Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja

Categorie: Sport Sport

Publicat: 09 Aprilie 2010 09 Aprilie 2010

Creat: 09 Aprilie 2010 09 Aprilie 2010

Accesări: 38524 38524

Vă rugăm să evaluați Vot 1 Vot 2 Vot 3 Vot 4 Vot 5  

CAPITOLUL I

ÎNCEPUTURI

Pentru aceste prime rânduri din această modestă microistorie despre fotbalul din Tânganu ne-am adresat unui veteran, martor ocular al acelor începuturi fotbalistice, un păstrător autorizat şi pasionat al amintirilor despre oamenii (nu doar despre fotbalişti) şi faptele acestor locuri, acelor timpuri. Este vorba despre un fiu al Tânganului, profesorul pensionar Stere Cristea. Şi pentru că am convenit că în lucrarea de faţă să folosim, pentru o mai uşoară identificare, şi poreclele sau descendenţa familială, să precizăm că este vorba de „Stere al lui Turugă”.

Activitatea fotbalistică în satul Tânganu a început, aşa cum precizează domnul profesor, cam prin anii 1946-1948. Era o perioadă în care fotbalul românesc, cu o fabuloasă istorie în perioada interbelică, s-a relansat spectaculos după depăşirea tragediilor războiului. Şi cum Tânganu este la „o asvârlitură de băţ” de Bucureşti influenţa, pe linie sportivă, a fost binefăcătoare. Păstrând proporţiile putem spune că fotbalul tângănean s-a lansat odată cu marile echipe bucureştene: CCA (Steaua) şi Dinamo. Reginele încoronate (cu titluri de campioane) ale fotbalului românesc erau, însă, echipele ardelene: I.T. Arad (viitoarea UTA) şi I.C. Oradea (pe trunchiul căreia s-au născut viitoarele: Crişul Oradea şi actualul FC Bihor).

Înainte de a intra în detaliile componenţei echipelor protagoniste să precizăm, cu ajutorul d-lui profesor Stere Cristea, câteva dintre regulile şi condiţiile în care se desfăşurau meciurile acelor timpuri... Barele porţilor erau din lemn de tei (erau mai drepte, deşi nu prea rezistente) aduse din pădure cu consimţământul pădurarului din acele vremuri Ion D. Gheorghe (Dode Păduraru). Să precizăm că barele transversale ale celor din Tânganu erau din lemn, evident tot de tei. În Fundeni {terenul era în Pisicari) barele laterale erau tot din lemn dar cea transversală era o frânghie, care după terminarea meciurilor era depozitată la o casă din apropiere. Ori era pădurea prea departe ori nu aveau un.... Dode Păduraru... Interesant este că barele din lemn nu se furau. Pe când azi în democraţia neocapitalistă... Ca o curiozitate fiul lui Dode Păduraru, Gogu zis Tucioasa care, se spune, a fost un tip hâtru, mereu vesel şi pus pe glume, era organizatorul tradiţionalului „Tarbac”. Acesta se desfăşura pe maidanul satului aflat pe actuala locaţie a unei case particulare. Acest obicei secular avea ca obiect atârnarea unei tinichele de coada aşa-zisilor câini puturoşi aduşi de stăpânii lor. Prin acest „leac”, chipurile, deveneau răi şi deci buni păzitori ai stăpânilor. Este de la sine înţeles, că pentru farmecul spectacolului nu erau aduşi doar câinii nevolnici... Acest spectaculos şi amuzant eveniment se întâmpla în prima zi de luni, după Lăsata Secului, care marca începutul Postului Paştelui.

Meciurile erau anunţate prin viu grai... mioritic (d-l Stere Cristea le spune fermecător, exotic-românesc: „provocări”). Jucătorii se adunau la terenul anunţat. În funcţie de numărul celor prezenţi se stabilea şi numărul combatanţilor din teren: 5 la 5, 8 la 8... Erau rare cazurile când se ajungea la 11 la 11. Trebuie să fim întelegători: erau alte vremuri, era alta densitatea populaţiei, era alta răspândirea fotbalului. Acum în prag de deceniu 2, mileniu 3 ne este greu să adunăm 11 jucători pentru meciuri intercomunale!

Să trecem la componenţa echipei acelor începuturi.

