- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Sport Sport
- Publicat: 09 Aprilie 2010 09 Aprilie 2010
- Creat: 09 Aprilie 2010 09 Aprilie 2010
- Accesări: 37626 37626
Index articole
CAPITOLUL III
MICROISTORIA ECHIPEI VIITORUL TÂNGANU
- CUM SE NAŞTE… O ECHIPĂ DE FOTBAL
Să recapitulăm (din nou!): Tânganu avea o echipă înscrisă în campionatul judeţean, categoria „Promoţie-Judeţ II”, Victoria care evolua… onorabil. Conducători: veşnic tânărul Istrate Tudor – Nea Cocoş (Moşu) pe care l-am prezentat, în detaliu, în capitolele anterioare, secondat de inimosul Ion Ciobanu. Echipa din Cernica „Fulgerul” s-a retras din campionatul judeţean şi s-a înscris în campionatul sectorului 3 evoluând fără drept de promovare! Precizez că pe vremea aceea fotbalul românesc era organizat pe două paliere: primul cel divizionar (A,B,C) patronat de Federaţia Română de Fotbal şi cel local, patronat de Comisiile Judeţene sau Municipale de fotbal, era organizat astfel: „Onoare”, „Promoţie” şi „Zonal” în judeţele mai „bogate” în fotbal sau pe două nivele, popular spus, „Judeţ I” şi „Judeţ II” în cele mai sărace în fotbal, iar în Bucureşti: „Onoare”, ”Promoţie” şi „Sector”. Datorită numărului mai mic de echipe dar mai ales a lipsei de baze sportive proprii, pentru a fi indeplinit „planul” la capitolul sport, au fost acceptate, în sectorul 3, şi echipe din comunele limitrofe. Un rol decisiv în primirea echipei noastre într-un campionat municipal l-a constituit existenta bazei sportive proprii. Când pe majoritatea terenurilor din sector nu se juca fotbal din cauza timpului nefavorabil pe al nostru era posibil datorită unui drenaj natural pe care l-a avut din naştere. Cu umorul său specific, Ţintar Marin, le-a explicat celor care s-au mirat de rezistenţa terenului nostru la intemperii naturale că acesta are locaţia pe un câmp al unui boier de pe timpuri care, chipurile, ar fi implantat pe sub el nişte ţevi în nu se ştie ce scop… Unii chiar l-au luat în serios si m-au întrebat cum e chestia cu ţevile de sub terenul nostru de fotbal…
Întâmplarea a jucat un rol preponderent într-una dintre cele mai stranii experienţe fotbalistice pe care le-am trăit: Dumitrică Florea zis „Verde” a lucrat la Electro-Aparataj împreună cu secretarul Comisiei de Fotbal a sectorului 3, Simion Ilie, care l-a convins să formeze o echipă în Tânganu şi să o înscrie în campionatul de sector, fără drept de promovare. Preşedintele C.E.F.S. sector 3 era cunoscutul fost motociclist Zdrinca, preşedintele Comisiei de Fotbal, Mircea Cruţescu, cunoscutul fost fotbalist (portar, printre altele, la cunoscuta echipa interbelică, Unirea Tricolor) şi apoi reputat arbitru de fotbal. De ce supranumele de „Verde” pentru Dumitrică Florea? Ne povesteşte chiar dumnealui. Pe timpuri exista un maidan unde se desfăşurau horele satului. Un fel de „părinte în aer liber” al căminului cultural de mai târziu care la noi a avut locaţia în fosta cârciumă a lui Stăncioi. Am avut şansa să prind maidanul „în viaţă”. Pe el se desfăşurau spectacole organizate de oficialităţile acelor timpuri: de muzică populară (Rodica Bujor, Ion Creţu, etc), de circ, de şcolile locale, de căminele culturale din alte sate. Dar acolo se juca şi un fel de minifotbal. Într-unul dintre aceste meciuri a evoluat si Dumitrică Florea, era echipat în… verde şi Gheorghe Ion-Nită l-a botezat cu culoarea echipamentului aflat la purtător.
În toamna anului 1975, Dumitrică Florea-Verde a strâns o mână de tineri, în majoritate din Gâgâlicea, dar şi din restul satului care, fie din cauza valorii precare, fie a vârstei, nu intrau în vederile primei echipe, a bătut la porţile CAP Tânganu care a devenit…patronul-sponsor al echipei. Asta doar pe hârtie că în realitate echipamentul şi l-a cumpărat fiecare. Îmi amintesc că i-am găsit în sala de aşteptare a haltei Tânganu cu nişte şabloane de carton înscriind numărul pe tricourile cumpărate de ei (culoare alb-roşu) cu… cremă neagră de pantofi. Prima denumire a echipei, atestată de documente, a fost „VIITORUL CAP TÂNGANU”. Când s-a încercat afilierea echipei pe cei de la Municipiu (care gestionau echipele din Bucureşti din punctul de vedere al afilierii, legitimării, transferurilor şi mai ales al cartotecii fiecărui jucător) i-au pufnit râsul: cum să joace în Capitala ţării o echipă a unui…CAP? Şi documentele originale consemnează o linie trasă peste CAP. Aşa a rămas doar Viitorul Tânganu…
Primul meci: întâmplare sau destin, Dumnezeu mai ştie! a fost cu… Fulgerul pe terenul din Cernica. Şi aceştia ne… fulgerară cu un sec şi descurajator 9-1 (2-0). Dar falnicii voinici din sudul Tânganului mai spre Moară nu descurajară. Poate o recunoaştere dumnezeiască a făcut ca primul gol să fie marcat, imediat după pauză printr-o superbă deviere în vinclul porţii adverse de părintele Viitorului Tânganu: Dumitrică Florea-Verde, scorul a devenit 1-2, dar lipsa de pregătire fizică şi experienţă şi-au spus cuvântul şi s-a ajuns la scorul amintit mai sus. Să prezentăm acest prim „11” aliniat de Viitorul: Pârvu Verginel (Găioasii) - Dumitrică Florea (Verde), Ţintar Marin, Covaci Ion, Goiţă Arţăgosu – Lixandru Jean (Perceptoru), Simion Constantin (Bacaliu), Dinu Constantin (Titel Pescaru) - Ştefan Tudor (Ţupai), Istrate Vasile (Biban), Popescu Vasile (Vuvă). În ciuda acestui eşec oarecum neaşteptat prin proporţiile scorului Viitorul a continuat lupta cu adversarele din sectorul 3 din acele timpuri: FRB, Postăvăria Română, FCME, ISPH, Torentul, Vulturii Pasărea (altă echipă din afara sectorului), Metalurgica, Mase Plastice, Frigotehnica, Prefin, Solex, IABS, ICMA, Electrecord, amintita Fulgerul Cernica şi altele pe care le vom aminti mai departe. Să amintim primii jucători (câtiva dintre cei aliniaţi în primul meci nu s-au mai regăsit în următoarele), urmaşii mai vechii echipe Unirea, fondul de jucători provenind cam din aceleaşi locuri: portar un băiat minunat care lucra la Electro-Aparataj pe nume Gavrilă Cristian, coleg cu Florea Verde, apoi Ţintar Marin, unul dintre cei cu o contribuţie importantă în evoluţia şi menţinerea echipei, Lixandru Jean (zis şi „Nadia” pentru eleganţa şi mai ales… discreţia cu care evolua pe teren, dar era rezistent la efort, ambiţios, corect în relaţiile cu toată lumea), mai târziu fratele sau Lixandru Marian, Stan Ştefan (Fane Gege), Stoian Constantin (Costică Dudă), Nicolae Mircea (Marcel-Titi Tone), Istrate Vasile (Biban), Catană Dumitru (Mitică Carpitu), Sava Alexandru (alt… Biban), Marcu Marin (Nuş), Cristea Alexandru (Sandu Mozoc), Dumitru Ion (Ţânţaru), Ştefan Tudor (Dudu Ţupai), Ioniţă Ion (Buriu), Muşat Gheorghe (Talanga), Muşat Stelică (Mutu), Radu Marian (Mamet), Covaci Ion (Costică Covaci), Preda Constantin (zis Ruben Cano), Alecu Gheorghe (Castanca), Dinu Constantin (Titel „Lămâie”-Pescaru), Iordache Dumitru (Şoni), Iordache Nicolae (Raj), Tudor Mitică (Maci), Popescu Constantin (Bazar), State Ion (Pocăitu), Marcu Dumitru (Mituţă), Florea Gheorghe (Gigi Tătărăscu), Simion Constantin (Bacaliu, singurul jucător din Tânganu-Moară, urmaş al înaintaşului său Tănase-Cacabela), Dobre Constantin (Oţoţop), etc. si bineânţeles căpitanul Dumitrică Florea-Verde. Pe parcursul anilor, ca portari, au mai evoluat: în afară de amintitul Gavrilă Cristian şi Marin Florică (Doigă), Nicoi Tudor (Dodu Ciovlică), Morărescu Nicolae din Budeşti şi în câteva meciuri, fără a fi legitimat, Vava, vărul lui Ţintar Marin din Fundeni. Pe parcursul acestor rânduri îi vom mai aminti şi pe alţi jucători care au evoluat sub steagul primitor al Viitorului Tânganu. Primii conducători ai Viitorului au fost Dumitrică Florea şi Ţantar Marin la care eu m-am ataşat ulterior.
