului amintita mai sus. Il vom contacta pe d-l Agrisan pe adresa domniei sale de internet pentru ca in viitor portalul nostru va avea in vedere emisiuni, interviuri cu personalitati din lumea sportului atat din comuna noastra cat si din... apropiere. Si clubul Metalul a fost un reper in drumurile noastre cotidiene catre marele oras si un loc unde petreceam frumoase duminici sportive. Care au ramas doar amintiri...
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
Voxcernica.ro
0 # Raspuns d-lui KerrieVoxcernica.ro 31-07-2015 22:12
Cel ce semneaza aceasta rubrica nu cunoaste limba engleza. Dar este autorul acestor pagini de istorie fotbalistica cu caracter de unicat in Romania, fiind vorba de o modesta comuna. Daca ne intrebati in limba romana va raspundem la orice intrebare pentru ca suntem ... in tema.
Multumim pentru intelegere !
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
petrache marin dorin
0 # cumpar carte fotbal Cernicapetrache marin dorin 05-01-2016 18:57
Stimate domnule Bolboja,as dori sa cumpar cartea tiparita despre fotbalul de la Cernica,pentru a fi inclusa in cea mai mare biblioteca de fotbal din Romania . Amanunte la telefon 0723 855121 Multumesc si felicitari pentru ce faceti pentru consatenii dv.
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
Adaugă comentariu
Pentru un dialog civilizat, articolele si comentariile care contin expresii vulgare, injurii catre alti utilizatori sau incita la violenta, ura, sunt defaimatoare, ofensatoare, promoveaza produse sau servicii, sau nu au legatura cu subiectul comentat, vor fi sterse. Responsabilitatea articolelor si comentariului revine autorului acestuia.