Începem cu Cosma Ivan (Ganea lui Manea). Născut la 14 august 1928 a fost primul portar de fotbal din istoria fotbalului tângănean, adică în anii de după război, până la 20 mai 1950 când a fost încorporat. Dintre jucătorii cu care a evoluat în acei ani ne aminteşte pe Marin Zdruică, Radu Gheorghe (Ghiţă Mocanu), Titi Bodu, Gogu lui Damian (Popeda), Michi Cosma (fratele lui nea Cocoş), Guţă Ţigănuş, Arghirescu Aurel, băiatul lui Arghirescu Tudor (Grecu) cunoscutul proprietar de pământuri din Tânganu. Şi bineînţeles nelipsitul, pe parcursul acestor rânduri, Cosma Tudor (Cocoş). La eliberarea din armată (care, în acea perioadă, era de 3 ani) a găsit postul ocupat de Tolea (numele întreg Bucinski Anatolie, evident Tolea era diminutivul alintător al prenumelui) fiul unuia dintre preoţii satului Tânganu. Era foarte bun portar, înalt (peste 1,80 m), solid (pe linia portarilor din acea vreme impusă, în special, de englezi) în aşa fel încât cel care se lovea de el cădea urgent (pe atunci nu se acorda 11 metri la orice contact cu portarul). Provenind dintr-o familie de intelectuali (mama sa era o femeie foarte cultă şi de o bunătate rară) a părăsit satul nostru urmându-şi destinul pe alte meleaguri. A pierdut un fiu şi apoi în urmă cu vreo câţiva ani şi el a păşit în teritoriul amintirilor. Domnul Stere Cristea ne spune că i se mai spunea şi Atolea. Se întreabă (şi ne întrebăm şi noi) dacă are vreo legătură cu porecla unchiului meu (fratele tatălui) care era chiar... Atolea... Să continuăm cu iniţiatorii celui de-al doilea nucleu al fotbalului tângănean petrecut la începutul anilor ‘50. Începem cu Popescu Victor (fiul preotului Popescu Ionică) pe atunci student anul I la medicină şi el trecut în lumea amintirilor. Apoi Cristea Ion (zis şi Bombonică, fratele mai mare al domnului Stere Cristea) pe atunci elev la liceul militar clasa a 8-a, ulterior student la agronomie. Şi desigur animatorul a peste 40 de ani al fotbalului tângănean Cosma Tudor (Cocoş-Moşu) care (născut în 1926) avea pe atunci peste 24 de ani. Să continuăm prezentările: amintiţii de Ganea lui Manea: Titi lui Bodu (văr cu Nea Cocoş; casa lor este cea lipită de a lui Dudei, a fost inginer şi a ocupat funcţii importante), Sava Gheorghe (Guţă al lui Ţigănuş, rudă cu cunoscuta familie de fotbalişti cu care ne vom întîlni des pe parcursul acestei microistorii: Ion, Dumitru şi Cristian Sava), Petrică Roşu (Coţomeagă), Nicolae Marin (Marin Zdruică-Orezarul, ginerele lui Tudorică Ştefan care avea casa lipită de curtea bisericii), de fraţii lui nea Cocoş, Cosma Vasile şi Cosma Aurică zis Michi ai lui Mieluş Joian, Gogu lui Damian (Popeda). Apoi Nicoară Ion (de fapt Ion Ion zis şi „Ion al lui Damian”, tatăl unei alte pleiade ne fotbalişti cu care, deasemenea, ne vom întâlni mai departe: Nicoară Sterică, Ion Constantin, Ion Petre), fratele mijlociu al domnului Stere Cristea, Cristea Gheorghe pe atunci elev la Liceul de Băieţi nr. 3 din Bucureşti. Acesta era jucător doar la nevoie, dar mai mult folosit ca arbitru. Nu trebuie uitat nici Mircea Panaiot fiul „coanei Marioara” cea care a lăsat moştenire Tânganului o clădire solidă care a servit mulţi ani ca „Şcoala mică” iar acum este o modernă grădiniţă pentru copiii satului. În funcţie de necesitate era folosit şi unul dintre veteranii de vârstă de azi, Dudei. Acea echipă a evoluat, normal, în meciuri amicale cu satele învecinate. Nu se punea atunci problema unei competiţii organizate pe plan local (raional). Meciurile se disputau cu Cernica (avea terenul de fotbal pe lunca de sub cimitir) sat unde, işi aminteşte domnul Stere Cristea, evoluau Emil şi Nicu lui Neamţu sau (după cum îşi aminteşte domnul Ganea lui Manea) Costin Buchii (fratele lui Tomiţă Manea, tatăl cunoscutului fotbalist de mai târziu, Dumitru Manea, care a evoluat la Steaua, Sportul Studenţesc, Mecanică Fină şi în „naţionala” României) sau cu Bălăceanca, sat care avea terenul pe lunca de la intrarea dinspre Cernica, pe partea stângă. Portar era un anume Marin Ciotoran care la un meci a apărut cu o caciulă ţuguiată, caraghioasă, luată, probabil, de la vreun copil care păstea vacile pe păşunea din apropiere. Se pare că ai noştri tângăneni nu prea trăgeau des la poartă şi îl luase pe bietul portar frigul şi nu frica de atacanţii adverşi...