Sediul Comisiei de Fotbal a sectorului 3 era undeva pe lângă parculeţul Izvor împreună cu alte instituţii cum ar fi „Forţele de Muncă”. Şedinţele erau săptămânale în ziua de marţi de la orele 18. Prezenţa delegaţilor şi a jucătorilor suspendaţi era obligatorie. Meciurile se disputau în ziua de vineri şi în caz de supraîncărcare a programului sau meciurile de cupă se disputau şi în ziua de luni.
Pentru finanţarea echipei se foloseau resursele financiare ale jucătorilor. Echipamentul şi l-a cumpărat fiecare. Baremul arbitrilor era de 41 lei pentru fiecare dintre cei trei arbitri, deci în total 123 lei. Pentru cazarea arbitrilor plăteam câte 25 lei unor case din apropiere: la început la Leana lui Iozu şi apoi la Veroana. Provenienţa banilor era următoarea: fiecare jucător plătea câte 10 lei şi cum regulamentul nu permitea decât două schimbări se adunau doar 130 lei. La pauză făceam o schimbare pe NV (fără să prezentăm legitimaţia) mai contribuiam şi eu cu 10 lei şi aşa colectam cei 150 lei necesari. Destul de rar am apelat la procedeul folosit, cu succes, de consăteanca Victoria, de a colecta bani de la spectatori. Meciurile se disputau vinerea, câteodată la ore total nepotrivite (de exemplu ora 14) spectatorii erau puţini şi „recolta” pe măsură, aşa că recurgeam la buzunarul jucătorilor. În unele pauze competiţionale am recurs şi la o finanţare obştească prezentându-ne la porţile consătenilor care contribuiau cu o sumă modică.
- PRIMII ANI DE VIAŢĂ FOTBALISTICĂ
Deci aveam de toate: echipament (culoare alb-roşu), teren de fotbal atestat, deci baza sportivă proprie, lot de jucători pe măsură, conducere, fonduri băneşti prin autofinanţare, cadru organizatoric, afiliere la FRF, legitimaţii de fotbalişti şi mult…mult entuziasm. Şi tinereţe pe măsură şi inconştienţă şi acel dram de sfidare adolescentină a greutăţilor care ne aşteptau. Dar dacă ar şti omul ce îl aşteaptă… nu s-ar mai naşte. Echipele cu care ne-am confruntat în prima ediţie 1975/76 au fost: FCME, FRB, Postăvăria Română, ISPH, Metalurgica, Torentul, IABS, Prefin, Frigotehnica, Solex, Pantelimon 66, Casete Radio, Vulturii Pasărea, Fulgerul Cernica, Viitorul Tânganu. Şi cum din sector nu se retrograda şi noi nu aveam dreptul la promovare nu aveam nicio grijă. Trebuia doar să jucăm fotbal cum putem, cât putem, fără incidente, să ne facem respectaţi, să ne facem prieteni. Şi pot să spun că aceste deziderate le-am îndeplinit în bună măsură. Cu o asemenea concurenţă, cu echipe finanţate de întreprinderi bogate cum ar fi, în primul rând, FCME, Metalurgica, apoi FRB, ulterior Metaloglobus (după retrogradare), sau cu un lot valoros ca Postăvăria Română era greu să emiţi pretenţii. Nota bene!: prima mea legitimaţie de fotbal am avut-o la Postăvăria Română, ulterior m-am transferat la… Viitorul Tânganu unde am evoluat 2 meciuri pe care le voi aminti la momentul potrivit.. La Postăvăria Română nu am evoluat decât în vara lui 1970 ca portar, spre toamna urmând studiile şcolare, nu am putut frecventa meciurile echipei care mai târziu a devenit redutabila. Şi ca o curiozitate l-am avut coleg de echipă (la recomandarea mea) pe Dumitrică Florea-Verde, unul dintre protagoniştii importanţi ai rândurilor care urmează. Cu un lot valoros Postăvăria Română nu a bătut intenţionat la porţile promovării întrucât resursele financiare şi mai ales apetitul pentru fotbal al factorilor de decizie (conducere, partid, sindicat, UTC) era aproape nul. A trăit prin eforturile, aproape singulare, ale bunului meu prieten dobroieştean, Ilie Profir. Nu a emis.doleanţe nici Fulgerul Cernica; era puternică pentru că ei nu împărţiseră fondul de jucători al satului cu o echipă înscrisă în judeţ aşa cum a făcut Tânganu. Ne-am plasat constant în anii de evoluţie în partea a doua a clasamentului dar niciodată pe ultimele 2 locuri. Începutul a însemnat drumuri lungi la sediul Comisiei Municipale de Fotbal din Piaţa Amzei pentru legitimări, vize anuale, taxe de înscriere şi multe altele. Acolo erau nişte oameni deosebit de amabili precum Florică Constantinescu şi Mihai Vâlceanu, fostul preşedinte al Clubului Rapid în anii de glorie 1967-1970, un om de un calm rar întâlnit. Eu am fost ceva mai departe având de rezolvat un final de carieră şcolară. Greul l-au dus Florea-Verde şi Ţintar Marin.
Din amintirile acelei perioade merită consemnată microistoria meciului cu aspiranta la promovare din acea perioadă, Metalurgica. Meciul se disputa la noi şi evident orice meci în deplasare (ca şi azi) trebuia tratat ca atare. Nu ştiai de unde sare iepurele. Şi echipa Viitorul Tânganu era una dintre cele mai fluctuante şi imprevizibile echipe din acel campionat. La pauză scorul era 0-0. Mai mult decât atât: imediat după pauză Ioniţă Ion-Buriu a marcat un gol superb, deci 1-0. Precaută, echipa adversă a venit dotată cu unele dintre produsele „firmei”: „butoni de camaşă”. Erau la modă atunci. Prin Chira Alecu, prieten cu Florea Verde, s-au oferit să plătescă şi arbitrajul plus o ladă de bere. Ai noştri s-au conformat, Ţintar Marin a facut un 11 m în minutul 89 şi… metalurgiştii bucureşteni au câstigat cu 2-1. Eu n-am vrut să intru într-un asemenea troc (recunosc: îmi era şi teamă de consecinţe), dar ciudat cunoscutul jucător de la Victoria, Marin Iordache-Zanea a intrat în posesia a vreo câteva zeci de asemenea produse de lux pe care le-a distribuit după criteriile personale ale domniei sale. Unul dintre beneficiari, Nea Cocoş-Moşu a făcut o afirmaţie sinceră şi stupefiantă: „Antrenez pe Victoria de zeci de ani şi niciodată nu am primit vreun avantaj material; iată că primesc de pe urma Viitorului”.. Un alt beneficiar am fost chiar eu… care m-am trezit cu o pereche de butoni în buzunarul hainei. Pe care chiar i-am purtat până când, la serviciu, am pierdut unul dintre butoni.. Şi erau foarte frumoşi: de formă ovală de culoare galbenă cu o piatră albă în mijloc. Pe celălalt l-am ţinut ca amintire mulţi ani. S-a aplicat binecunoscutul proverb românesc: „Ce este de aram, de aram să fie!”…
În primele luni ale anului 1977 am solicitat un ajutor material de la sponsorul nostru sub egida căruia evoluam, CAP Tânganu, pentru cumpărarea unui echipament nou, cel alb-roşu se învechise, decolorase, intrase la apă, jucătorii mai crescuseră, aşa că pentru unii ajungea cam până la… buric. Ni s-a cerut să executăm nişte lucrări în cadrul CAP-ului pentru ca banii să fie justificaţi legal. Şi timp de vreo două săptămâni am îndreptat fier beton în curtea CAP-ului pentru construcţii agro-zootehnice. Ne-au fost înmânaţi 800 lei, cu acte în regulă, cu care am cumpărat un rând de echipament de culoare bleau (tricouri, chiloţi, jambiere).
- VIITORUL TÂNGANU LA MATURITATE SPORTIVĂ
Cu ajutorul însemnările pe care le deţinem să ne concentrăm asupra ediţiei 1977/78. Lotul de jucători a fost următorul: portari: Gavrilă Cristian, Marin Florică – jucători de câmp: Dumitrică Florea, Popescu Constantin (Bazar), Muşat Stan (Stelică), Muşat Gheorghe (Talanga), Ştefan Tudor (Ţupai), Marcu Dumitru (Mituţă), State Ion (Pocăitu), Radu Marian (Mamet), Lixandru Jean (Perceptoru’) şi fratere său Lixandru Marian, Stoian Constantin (Dudă), Ţintar Marin, Dinu Constantin (Titel Pescaru), Ioniţă Ion (Buriu), Stan Ştefan (Fane Gege), Dumitru Ion (Ţânţaru), Tudor Mitică (Maci), Preda Constantin (Titel-Ruben Cano), Istrate Vasile (Biban), Nicolae Mircea (Marcel Titi Tone), Florea Gheorghe (Tătărăscu), Iordache Dumitru (Şoni), Andrei Vasile (Sile Bocea), Ivan Victor, Covaci Ion (Costică), Chiru Marin, Cristea Alexandru (Mozoc), Catană Dumitru (Cârpitu), Sava Alexandru (Biban), Nicoi Tudor (Dodu), Dobre Constantin (Oţoţop) şi nu în ultimul rând Iordache Nicolae (Raj). Mai apare un nume de care nu-mi amintesc: Olaru Enache. Să-i mai adaugam pe Godăcel care nu avea legitimaţie la Viitorul. Era un recordman în… multiple legitimări: la Victoria Tânganu dar şi în judetele unde ajungea în delegaţie pe linie de serviciu (lucra la ISTIUAPS) fiind… specialist în reparări utilaje din industria cimentului. Acolo unde erau fabrici de ciment şi ajungea şi Godăcel cu echipa de asistenţă tehnică apărea şi legitimaţia de fotbal la echipa întreprinderii, de obicei in Onoare: la Medigidia, la Hoghiz, la Alejd, la Fieni şi pe unde mai ştie el. Cum nu era depistat cu multiple legitimaţii? Simplu: cartotecile jucătorilor din campionatele judeţene erau ţinute la Comisia judeţeană de fotbal şi era puţin probabil să se facă confruntări între cartotecile judeţelor. Noi nu am riscat să-i facem legitimaţie dublă pentru că ambele instituţii şi cea municipală şi cea judeţeană erau în Bucureşti şi o confruntare a documentelor era oricând posibilă. Aşa că a jucat tot timpul pe fals. Un alt jucător valoros al Viitorului a fost şi Iordache Nicolae-Raj care a fost legitimat prin transfer de la Victoria Tânganu. Întrucât a efectuat ceva puşcărie… recentă nu mai avea dreptul să evolueze în echipe de fotbal. La Victoria nu era folosit pentru că riscul echipei (cu şanse de promovare) era foarte mare. L-am folosit noi pe fals neriscând prea mult (nu aveam dreptul la promovare) şi folosindu-mă de poziţia mea relativ solidă în relaţiile cu conducerea Comisiei de Fotbal a sectorului. Ambii jucători, foarte tehnici, au fost mândria noastră pe terenurile pe care au evoluat. Au mai evoluat în unele meciuri, tot pe fals, şi câtiva jucători de la Victoria: Radu Ion (Nelu lui Ghiţă), Rusu Nicolae (Turcu), Oprea Gică, talentul de excepţie numit Ene Gheorghe. Ba chiar au fost şi apariţii accidentale, atunci când echipa era în criză de efectiv (mai ales toamna în meciurile de acasă disputate prea devreme ca să mai ajungă toţi jucătorii de la serviciu): regretaţii Dinu Ion-Tane şi Matei Ion. Un nume cu totul aparte care a debutat la Viitorul, într-un meci pe terenul FRB, a fost puştiul, pe atunci, de vreo 16 ani: Preda Marian (Firimitură). A fost unul dintre cei mai talentaţi, mai serioşi, mai altruişti jucători născuţi pe meleaguri tângănene.
La una dintre sedinţele săptămânale ale Comisiei de fotbal reprezentanţii celor două echipe fruntaşe, FCME şi FRB au ridicat problema „costisitoarelor” deplasări la echipele din judeţ, în speţă Fulgerul Cernica, Vulturii Pasărea, Viitorul Tânganu. Am luat cuvântul şi am făcut, în acea sedinţă, o demonstraţie de sacrificiu material al echipei pe care o reprezentam. Am fost de acord cu ei şi am propus o rezolvare surpriză. Întrucât săracele echipe din judeţ aveau sponsori formali (CAP-uri) şi jucătorii noştri cheltuiau din buzunarul propriu pentru echipament, arbitraj, cazare arbitri, deplasare, legitimare, taxe de tot felul, din dragoste pentru fotbal, circa 800 lei pe an, am propus ca meciurile acestora de la Tânganu să se dispute pe terenul lor noi angajându-ne să plătim arbitrajul ba chiar şi chiria terenului! Am făcut o scurtă socoteală şi suma s-ar fi ridicat la aproximativ 40 lei de jucător într-un an. Şi am zis: „Mă angajez în numele echipei Viitorul Tânganu să respect promisiunile. Dacă nu suntem în stare să ne achităm aceste promisiuni vă promit în faţa dvs., să plătesc eu din buzunarul propriu sumele cuvenite, şi apoi mă retrag din fotbal. Mai mult decât atât rog toţi delegaţii să spună aici, acum, dacă vor să mai vină la Tânganu. Noi v-am primit întotdeauna cu toată dragostea şi prietenia şi aşa o vom face şi în continuare”. Îmi amintesc clar, acum când scriu aceste cuvinte, că s-a produs o linişte mormântală. Apoi a început vacarmul toţi manifestându-şi dorinţa de a evolua la Tânganu. După şedinţă Florin Dumitriu de la FCME, cel care a lansat această nefericită idéie, a venit personal la mine, şi-a cerut scuze, şi a promis că vine cu plăcere la Tânganu şi am devenit… prieteni. Precizare importantă: ne era mai uşor să ne întâlnim pe terenurile din Bucureşti decât acasă. Aşa că sacrificiul nu era prea mare…
Să amintim şi componenţa conducerii echipei de fotbal anunţată la Comisia de fotbal a sectorului 3:
- Muşat Gheorghe - preşedinte
- Bolboja Vasile - instructor
- Dinu Constantin - delegat
- Dumitrica Florea - membru
- Stoian Constantin - membru
- Gavrilă Cristian - membru
Să prezentăm şi clasamentul turului ediţiei 1977/1978
1. |
FCME 14 12 1 1 40- 07 25 puncte |
2. |
Metaloglobus 14 11 2 1 55- 12 24 ,, |
3. |
Fulgerul Cernica 14 7 4 3 27- 17 18 ,, |
4. |
ISPH 14 8 1 5 40- 14 17 ,, |
5. |
Postăvăria Română 14 8 1 5 33- 20 17 ,, |
6. |
Prefin 14 7 2 5 26- 17 16 ,, |
7. |
Solex 14 6 4 4 43- 28 16 ,, |
8. |
Frigotehnica 14 7 2 5 34- 24 16 ,, |
9. |
FRB 14 6 2 6 36- 23 14 ,, |
10. |
Vulturii Pasărea 14 5 4 5 28- 28 14 ,, |
11. |
Viitorul Tânganu 14 6 1 7 27- 35 13 ,, |
12. |
Torentul 14 3 3 8 26- 28 9 ,, |
13. |
IEABS 14 2 2 10 18- 39 6 ,, |
14. |
Pantelimon 66 14 1 1 12 27- 64 3 ,, |
15. |
Electrecord 14 0 0 14 13-117 0 ,, |
16. |
Unirea Tricolor eliminată din competiţie |
Din păcate din însemnările mele lipseşte clasamentul final dar care nu a diferit prea mult faţă de cel de mai sus. Singura modificare notabilă, schimbul de locuri între cele două protagoniste: FCME şi Metaloglobus care s-a soldat în final cu victoria şi promovarea în eşalonul superior a celei de a doua echipe. Reamintesc că Metaloglobus era recenta retrogradată din „Promoţie” în „Sector”. Viitorul Tânganu, ca de obicei, în partea doua a clasamentului dar nu în…coadă.