În preajma pionierilor fotbalului tângănean apăreau germenii/vlăstarele vedetelor de mai târziu: Tudorică al lui Iosif (Cosma Tudor, Mafoame de mai târziu), Nicu Şindiu, Oprea Marin-Patile, Mieluş al lui Ridiche şi cu voia dvs. Stere Cristea. Mai apar nume pe care memoria noastră de muritori-trecători nu le reţine decât din cele spuse de cei care nu mai sunt. Să le amintim: Florea al Ghinuţii, Nole al lui Dănilă (Ştefan Emanoil fiul Didinii lui Dănilă, frate cu Geta Dănilă), Marinuş al lui Marin Agentu (avea casa lânga familia Sava, fără gard despărţitor şi când se încingea câte o partidă de fotbal în acea curte, Ion Sava le aducea mingea „arzându-i” şi el câte un şut!), Pădureanu Constantin – zis Ţapu (foarte bun jucător de fotbal), Oiţă al lui Florea Cocoşatu-Croitoru (acum pensionar, care după ştiinţa noastră a ocupat o funcţie importantă). Apar şi nume noi cu care ne vom mai întilni în paginile următoare: Zamfir (Tudor Zamfir), Ştefan Alexandru (Ţigaie), Tache Ion (Băşinică). D-l Stere Cristea ne-a prezentat şi o fotografie pe care o prezentăm în continuare făcută pe terenul „De la Vâltoare”:

În această fotografie apar (de la stânga la dreapta: Oprea Marin (zis şi Şinu lui Patile), Simion Ion (Oiţă), Emanoil (Nole) fratele Getei lui Dănilă, Stere Cristea (cu batista la gât) şi Mieluş al lui Ridiche. Aparatul de fotografiat, o raritate pe vremea aceea, a fost adus de Nole, pe atunci elev la Şcoala profesională de arte grafice. Mingea cu care s-a jucat era de...volei făcută cadou domnului Stere Cristea de fratele său mai mare...

Este aproape inutil să mai precizăm că în acele vremuri o minge de fotbal (fie ea şi de...volei) era o raritate... Altminteri puştii care asistau pe margine deabia aşteptau momentul ca o minge ieşită din spaţiul de joc să fie „palită” şi de ei... Era o desfătare să lovească miraculosul obiect rotund. Astăzi pare poveste... dar adevărul este unul singur...

Acestea sunt primele amănunte interesante, picante, pe care domnul profesor ni le-a oferit cu multă amabilitate. Noi ne vom continua periplul nostru fotbalistic-tângănean. Şi avem multe de povestit. Suntem doar la început...

Am început aceste însemnări cu amintirile unor veterani. Am dat „Cezarului ce este al Cezarului”. Adică întâietate acelora graţie cărora s-a născut fotbalul în Tânganu. Permiteţi aceluia care, cu ajutorul neprecupeţit al Dvs, stimaţi cititori, aşterne pe hârtie aceste rânduri/gânduri/fapte fotbalistice şi de viaţă, să continue cu amintirile proprii care încep de pe undeva din îndepărtatul an 1955...

Erau alte timpuri, copiii păşteau vitele, iar contactul cu fotbalul era aproape inexistent. Acum, cu ajutorul neprecupeţit al mass-mediei, orice copil de 5 ani ia contact cu fotbalul mare, ştie de Steaua, mai ales, ba chiar şi de Real Madrid sau Arsenal. Primul contact real, fizic, cu fotbalul l-am luat la 7 ani când am început scoala primară la „Şcoala mică” din curtea şi clădirea „Coanei Marioara” fosta proprietară a locaţiei. Acolo băieţii mai mari jucau cu celebrele, pe atunci, mingi de cauciuc, în curtea încăpătoare a şcolii, un joc, aflam şi noi atunci, care se numea „fotbal”. Fiind mai mic m-au plasat între două căciuli şi mi-au spus să mă aţin la ea, adică la minge, când vine spre mine. Aceste afirmaţii par de necrezut, aşa cum spuneam, nu existau radiouri, câţiva aveau difuzoare, iar de televizoare nici nu putea fi vorba (eram în 1955, TVR a fost înfiinţată în 1957) deci contactul cu fotbalul adevărat, cu regulile sale era iluzoriu. Desigur că am văzut „băieţi bătând mingea” dar regulile adevărate ale fotbalului le-am învătat doar la şcoala primară. N-am înţeles, la prima apariţie, de ce atunci când nărăvaşa minge trecea pe lângă mine, printre cele două căciuli, unii dintre băieţi strigau bucuroşi: „Ăla e!”. Aşa am început să învăţ regulile unui joc care avea să-mi marcheze profund viaţa. Domnul profesor Stere Cristea ne-a povestit cum se mirau femeile când fotbaliştii izbeau mingea cu capul şi că acest obiect mare şi rotund nu le spărgea ţeasta. Zâmbim, desigur, dar de acolo s-a plecat şi s-a ajuns la fotbalul de azi.

Primele discuţii despre „fotbalul mare” le-am avut cu prietenul meu de o viaţă, Ion Constantin, cunoscut sub celebrul supranume „Godăcel”, aşa cum îl voi numi în continuare. Să precizăm că „fotbalul mare” avea două semnificaţii: fotbalul şi fotbaliştii din satul nostru, Tânganu şi cei din perimetrul naţional. Păşteam vacile pe două paşuni învecinate, cât era ziua de mare. Puţin mai târziu lângă cele două păşuni a apărut si o a treia, „gestionată” de Muşat Gheorghe (cunoscutul jucător: „Talanga” de mai târziu), cu care ne vom întâlni în paginile următoare. Vacile lacome păşteau zi-lumină şi noi trebuia să fim la datoria noastră de copii ai acelor timpuri, adică lângă ele, de dimineaţa până înspre înserat. Subiectul preferat a devenit fotbalul.

Am început cu fotbalul local. Fratele lui Godăcel, Ion Nicolae, mai mare cu opt ani decât noi, poreclit Godac, era un fotbalist cunoscut al acelor timpuri şi îl lua cu el şi pe prichindelul de doar câţiva ani... Aşa am aflat de terenul de la „Antiaeriană”. Acolo exista o unitate a armatei române din centura de protecţie militară a Capitalei, avea şi un teren de fotbal pe care au evoluat şi pionierii fotbalului tângănean de atunci. În anii 1959-60 unitatea militară a fost desfiinţată şi odată cu ea şi terenul de fotbal de la „Antiaeriană” au intrat în amintire, clădirea a mai dăinuit vreo câţiva ani, apoi a dispărut în totalitate, singura urmă vizibilă, peste ani, a rămas terenul arabil, arid, nu prea propice pentru agricultură. Personal nu am văzut acest teren de fotbal. A rămas doar legenda... Primele terenuri de fotbal ale satului Tânganu au fost pe lunca din apropierea aşa-zisei „sosele” care ne lega de Cernica. Primul a fost undeva între proprietatea lui Urloi şi a lui Grecu – zis „La Vâltoare”. Cum acesta a fost invadat de... muşuroaie de cârtiţe (ne informează tot d-l Stere Cristea) s-a decis schimbarea locaţiei, următoarea a fost, tot pe lunca Colentinei, dar mai aproape de sat, accesul se făcea pe uliţa lui Zuzea de unde şi binecunoscuta denumire „terenul de la Zuzea”, denumire căreia nu i-am găsit (deocamdată) nici o explicaţie plauzibilă. Fotbalul a câstigat „teren” iar terenul de „La Vâltoare” era prea depărtat de sat aşa că doritorilor de fotbal incipient le era, oarecum, incomod să se deplaseze, de exemplu seara, până acolo pentru „o miuţă”... Primul contact cu fotbalul local l-am avut într-o duminică pe noul teren din lunca (pe atunci, ca şi acum, cam îndepărtată) a Colentinei la care aveam acces prin „drumul de la Zuzea”. Ghid, evident, Godăcel. Era un meci între „Tineri” şi „Bătrâni”, formulă care s-a menţinut zeci de ani în meciurile strict locale atunci când echipa (sau echipele, după cum vom vedea mai târziu) Tânganului nu erau angrenate în competiţii local-raionale sau judeţene, în meciuri amicale cu echipele din satele învecinate sau de pe linia Bucureşti-Olteniţa. Pe atunci în echipa „Tinerilor” evoluau numai fotbalişti „fără armata făcută” iar în cea a „Bătrânilor” numai cei „cu armata făcută”. Această regulă s-a menţinut mult timp până când s-a constatat că cei „fără” sunt prea puţini iar cei „cu” sunt prea mulţi şi atunci s-a stabilit o limită de vârstă la mica înţelegere. Să încerc să-mi amintesc numele celor care evoluau în echipele sus-amintite: la „Bătrâni” lider incontestabil era Cosma Tudor (Nea Cocoş) apoi: Mihalache Gheorghe (Coamă), Cosma Tudor (Mafoame), Nicoară Mieluş (Cotoiu), Ion Gheorghe (Gogu Damian - „Pobeda”), Nicu Şindiu, Oprea Marin (Şinu lui Patile), Fane Megheş, Mieluş al lui Ridichie şi alţii.