- FOTBAL ŞI UMOR CU VIITORUL TÂNGANU
Din acea ediţie de campionat ne aducem aminte de câteva meciuri de pomină, piperate cu amintiri de un comic aş putea spune… tipic tângănean. Să le amintim:
Cu Metaloglobus ne-am întâlnit în tur pe terenul de iarbă din Complexul „23 August”, noi fiind oaspeţi. Când m-am prezentat în faţa vestiarelor din complex unde ne dezechipam, vreo 4-5 jucători mă aşteptau în ţinută de stradă deşi mai erau doar vreo 15 minute până să înceapă meciul. De partea cealaltă Metaloglobus făcea încălzirea. Avea un echipament superb, nou-nouţ, cu dungi verticale în culorile roşu-negru. De, echipă bogată! La noi tragedie: echipamentul în proporţie de 75% era la Muşat Gheorghe, care, toamnă fiind, era la culesul porumbului şi speranţa să apară la meci era nulă. Noroc cu arbitrul, simpaticul Cristea, care ne-a îngăduit să ne echipăm cu ce avem, iar adversarii, gentilomi şi siguri de victorie, au acceptat să introducem în teren pe cine putem. Tudor Mitică (Maci)
s-a îmbrăcat cu o camaşă bleau cu picăţele, proaspăta achiziţie de la… Mecanică Fină, jucătorul Ion Gheorghe, cu helanca mea albastră şi aşa mai departe. L-am trimis pe Cristian, portarul, care lucra la Electro-Aparataj, prin vecini, să mai facă rost de ceva tricouri pe nuanţă de bleau. De voie, de nevoie, am intrat eu în poartă. Până să apară Cristian deja încasasem 3 goluri în vreo 15 minute. Două au fost înscrise de un drac de jucător mic şi iute, poreclit Pisoi, unul lovind bara celălalt a trecut pe lângă bară dar în interior. Colac peste pupază Şoni, fundaşul nostru central şi unul dintre cei mai buni jucători, „a comis-o” în stil „Costică Dudă”: a înscris un imparabil autogol de toată frumuseţea. Nu am făcut nimic altceva decât să scot mingea din plasă de fiecare dată. Un spectator neutru, simplu privitor la meci, s-a apropiat de mine şi mi-a reproşat că-mi bat joc de echipă: „Miscă-te şi tu plonjează după minge măcar aşa de forma să încurajezi băieţii”. Nervos i-am replicat: „Domnule, scrie pe fruntea mea tâmpit? Păi dacă puteam să apăr asemenea şuturi eram undeva prin Divizia A”. Între timp a apărut şi Cristian cu un tricou pe nuanţă de… verde. La care arbitrul a ripostat cu umor: „Domnilor v-am acceptat cu toate nuanţele de bleau-albastru dar cu verde nu se poate”. Cristian a rămas pe margine, eu în poartă ducându-mi crucea de portar până la sfârşitul meciului încasând gol dupa gol gazdele oprindu-se la cifra 8. S-a mai întâmplat şi o minune: Godăcel care, cu tehnica lui, a mai temporizat jocul pe la centrul terenului ca să mai răsufle şi ceilalţi jucători, a reuşit o pasă de excepţie şi proaspăta „achiziţie” Ion Gheorghe, altminteri un jucător modest, a marcat golul de onoare. Din punctul meu de vedere, în repriza a doua s-a petrecut o fază care mi-a rămas pentru totdeauna adânc întipărită în minte. La unul dintre atacurile gazdelor un şut năpraznic se îndrepta spre colţul din partea mea dreaptă, la semiînălţime, mi-am adus aminte că fusesem un portar care, pe timpuri, mai făcea şi ceva plonjoane şi
m-am lansat cu forţă (plonjoanele pe dreapta sunt cele mai reuşite la mai toţi portarii, există tendinţa instinctivă de a proteja partea stângă, cea cu inima) împingând puternic balonul cu pumnul, acesta oprindu-se exact în… vinclul porţii mele. Să facem haz de necaz: pe la mijlocul anilor ‘80 (ediţia 1985/86) când Sportul Studenţesc (cu Hagi şi compania) era una dintre protagonistele campionatului naţional (a terminat pe locul 2) a editat una dintre cele mai frumoase reviste de(spre) fotbal din acele vremuri. Un excepţional articol de umor era semnat de Ars Amatoria, care, ulterior a devenit binecunoscutul grup umoristic de azi, Divertis. Articolul relata despre finala… de vis a CM dintre Brazilia şi… România, cum balonul se ducea spre vinclul porţii adverse, Cămătaru a dorit „să-l trimită mai la vinclu decât la vinclu” şi l-a împins… peste bară. Din păcate ceea ce n-a reuşit Cămătaru am reuşit eu în meciul cu Metaloglobus. Să mai precizez şi alte poante din amintitul articol: „România avea în teren doi căpitani pe Balaci şi pe Augustin”. Pe atunci Augustin juca la Dinamo şi era, evident, încadrat căpitan în Miliţie. Pe teren au fost 200.002 spectatori (200.000 brazilieni şi 2 români) şi în concordanţă cu viaţa de zi cu zi a românilor din acele timpuri lumina reflectoarelor s-a stins…Scorul final Metaloglobus - Viitorul Tânganu a fost unul pe măsură: 8-1, dar noi ne-am îmbogăţit sacul de amintiri cu una dintre cele mai savuroase. Acelea erau vremurile pe atunci şi nimeni nu s-a întristat. În fond ce pierdusem?
Tot în acea toamnă a anului 1977 spre finalul turului s-a disputat un meci, acasă, cu Solex-ul. Din cauza zilelor scurte de toamnă meciul a început devreme iar eu care aveam program până la orele 16.30 şi nu am fost prezent decât la… petrecerea de la bodegă. Pierdusem meciul cu 3-5. L-am întrebat pe Florea Verde cum a fost meciul şi ce este cu veselia aceea neobişnuită. Mi-a spus că nu a avut încotro, a intrat pe teren cu cine s-a nimerit a fost ameninţat cu contestaţia aşa că s-au dat… bătuţi. „Cu banii primiţi am plătit arbitrajul, gazda arbitrilor, am primit o minge şi ne-au mai rămas ceva bani cu care am cinstit băieţii”. Pus în faţa faptului împlinit am lăsat lucrurile aşa cum au căzut m-am aşezat la masa lor, am fost servit cu un pahar dublu de o băutură incoloră. Toată noaptea am băut apă. Când i-am întrebat ce băutură a fost de am băut atâta apă, Ţintar Marin a zis: ”A fost „inox” (rachiu superior), am uitat să-ţi spunem să te culci cu găleata de apă lângă matale că ăsta trebuie stins cu multă apă”.
În primăvară a venit rândul meciului cu contracandidata echipei Metaloglobus la promovare: FCME. Meciul s-a desfăşurat pe Baza Sportivă UTC de lângă binecunoscutul stadion al divizionarei B - Mecanică Fină. Delegatul formaţiei FCME, altminteri bun prieten cu noi, Florin Dumitriu, a făcut un control „la sânge” al legitimaţiilor şi a găsit una fără viză anuală (Popescu Constantin-Bazar) şi mi-a spus deschis: „dacă nu câştigăm facem contestaţie pentru că noi luptăm pentru promovare şi am sarcină de serviciu în acest sens”. Era angajat la serviciul personal. L-am asigurat că o să câstige. Nu îmi făceam nici o iluzie că aveam forţa să-i încurcăm în vreun fel. „Dar încurcate sunt căile Domnului! mai ales când al cu coarne işi bagă coada”. Meciul a început destul de echilibrat, extrema noastră dreaptă, Preda Constantin zis şi Ruben Cano prinde şutul vieţii lui, unul cu adevărat senzaţional şi, stupoare! mingea se opreşte exact în vinclul opus, deci în dreapta portarului. Nu m-am îngrijorat era timp destul pentru o răsturnare de scor şi până la urmă era bine să ne ia şi ei în seamă. La pauză, deci, 1-0 pentru noi. Florin Dumitriu mi-a atras atenţia că nu glumeşte cu contestaţia şi ştiam că nu are de ales. Am vorbit cu Popescu Constantin-Bazar să facă pe fundaşul ofensiv pentru a lăsa… goluri de jucători pe centrul apărării pe unde adversarii să înscrie măcar două goluri adevărate. Dar nu se lega nimic. Fundaşul nostru dreapta era Stoian Constantin care avea ca adversari doi colegi de serviciu (era electrician la FCME) din Valea Roşie, dintre care unul masiv căruia i se spunea „Oblemenco”. Timpul trecea, speranţa era în Costică dar tot nu se lega nimic: fugeau unul pe lângă altul, nărăvaşa minge ţopăia în toate părţile dar nu înspre poarta noastră. La un moment dat unul dintre jucătorii adverşi - coleg de serviciu - i-a zis lui Costică al nostru să îi dea el mingea. La care Costică, cu umorul lui binecunoscut, ne-a povestit după meci, i-a zis ” Eu, te… te las dar să… să ţi-o dau eu nu… nu se poate; nici …nici chiar aşa!”. Până la urmă cele două goluri izbăvitoare s-au marcat şi la final toată lumea era fericită şi fără lacrimi pe obraz. Desigur că pot fi incriminat pentru un asemenea aranjament: dar eu am fost acolo şi trebuia să menţin echipa cu orice preţ. Dacă se făcea contestaţie pierdeam cu 3-0 toate meciurile în care evoluase respectivul jucător. Plus scandalul de rigoare şi exigenţa tuturor adversarilor din meciurile următoare. Şi nu era aşa de uşor să menţii o echipă în care totul să funcţioneze şnur.
Colegul meu de serviciu Popescu Eugen ne-a simpatizat mereu şi a participat la multe meciuri ale echipei noastre. La un meci disputat pe terenul din Tânganu era o vreme uşor ploioasă, noi, spectatorii ne protejam de picăturile de ploaie sub plopi împreună cu nelipsitul Nea Cocoş-Moşu, portar de ocazie era Ion Petre (al lui Damian) fundaş stânga Florea Verde care, pe terenul alunecos dădea nişte „întoarse” de toată frumuseţea. Eugen m-a avertizat „parcă văd că Verde al tău o întoarce la voi în poartă”. Şi aşa a fost şi am pierdut cu 0-1...
Meci mare pe terenul de la FRB. Protagoniste FRB - Viitorul Tânganu. Eu eram vecin cu serviciu şi „m-am uşchit” în timpul programului bineînţeles cu Popescu Eugen. Meciul începuse am întrebat cât e scorul pe spectatorii noştri prezenţi în minitribună şi unul mi-a spus ironic: „Nea Vasile, a marcat Costică!”. Măi să fie!, Stoian Constantin juca, vorba lui Ingi, numai „la becie”. El nu părăsea niciodată jumătatea noastră de teren. Ne îndreptam spre banca de rezerve trecând prin spatele porţii lui Cristian Gavrilă si-l intreb cum a fost: „Nea Vasile, mi-a băgat-o Costică chiar la vinclu!”. Deci asta era: dăduse autogol!. Meciul era defavorabil nouă. Pe la mijlocul reprizei a doua scorul a devenit 4-0 şi Dinu Constantin (Titel „Lămâie”) m-a rugat să-l introduc şi pe el pe teren că oricum nu mai era nimic de pierdut. Zis şi făcut, Titel a intrat în teren şi la primul contact cu un adversar îl păleşte zdravăn „la cotoaie”, acesta ripostează şi normal: roşu pentru adversar şi galben pentru Titel. La obişnuita bere după meci (v-am spus că la noi nu conta dacă pierdeam sau cârtigam, berea şi glumele erau la ele acasă) de data asta la restaurantul „Ialomicioara” din apropiere, l-am întrebat pe Costică cum a fost. Şi ne-a spus în stilul lui inimitabil: „I-am zis lui… lui Cristian să… să se aţină la ea şi… şi nu… nu s-a aţinut”. Fără alte comentarii. L-am rugat pe oaspetele nostru, Eugen Popescu, care era şi el părtaş (şi) la berea noastră să remarce un jucător. Acesta tot cu umor s-a conformat: „Păi băiatul acela blond şi subţirel care a intrat în a doua repriză”. Stupoare, greul îl dusese alţi jucători chiar dacă pierdusem la scor, FRB a fost, în acele timpuri, o echipă redutabilă pentru un campionat de sector. Eugen este de profesie matematician şi a motivat… logic. ”Este singurul jucător care a făcut ceva concret pe teren: a eliminat un adversar !”.
Să nu-l uităm pe nea Preda Costică-Creţu. Lucra în acele timpuri chiar la FRB şi de câte ori jucam pe acel teren venea să ne vadă chiar dacă era de serviciu. Cu figura sa impozantă, cu glasul lui puternic ne încuraja cu binecunoscutele strigări „Hai baieţii mei!” şi „Sunt mândru de tângănenii (sau ţăranii!) mei!”.
- SPECTACOLUL DE FOTBAL ŞI UMOR CONTINUĂ
În satul Pasărea a existat o consoartă de a noastră: echipa ilfoveană înscrisă în campionatul sectorului 3. Terenul lor era lângă scoală înconjurat de falnici pomi. Numele echipei era unul predestinat, că şi vulturii sunt în cele din urmă, tot păsări. De-ale limbii române! Aveau o echipă cam de valoarea noastră. Îmi amintesc de o glumă de-a cunoscutului scriitor Radu Cosaşu după meciul Ţara Galilor - România 5-0. Unii au spus că cuvântul „gali” vine de la „e-gali”. Comentariul lui Radu Cosaşu: ”Ce egali, dom’le că ne dădură 5 boabe!” Aşa păţirăm şi noi cu „egalii” noştri – vulturii de… Pasărea. Ne bătu într-un meci la ei acasă cu un scor clar 6-0. Cum a comentat Florea Verde această înfrângere: „Păi cum să nu luăm atâtea goluri când lui Dodu (Ciovlică) îi intră mingea pe lângă ceafă în tricou îi iese pe una dintre mâneci, intră pe cealaltă, ajunge în chiloţi, se strecoară pe un crac şi poposeşte liniştită în poartă”. Înger şi demon, grandoare şi decadenţă pentru simpaticul Dodu! În aceste însemnări, cu ISPH (meci pe care îl vom prezenta, în continuare în detaliu) a evoluat senzaţional şi speram să-l vindem pe „bani grei”, la Pasărea ne transformase în încasatori... Desigur nu a fost doar vina lui, acolo prezentându-ne cu o echipă cârpită, aşa cum se întâmpla mai mereu în meciurile de toamnă târzie.
Acum este momentul să amintim şi una dintre aprecierile lui Florea Verde despre unul dintre coordonatorii noştri de joc Muşat Sterică-Mutu: este bun dar este prea „statistic”. A vrut să spună… static.
În alt meci Godăcel tocmai venise din delegaţie cu un superb tricou de stradă adus de prin pelegrinările lui prin Ardeal. Pe el scria „PAN AMERICAN”. Jucătorii s-au dezechipat la cabina numită „iarba verde din… deplasare” şi au purces pe teren. Meci înfierbântat, urmărit cu mare interes de aproape toţi spectatorii. Minus unul care şi-a completat garderoba cu tricoul lui Godăcel. Eforturile noastre combinate cu cele ale gazdelor de ”Şerloc Holmi” de ocazie, s-au dovedit a fi cu adevărat ale unor amatori şi au rămas fără vreun rezultat concret şi Godăcel fără frumosul tricou.
Şi încă o întâmplare hazlie tot de pe acel teren avându-l în centru, se putea altfel pe acelaşi Godăcel. În acel meci, Godăcel a fost un fel de… Dobrin care filtra mingile la mijlocul terenului iar Dudu Ţupai un fel de… Doru Nicolae care pornea vijelios pe extrema dreaptă. Godăcel îi „punea” mingea pe tavă (a se citi pe extremă), Dudu pornea ca din puşcă (chiar avea viteză!) o pălea puternic într-un… tufan din apropierea bării adversarilor. Odată, de două ori, de trei ori acelaşi rezultat. Reacţia lui Godăcel a fost una pe măsură: „Taiaţi, măi, tufanul ăla că ăsta l-a luat la tinţă”. Şi reacţia lor a fost la înălţime: „Noi l-am plantat acolo, ca să deruteze adversarii, aşa că ochiţi-l sănătoşi”. Întâmplări hazlii, dulci întâmplări.
În primăvara anului 1978 am organizat, împreună cu CEFS sector 3 o frumoasă duminică sportivă pe terenul din Tânganu. Dar să citez întocmai relatarea care a apărut în ziarul Sportul: „Asociaţia sportivă Viitorul din satul Tânganu (jud. Ilfov), în colaborare cu C.E.F.S. al sectorului 3 din Capitală, a organizat o reuşită acţiune cultural-sportivă în cadrul „Daciadei”. Localnicii au avut ca oaspeţi sportivi de la Metaloglobus şi Frigotehnica şi împreună s-au întrecut la fotbal şi atletism, după care au asistat la un frumos program artistic”. Dincolo de sumara prezentare din cel mai important cotidian de sport din acei ani mai precizăm că întrecerile au fost şi de motociclism (câştigător Ioniţă Ion-Buriu), alergare în sac şi alergare cu un ou în lingură. A fost într-adevăr o duminică superbă din toate punctele de vedere stropită şi cu berea de rigoare.
Să ne continuăm aventura noastră fotbalistică cu Viitorul Tânganu pe meleaguri… bucureştene şi să ne oprim la ediţia următoare 1978/79.
Lotul de jucători a fost acelaşi, poate unii dintre ei au jucat mai puţin, nu avem o evidenţă strictă a meciurilor şi a jucătorilor care au evoluat.
De la Comisia de fotbal ni s-a cerut iarăşi componenţa conducerii: preşedinte Muşat Gheorghe, instructor Bolboja Vasile, am propus ca viitori instructori pe Ştefan Tudor şi Lixandru Jean care trebuiau să urmeze nişte cursuri de specialitate, delegaţi Dinu Constantin şi Gavrilă Cristian.
ISPH era echipa unui Institut de Proiectări Hidrologice care nu avea teren propriu şi juca închiriind terenuri din sector cum ar fi Granitul. Într-unul din aceste meciuri pe Granitul, Iordache Dumitru-Şoni a marcat un gol fabulos cu un şut de la 25-30 de metri (scor 2-1 pentru Viitorul ). Tot într-un meci pe Granitul, Godăcel l-a înjurat pe bunul său prieten Mitică (Dumitru Cătană) şi conform regulamentului a fost eliminat. Arbitrul (Ianoş Lucian) l-a întrebat cum îl cheamă iar el a răspuns nonşalant… Neagu. La finalul meciului arbitrul mi-a cerut legitimaţia lui…Neagu. Şi cum nu aveam nici un jucător Neagu nici măcar în lot, nicidecum pe foaia de arbitraj, a trebuit să fac apel la toată elocinţa şi prietenia mea cu arbitri pentru a le da o legitimaţie neutră (Cristea Alexandru). Toţi jucătorii care evoluau pe fals erau pregătiţi să cunoască datele personale de pe legitimaţia cu care erau înscrişi în foaia de arbitraj (nume, prenume, data naşterii, locul naşterii, prenumele părinţilor). Şi Godăcel fusese pregătit în acest sens. Când l-am întrebat cum a ajuns la… Neagu mi-a răspuns, în stilul lui caracteristic, că acela a fost primul nume care i-a trecut prin minte. O figură asemănătoare ne-a făcut şi Oprea Gică. Evolua pe fals (era legitimat la Victoria Tânganu) pe terenul de la baza UTC când, nervos nevoie mare, a şutat cu mingea în adversarul căzut jos şi a fost eliminat. A ieşit scandal mare, mi s-a cerut să aduc nervosul jucător la sedinţă şi nu aveam cum să mă prezint cu el mai ales ca adversarii „îl ochiseră” că era legitimat la Victoria. A trebuit să fac apel la toate resursele mele oratorice şi juridice pentru a ieşi din încurcătură. Am făcut echilibristică cu traiectoria balonului care, chipurile, a ajuns din întâmplare în nefericitul jucător căzut pe teren. Cu chiu cu vai am ieşit oarecum basma curată.