La „Tineri” în poartă îmi amintesc bine era Zanea Ion, apoi amintitul Godac, Preda Constantin („Creţu”)… De alţii nu îmi mai amintesc, din acel meci, care m-a marcat profund.. Terenul avea bare din lemn dar nu avea plase. Am făcut înconjurul terenului cu ghidul meu şi ajungând în dreptul porţii „Tinerilor”, buclucaşa minge se îndrepta imperturbabilă în poartă, pe lânga portar, aproape de bară. Deci gol! Atunci Godăcel a pălit-o cu îndrăzneala lui specifică. „A fost gol, nu a fost gol?” A ieşit scandal iar „Godac cel mic” a fost alergat prin luncă, a fugit şi a scăpat de câteva scatoalce. Nu-mi amintesc dacă s-a considerat gol valabil dar de câştigat au câştigat „Bătrânii”. Conform unei tradiţii încetăţenite şi menţinute peste timp câştigătorii (mereu s-a jucat pe sume simbolice – atunci, totuşi, 10 lei nu erau prea puţini...) au băut bere la „bodega lui nea Mitică”. Aceasta era o veche cârciumă cu pivniţă cu chepeng, cu prispă pe două laturi cu un gărduleţ (verde) de scânduri, local care aducea cu unul din Vestul Sălbatic. În anii de mai târziu un prieten din Bucureşti, care a fost la noi în vizită, m-a întrebat unde sunt caii legaţi de stâlpii gărduleţului. „Bătrânii” s-au dus să vadă un meci de fotbal la Nea Cocoş care deţinea singurul televizor din sat după proaspăt înfiinţata televiziune naţională. Favoriţi să participe la regalul fotbalistic naţional televizat erau, evident, pe lângă coechipierii lui Nea Cocoş şi câţiva… invitaţi. Era în vara lui 1958.

După ce ne lămurirăm, foarte pe scurt, cum stăm cu fotbalul local să aruncăm o privire şi asupra fotbalului de dincolo de hotarele Tânganului. De la început să precizăm că idolul copiilor acelor ani era Titus Ozon, căruia ii atribuiam calitaţi fotbalistice magice. Născut în anul 1927, a jucat la Dinamo Braşov, Dinamo Bucureşti, Progresul Bucureşti (1955-1958) şi Rapid Bucureşti (1958-1964). Un alt idol a fost Ştefan Dobay cel care, în mintea noastră de copii, omorâse maimuţa cu un şut năprasnic. Se povestea că, la un meci internaţional cu o echipă africană, în poarta oaspeţilor, era o maimuţă căreia era imposibil să-i marci gol. Făcea salturi inimaginabile din bară în bară. Atunci bombardierul nostru a prins un şut formidabil, maimuţa a fost la post dar forţa şutului a aruncat-o în plasă…fără suflare. Să mai precizăm că faimosul jucător a facut parte din cvintetul celebru al Ripensiei Timişoara, cea mai bună echipă interbelică: Bindea-Beke-Schwartz-Ciolac-Dobay. Surprinzător se vorbea în termeni elogioşi despre portarul Progresului Bucureşti, cunoscuta şi simpatizata echipă din acea vreme, trecut de mult în uitare, Mândru (pe care nu-l consemnează lucrările de istoria fotbalului consultate de noi). Şi bineînţeles de marele Voinescu, apoi de Toma, de Constantin, de Petchowsky, de Tătaru, de Dinulescu şi alte câteva nume celebre care ajungeau... totuşi la Tânganu. Sursele de informare, în afară de cele verbale, mai erau şi bucăţile de ziar, pe care le găseam pe unde te miri, în care căutam, cu înfrigurare, rubrica de sport.