Ne aflăm în toamna anului 1978 ISPH a evoluat, de data aceasta, pe terenul Sirena. Ne-am dat întâlnire undeva pe Ştefan cel Mare urmând să descindem pe respectivul teren având ghid pe Florea Verde cel care cunoştea locaţia. Ne-am suit într-un troleibuz (parcă 69), gălăgie specific fotbalistică, Florea Verde cu vreo doi jucători au coborât unde trebuia, noi ceilalţi neatenţi şi neatenţionaţi de şeful nostru rămânem în troleibuz şi ne trezim doar la capăt de linie fără să avem… Verde... spre terenul de joc. Noroc cu descurcăreţul Godăcel care a tocmit cu 25 lei un microbuz care ne-a „vărsat” la destinaţie. Acolo tristeţe mare: era toamnă, era frig, bătea vântul, terenul era plasat pe o vale şi acolo jos se antrenau de zor, pentru a se încălzi la propriu, doi jucători de ai noştri. Cu chiu cu vai am adunat 9 jucători cu care am început meciul în speranţa că şi alţii vor dibui drumul. A fost un meci de pomină. Deşi în 9 jucători am rezistat (scor 1-1) până în minutul 75. Dodu (Nicoi Tudor) a făcut meciul vieţii lui: a apărat senzaţional printre care şi un 11 metri. Printre cei nouă jucători era şi puştiul, pe atunci, Florea Gheorghe (Gigi Tătărăscu) pe care, ca să fac haz de necaz, l-am ameninţat că dacă mai greşeşte odată îl schimb. La care el a ripostat „Cu cine mă schimbi, bre, nea Vasile, nu vezi câţi suntem pe teren”. Lupta fotbalistică a fost acerbă, apărarea în care au excelat în acel meci Ţintar Marin, Godăcel (în acea situaţie de criză a evoluat ca închizător), Florea Verde şi Şoni a rezistat cu succes. Dar minune: în acel minut 75 apar pe teren Dudu Ţupai şi Sava Alexandru. S-au dezechipat rapid şi au intrat pe teren. Le-am atras atenţia să ajute apărarea care dădea evidente şi normale semne de oboseală. Dar nu m-a ascultat nimeni, a apărut deconcentrarea, s-au năpustit peste adversari şi s-au marcat… 3 goluri. În poarta noastră! Deci pierdurăm, cu succes, cu 1-4, dar a rămas una dintre cele mai frumoase şi hazlii întâmplări din scurta istorie a acestei echipe. Şi atunci Florea Verde a lansat zvonul că îl vinde pe Dodu cu bani grei…pentru echilibrarea bugetului. Aşa cum aminteam mai sus, Dodu a pendulat între plusul vieţii lui de portar în acel meci şi minusul - amintitul meci cu Vulturii Pasărea.
Şi încă o întâmplare din acea toamnă de pomină:
Toamna, spre finele turului, mare derbiu local: Ştrandul Cernica – Viitorul Tânganu pe terenul primei. Fusesem la o întâlnire profesională la Institutul Central de Informatică şi dupa vreo 2-3 beri împreună cu bunul meu prieten Popescu Eugen, fost fotbalist la tineretul Universităţii Craiova, bun şi fin cunoscător în ale fotbalului, am descins pe terenul din Cernica. În poartă, surpriză, Florică Verde, cel mai scund jucător din echipa noastră, face un plonjon disperat şi el, care nu fusese niciodată portar, se loveşte la umăr. Cine să-i ia locul? S-a găsit imediat: Vasile Bolboja! Cu avântul berilor consumate m-am dezechipat rapid şi cu nişte chiloţi negri care numai de sport nu erau şi cu pantofi în picioare am încercat să salvez... onoarea echipei. Cât am reuşit vă spune scorul 5-2 pentru Cernica şi pe timpul acela Viitorul avea o echipă bunicică. Poate cel mai valoros lot dintre cei 6 ani cât a evoluat Viitorul în istoria fotbalului românesc. Eugen Popescu s-a alăturat unui grup destul de numeros de suporteri tângăneni condus de Nea Cocoş-Moşu şi s-au distrat copios pe seama evoluţiei mele. Mulţi ani dupa aceea Eugen a glumit la serviciu pe seama chiloţilor mei cu... cute şi a „ghetelor” mele de sport. La tradiţionalul „pahar de băutură” de la bodega din Tânganu l-am întrebat pe Verde cum a ajuns el portar. „Nu a venit nici unul dintre portarii noştri. Am venit într-o fugă de acasă până la teren pe jos, eram obosit şi nu mai puteam să joc în câmp”... Oh, Doamne, ce timpuri!
În primăvara acelei ediţii de campionat am început returul în condiţii precare: nu aveam vize anuale, vizele medicale (aveau valabilitate doar 6 luni) expiraseră aşa că în primul meci disputat acasă eram în condiţii de neprezentare cu, dacă îmi amintesc bine, Solex. Singurul care avea legitimaţia în regulă era, se putea altfel, Stoian Constantin. Conduceam la pauză şi au început binecunoscutele ameninţări ale adversarilor cu contestaţia. Bănuiseră ei că sunt multe nereguli prin legitimaţii. La pauză i-am sfătuit pe jucători să se schimbe imediat de tricouri pentru a evita o confruntare. Singurul care să stea în echipament să fie Costică Dudă. Un joc al copilăriei noastre se numea „Ursul păcălit de vulpe”. Un băiat era ursul legat la ochi şi încerca să prindă vulpea (evident alt băiat) de coadă ca să se răzbune pe ea, vulpea îşi plimba, din pură întâmplare, coada care era un băţ mânjit cu balegă de vacă, chiar pe lângă mâinele, era să zic labele, lui. Ursul o prindea strajnic de coadă şi constata că a mai o fost odată păcălit, iar asistenţa, de obicei numeroasă, izbucnea în râs. Am fost şi eu, cândva, un asemenea urs. Exact ca în jocurile copilăriei noastre, vulpea (Costică Dudă) s-a plimbat pe lângă ei şi cum era singurul jucător echipat disponibil l-au solicitat pentru confruntare. Costică a răspuns amabil, totul era în regulă. M-a întrebat care este intervalul de timp în care se poate face o confruntare: circa 10-15 minute. După ce s-a scurs timpul regulamentar Costică, în stilul lui caracteristic, care ducea spre nea Mărin-Amza Pellea (spun acestea în cunoştinţă de cauză; am făcut împreună câteva revelioane) le-a spus: ”Măi, fraţilor, mânca-va-ş p…p- - - voastră, eu sunt singurul pe… pe bune”. Poanta a fost aşa de bună că nu am fost turnat la comisie de delegatul lor cunoscutul Voinea Cărămidă…
Clasamentul final – ediţia 1978/79 a consacrat promovarea echipei FCME în eşalonul superior.
1 |
FCME |
50 puncte |
2 |
Postăvăria Română |
46 --"-- |
3 |
FRB |
42 --"-- |
4 |
Torentul |
40 --"-- |
5 |
ISPH |
36 --"-- |
6 |
IABS |
35 --"-- |
7 |
Solex |
30 --"-- |
8 |
Vulturii Pasărea |
29 --"-- |
9 |
ICMA |
25 --"-- |
10 |
Ştrandul Cernica |
24 --"-- |
11 |
Viitorul Tânganu |
21 --"-- |
12 |
Mase Plastice |
20 --"-- |
13 |
Prefin |
19 --"-- |
14 |
Tăcerea |
18 --"-- |
15 |
Electrecord |
16 --"-- |
16 |
Frigotehnica |
14 --"-- |
- ULTIMUL VAL, ULTIMUL BAL FOTBALISTIC
A urmat cel de-al 5 val pe care plutea, într-un echilibru periculos, modesta noastră echipă dintr-un sat de la marginea Bucureştilor: ediţia 1979/80. Era preambulul unui deceniu de mare succese pentru fotbalul românesc: mai întâi Universitatea Craiova a ajuns în semifinalele Cupei UEFA, Dimano a repetat aceiaşi performanţă dar în Cupa Campionilor Europeni şi mai apoi Steaua pe 7 mai 1986 şi-a pus cununa de Campioni Europeni. Ulterior a mai jucat o semifinală a aceleiaşi competiţii şi în 1989 o finală cu celebra, pe atunci şi acum, AC Milan… Echipa naţională s-a calificat la turneul final al Campionatului European din Franţa, anul 1984 (atenţie! de 8 echipe), sub bagheta lui Mircea Lucescu, ca apoi să ajungă în anul 1990 la CM din Italia, de data aceasta cu Emerich Jenei la pupitru. Şi ambele prezenţe „naţionale” au fost notabile pentru fotbalul românesc.
Era deci un final de deceniu care prefigura pe acela al marilor succese româneşti şi la nivelele inferioare s-a produs o emulaţie intuitivă. Dacă prin anul 1975 campionatul sectorului 3 de-abia aduna 14-16 echipe în toamna lui 1979 s-au prezentat nu mai puţin de…27 echipe unele venind din eşalonul superior în urma unor reorganizări a campionatelor municipiului Bucureşti. Riscul ca intruşii (echipele din judeţul Ilfov) să fie eliminaţi din competiţia bucureşteană era major. Până la urmă s-a adoptat singura soluţie de compromis, echitabilă şi logică: campionatul de sector pe două serii valorice.
Prima serie de 14 echipe avea în componenţă pe: Metaloglobus, FRB, Moara Dâmboviţa, Felix, Acumulatorul, Solex, CIL Pipera, Mase Plastice, Postăvăria Română, ISPE, Torentul, Zefirul, ISPH, IEABS. Se poate observa că pe lângă cele binecunoscute din campionatele anterioare au apărut echipe noi: Moara Dâmboviţa, Felix, CIL Pipera, ISPE, Zefirul, Acumulatorul. Prima clasată susţinea un baraj pentru promovarea în eşalonul superior, ultimele retrogradau în seria a doua a sectorului 3. În seria a doua au fost repartizate restul de 13 echipe printre care s-au aflat şi cele două ilfovene: Viitorul Tânganu şi Vulturii Pasărea. Dar să le enumeram şi pe celelalte: Frigotehnica, Tăcerea, Electrecord care au evoluat şi în campionatul anterior şi noile venite: IMETELIF, Pâsla, Tranzistorul, IPR, Colorantul, ICRAL, Cinescoape, Izolatorul. Primele două promovau în seria I, locul lor era luat de ultimele 2 din seria superioară. Evident nu retrograda nimeni pentru că nu exista eşalon inferior. Am notat sec: dintre vechile echipe nu au mai luat startul: ICMA, Prefin, Cernica şi promovata în eşalonul superior, FCME.
De remarcat dispariţia din componenta seriilor a echipei concomunale Ştrandul Cernica (fost Fulgerul) deşi în ediţiile anterioare terminase pe locuri fruntaşe. Dacă la început cernicaşii s-au împăcat cu soarta de „nepromovabili” acum au revendicat dreptul de promovare având o echipă valoroasă capabilă să lupte pentru un asemenea obiectiv, mai ales ca au intrat în parohia unui sponsor potent, Ştefan, mai marele peste cooperaţia meşteşugărească locală. Oricum un plasament în seria II valorică a sectorului 3 nu era pe măsura ambiţiilor unei echipe, altminteri valoroasă, pentru acel eşalon fotbalistic. În consecinţă s-a retras, s-a înscris în campionatul judeţean unde a avut o soartă, după cum vom vedea mai departe, (aproape) identică cu cele două echipe tângănene.
La şedinţa din 4 septembrie 1979 s-a stabilit şi componenţa conducerii fotbalului sectorului 3. Preşedintele comisiei, Mircea Cruţescu, vicepreşedinte, Găvănescu Dumitru, secretari: Stelea Nicolae, Betleagă Ion, responsabil cu disciplina, Lungu Ion, responsabil cu arbitri, Navrovschi Ion, secretar cu arbitri, Simion Ilie, membri comisiei, Niculescu Ion, Saru Mihai, Andrei Constantin. Deh! se mărise organigrama în concordanţă cu numărul de echipe. Mai precizez că în locul lui Zdrinca (promovat în funcţia de preşedinte al Federaţiei de Motociclism) în funcţia de preşedinte la C.E.F.S. sectorul 3 a fost promovat un activist provenit de la Întreprinderea „23 August” pe nume Romulus Paven. Şi o informaţie pitorească: preşedintele CEFS sector 3, Zdrinca, venea cu multă plăcere la Tânganu: soţia sa a fost profesoară de limba română la Fundeni-Frunzăneşti. În urmă cu vreo 4-5 ani ziarele au anunţat trecerea în nefiinţă a reputatului sportiv şi om de sport, un bun prieten al celor din Tânganu...
Condiţiile de participare deveniseră foarte drastice. Trecuseră vremurile de pionierat de prin anul 1975: echipamentul trebuia să fie fără cusur şi complet, nu se mai admiteau jucători fără ghete regulamentare, orice fals ducea la excluderea din competiţie, prezenţa la şedinţe era obligatorie. Lipsa delegaţilor la două sedinţe consecutive ducea automat la suspendarea echipei pe o etapă.Taxa pentru contestaţie era de 250 lei, ţinuta capilară trebuia să fie adecvată, respectarea cu stricteţe a orei de începere a partidelor, pedepse drastice pentru cartonaşe, trusa şi cadru medical pregătit erau obligatorii, deasemenea oameni de ordine cu banderole, etc. În aceste condiţii participarea unei echipe fără finanţarea unei instituţii, întreprinderi devenea foarte dificilă. Ne-am descurcat onorabil dar resursele noastre materiale, fondul de oameni care să se ocupe de echipă a scăzut îngrijorător. Florea Verde s-a retras în liniştea familiei, Muşat Gheorghe s-a concentrat pe gospodaria proprie şi profesie (maistru la întreprinderea Mecanică Fină), Ţintar Marin a bătut, şi el, în retragere iar eu am început să obosesc în faţa omeneştilor mele probleme aşa că viitorul nu era prea roz. Şi o amintire din acea ediţie: din retur pe locul rămas liber (erau doar 13 ) a fost acceptată, meciurile erau amical-obligatorii, rezultatele nu contau în clasament, o echipa a…Miliţiei. Meciurile acelei echipe se disputau pe terenul Flacăra. Mi-am permis, pentru a doua oară în cei 5 ani, să intru în teren, de data aceasta ca jucător de câmp. Am avut norocul chiorului: la o fază banală m-am trezit cu mingea în faţa mea, pe centrul portii, la vreo 13-14 metri, singur-singurel, am pălit-o cu putere şi... buclucaşa minge a zburat la vreo 4-5 metri peste poartă. Simpaticul arbitru Mihalea (din Dobroieşti) s-a prăpădit de râs: „Vezi, măi Vasile, ca ăsta este teren de fotbal, nu de rugby” şi aşa am ratat ocazia să rămân în istorie: un meci de fotbal jucat în teren (celălalt, vă amintiţi?, am fost portar la Cernica), un gol marcat. Asta e!, n-am avut noroc.
- EVOLUŢIILE DIN CUPA ROMÂNIEI
În toţi aceşti ani echipa Viitorul a participat şi în Cupa României plecând de la nivelul cel mai de jos, cel al echipelor din sector. În meciurile de Cupă puteam să folosim şi 5 jucători nelegitimaţi, pe care, chipurile, îi testam pentru a-i legitima. Ne-am folosit de acest subterfugiu de regulament ca să folosim câţiva jucători de valoare de la Victoria. În aceste condiţii meciurile din Cupă au fost adevărate spectacole.
Unul dintre ele a fost cu Postăvăria Română, meci în care au evoluat cunoscuţi jucători ca Ene, Turcu, Godăcel, Nelu Ghiţă şi alţii. Rezultatul final a fost 2-2, noi câştigând la 11 metri. Meciul a fost unul acerb, ei ştiau că noi am folosit jucători de la „prima echipă” dar nu puteau face nimic decât să ne bată pe teren şi nu au reuşit. Frumuseţea acelui meci a constat în sărbătoarea care a urmat: după ceva beri la „Ialomicioara” din apropiere am defilat, cu uralele de rigoare, pe Pantelimon până la capătul liniei de tramvai 14, de s-a dus vestea.
Un alt meci memorabil tot în Cupa României l-am avut într-o etapă superioară cu juniorii naţionali antrenaţi de cunoscutul antrenor al acelor timpuri, Ion Stoişor. Meciul, desfăşurat pe terenul de iarbă din complexul „23 August”, a fost cel mai frumos pe care l-a oferit Viitorul Tânganu în efemera sa existenţă. Valoroşii adversari şi echipa noastră, întărită cu câteva „piese grele”, au încântat pe numeroşii privitori veniţi pentru spectacol şi spectacol le-a fost oferit. Meciul a fost câştigat de juniorii republicani cu un 11 metri executat magistral de un jucător de al lor: în stânga portarului sus la vinclu.
Dar cel mai important meci din Cupa României a fost susţinut cu cunoscuta echipa a acelor ani: Mecanică Fină în primavara anului 1977. A venit la sedinţa de programare de la sectorul 3 delegatul echipei Marcuş, care, elegant, a acceptat toate condiţiile de desfăşurare, foarte siguri de calificare. La Mecanică Fină evolua şi cunoscutul jucător tângănean, Gheorghe Ion-Nită. Dar a venit teribilul cutremur de la 4 martie 1977 şi meciul a fost amânat cu vreo 2 săptămâni. În cele din urmă valoroasa echipă bucureşteană a câştigat cu 4-2 (meciul s-a desfăşurat pe terenul FRB) dar toată lumea a fost mulţumită: ei că s-au calificat, noi că ne-am prezentat onorabil, Nită că consătenii lui nu s-au făcut de râs...
- CUVINTE PENTRU ŞI DESPRE ARBITRI
Am mai spus că preşedintele Comisiei de Fotbal era veşnic tânărul Mircea Cruţescu (născut în 1908 la Roşiorii de Vede) fost mare arbitru, între anii 1938-1965 a arbitrat 2834 meciuri, a avut un corp de arbitri (faţă de ce vedem noi azi) pe măsură. Am fost prieten cu el ne-am făcut vizite reciproce, a fost oaspetele meu cu familia (avea un băiat) şi trebuie să povestesc un fapt inedit: locuia într-o casă dacă imi amintesc bine pe… Ştefan Mihăileanu unde avea… vreo 5 găini. Mă ruga adesea să-i fac rost de „boabe pentru găinuşe”. Sursa era Stoian Constantin. Gurile rele spun că de aceea îl foloseam în echipă. A fost alături de Lixandru Jean, şi el nelipsit din echipă, printre cei mai serioşi, mai respectuoşi jucători din echipă. Şi cine crede că se poate menţine o asemenea echipă cu jucători care atunci când îi certam că nu îmi înapoiază măcar echipamentul îmi răspundeau obraznic în genul „să-l iau din faţa…Gării de Nord” poate să încerce. Nu-i mai amintesc numele celui care mi-a zis aceste vorbe pentru că a plecat pe drumul fără întoarcere. Angelo Niculescu, antrenorul României în anii 1970, spunea că el începea echipa cu Radu Nunweiller în centru şi după aceea îi alegea şi pe ceilalţi. Păstrând proporţiile şi eu îi numeam întâi pe Stoian Costică şi Lixandru Jean şi apoi pe ceilalţi care veneau la meci. De ce? Simplu, nu pentru că ei aveau valoare ci pentru ca erau mereu prezenţi acolo unde trebuie, disciplinaţi cu echipamentul curat, respectuoşi cu toată lumea. Şi fotbalul acela se juca în primul rând cu asemenea jucători.
Să amintim şi câţiva arbitri peste care s-a aşternut colbul discret al uitării. Cap de lista era Mihai Cruţescu, nepotul lui Mircea Cruţescu, sobru, cu o figură impozantă care a avansat pe treptele arbitrajului dar n-a atins nivelele superioare. Apoi era nea Mielu, cu nasul lui mereu roşu, mare amator de un pahar de băutură, brunetul pantelimonist Iliescu Ion care a ajuns cu arbitrajul la nivel de divizia „C” cu care m-am întâlnit adesea pe, evident, Şoseaua Pantelimon. Apoi mai era un alt brunet Ianoş Lucian şi unul care lucra la Electro-Aparataj, cu nume de turc, Mustafa, arbitru slab, care la un meci ai noştri l-au tratat cu un pahar de vin, a vrut să ne arbitreze favorabil şi întreba dacă jucătorii sunt multumiţi când scorul era 2-0 pentru…adversari... Altminteri era simpatic. Cu zâmbetul pe buze arbitra şi Mihalea din Dobroieşti, a mai existat şi un anume Tăbăcaru Constantin uşor bâlbâit şi lucrător, cred la Electro-Aparataj. Mai trebuie amintit şi Mărgărit Traian, coleg de serviciu cu Stoian Constantin şi el mare amator de lichide… mai mult sau mai puţin alcoolizate… Şi încă un nume: Lungu Mihai.
- ORICE ÎNCEPUT ARE UN SFÂRŞIT
Istoria de o jumătate de deceniu a echipei pentru amintirile noastre Viitorul Tânganu s-a apropiat de sfârşit. Să fac o mărturisire de credinţă: în aceste însemnări, din respect pentru jucători, din respect pentru dvs, stimaţi cititori, nu am pomenit (aproape) nimic de problemele mele şcolare, profesionale, sociale, personale. În fond mi-am propus ca aceste însemnări să aibă ca obiect fotbalul tângănean şi nu viaţa mea personală. Dar viaţa are meandrele ei, ne crează problemele ei şi eu, muritor de rând, am fost supus legilor ei. La început de deceniu nouă, pentru mine au apărut probleme noi, provocări noi, aşa că am luat o hotărâre importantă: să las pe alţii să ducă steagul (V)viitorului tângănean mai departe. Am ştiut o lecţie de viaţă esenţială: atunci când te simţi incapabil să mergi mai departe (indiferent de motive) lasă locul altora. Aşa că am predat echipa Viitorul Tânganu lui Ivan Victor, un prieten capabil, mai curajos decât mine şi cu un serviciu în comuna noastră (perceptor chiar în Tânganu). Evenimentul s-a produs în vara anului 1980. Aveam o disciplină profesională a evidenţei documentare şi, corect, la predarea echipei, i-am înmânat lui Ivan Victor şi dosarul cu actele de tot felul privind Viitorul Tânganu (printre care şi celebrul act de afiliere cu… Viitorul CAP Tânganu), aşa că unele fapte le-am reprodus din memoria proprie şi a colaboratorilor mei. Ivan Victor, în calitate de conducător al echipei Viitorul a luat o hotărâre logică: întrucât viaţa în sectorul bucureştean era în pericol din cauza invaziei de echipe a înscris-o în campionatul judeţului Ilfov, ediţia 1980/81 în „Zonal”, cu drept de promovare. Era o provocare căruia el i-a răspuns curajos „prezent”. Transportul în judeţ şi într-o oarecare măsură sincronizarea meciurilor de duminica cu cealaltă echipă locală înscrisă în campionatul judeţean, Victoria, au fost rezolvate, pentru început, oarecum rezonzbil. Dar lovitura de graţie nu a venit din interior, din incapacitatea noastră de a menţine echipa în activitate. Lovitura năucitoare a venit din alte sfere decât cele fotbalistice: în ianuarie 1981 prin decizie a Consiliului de Stat s-a hotărât reorganizarea judeţelor limitrofe Bucureştilor şi a însuşi marelui oraş. Din 8 sectoare au rămas doar 6, aşa ca a dispărut şi vechiul campionat al sectorului 3... A dispărut judeţul Ilfov, teritoriul lui a fost împărţit între judeţele Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa iar comuna Cernica a fost integrată în Sectorul Agricol Ilfov, format din comunele dimprejurul oraşului. Odată cu desfiinţarea judeţului Ilfov au dispărut şi campionatele de fotbal în care erau integrate cele două echipe tângănene. Cu modestie pot afirma că „maurul îşi făcuse datoria”, dar aprecierea rămâne a dvs.
Aici se încheie microistoria echipei de frumoasă amintire Viitorul Tânganu, care a rămas comoara cea mai de preţ din inima şi amintirile mele fotbalistice. A fost un regal sufletesc, poate şi datorita faptului că eram tânăr, entuziast, cu putere de muncă specifică vârstei. Dacă dintre jucătorii de atunci, dintre iubitorii fotbalului din acele timpuri îndepărtate, câţiva se vor apleca cu ceva dragoste şi înţelegere asupra acestor rânduri înseamnă că efortul meu şi al colaboratorilor mei nu a fost zadarnic. Oricum, mulţumim!.
Un oaspete de seama
Portalul nostru este onorat de prezenta unui oaspete de seama: cunoscutul fost motociclist de dirt-track Mircea Agrisan. Activitatea sportiva a d-lui Agrisan este indisolubil legata de doua nume. Primul: cunoscutul club sportiv bu***estean Metalul unde impreuna cu alti doi sportivi binecunoscuti Cornel Voiculescu si Gheorghe Sora au incantat generatii de iubitori de dirt-track in spectaculoasele con***suri pe traseul de langa stadionul cu acelasi nume dar si in tara si in strainatate. Al doilea nume este al fostului presedinte al clubului intre anii 1981-1991, concomunalul nostru Ion Sava. In perioada presedintiei domniei sale clubul Metalul a avut o perioada de performante maximale. Printre ele si dirt-track-ul cu tripleta de maestrii ai sportului amintita mai sus. Il vom contacta pe d-l Agrisan pe adresa domniei sale de internet pentru ca in viitor portalul nostru va avea in vedere emisiuni, interviuri cu personalitati din lumea sportului atat din comuna noastra cat si din... apropiere. Si clubul Metalul a fost un reper in drumurile noastre cotidiene catre marele oras si un loc unde petreceam frumoase duminici sportive. Care au ramas doar amintiri...Legat de acest post :)
Va multumesc in numele tuturor sportivilor de dirt-track pt aceste cateva randuri scrise despre noi. Cred ca ar fii ceva frumos sa mai scrieti cate ceva despre acest sport si sa adaugati si niste poze . Pt mai mult detalii si poze legate de dirt-track ma puteti contacta la adresa de email m_agrisan@yahoo .com Va multumesc frumos .MULTUMIRI COLABORATORILOR
Aceste pagini de istorie fotbalistica au fost tiparite (in conditii grafice modeste) intr-un minitiraj promotional care a si fost distribuit principalelor personaje ale insemnarilor noastre. Acolo unde a fost cazul (Cosma Tudor-Cocoş) a fost predat urmasilor. Pe prima pagina sunt trecuti colaboratorii fara aportul carora aceste insemnari nu ar fi fost posibile. Sau ar fi fost mult mai sarace... Consider ca este un semn de respect sa le trecem si numele lor in portalul care a gazduit cu atata generozitate modesta noastra incercare:<br /> CRISTEA STERE - TURUGĂ <br /> COSMA IVAN - GANEA MANEA<br /> DUMITRICĂ FLOREA - VERDE <br /> ŢINTAR MARIN - BRUJULICĂ<br /> ION CONSTANTIN - GODĂCEL<br /> ION NICULAE - GODAC<br /> MUŞAT GHEORGHE - TALANGA<br /> DUMITRU ION - ŢÂNŢARU<br /> GHEORGHE ION - NITĂ<br /> STATE VASILE - POCĂITU<br /> STATE ION - POCĂITU<br /> SAVA ION - GAGĂ<br /> IORDACHE MARIN - ZANEA <br /> ONISIE FLOREA - CAIE<br /> BADEA STEREA - BUSUIOC<br /> STOIAN CONSTANTIN - DUDĂ<br /> Si mult regretatul plecat recent dintre noi,<br /> ISTRATE TUDOR - DUDU RILĂ<br /> Le multumesc mult.Abonare pentru a fi notificat cu privire la comentariile noi
Raportati
Comentariile mele