Primul meci de fotbal l-am ascultat la difuzorul lui Gogu-Lixandru Babilicuţii. A fost finala Cupei României, ediţia 1958, între Progresul Bucureşti şi Ştiinţa Timişoara. Scorul a fost stupefiant: 1-0 pentru Ştiinţa (după ce în campionat Progresul învinsese cu… 7-0!!). Pentru mine a fost o profundă dezamăgire: credeam că, în momentul în care se pronunţa numele lui Ozon, acesta trebuia musai să-i dribleze pe toţi şi să marcheze gol. Numele lui a fost pronunţat de crainic de vreo câteva ori fără vreun efect concret. Apoi Ozon a trecut la Rapid şi pot spune că eu am devenit rapidist din dragoste faţă de Ozon şi faţă de trenurile care mi-au fascinat copilăria. Urmăream fascinat „şarpele”, care venea pe calea ferată, pe lunca Dâmboviţei, dinspre gara Cernica, spre cea a Tânganului. Era o trambulină care trebuia să ne ducă în lumea largă pentru o altă viaţă decât cea de paznici de vaci… Şi aşa a fost pentru noi toţi, stimaţi consăteni-cititori ai acestor rânduri. Numai că noi cei „de lângă şine” am devenit în mare majoritate (si) rapidişti pentru că am fost… prea aproape de uriaşul miriapod. Aşa a explicat Godăcel regretatului jucător Turcu (Rusu Nicolae) atunci când, în 1986, Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni, opţiunea noastră pentru prea modestul pe atunci, Rapid…

Primul meci vizionat la televizorul (polonez) de la sediul CAP Tânganu a fost Rapid-Dinamo împreună cu acelaşi inseparabil Godăcel din returul ediţiei de campionat 1961/1962... A câştigat Rapid cu 1-0, gol marcat de magicianul Ozon din 11 metri. Îmi amintesc că mingea a lovit una dintre barele de susţinere a plasei şi a revenit în teren iar eu, zăpăcit, l-am întrebat pe Godăcel dacă a fost gol, la care el, cu ironia lui specifică, m-a întrebat la ce meci mă uitam. Precizare importantă: pe atunci nu erau reluări de faze importante.

În Tânganu existau două şcoli elementare de 4 clase conduse de nume de referinţă pentru învăţământul local, „Şcoala mare” având în frunte pe doamna Iliescu, secondată de doamnele Storcescu şi Duca Olga şi „Şcoala mică” ale cărei destine erau în mâna doamnei Borteş Gheorghiţa cunoscută sub numele de „Domnişoara Gica” având alături pe tânăra şi entuziasta Anişoara Budileanu. S-a născut ideea, având-o protagonistă pe Anişoara Budileanu, de a înfiinţa o echipă de fotbal în zona de sud a Tânganului (din care proveneau şi elevii pentru „Şcoala mică”) în competiţie cu deja existenta, Victoria Tânganu. Aşa a apărut meteorica Unirea Tânganu, cu acte în regulă, înscrisă în competiţiile oficiale existente în acea vreme la nivelul raionului Brăneşti din regiunea Bucureşti. Să ne concentrăm pentru a ne readuce în memorie numele celor care evoluau în acele echipe, în care prima (Unirea) a devenit o ţintă mult prea îndepărtată pentru mintea noastră trecută prin atâtea. Victoria, avea în frunte pe neobositul animator sportiv, Cosma Tudor-Nea Cocoş, zis şi Moşu pentru longevitatea sa deosebită. A evoluat în echipă până la 42 ani, o vârstă matusalemică pentru acei ani. Ceilalţi jucători, care evoluau pe la finele deceniului 6, în primul rând cei amintiţi mai sus: Zanea Ion, cel mai talentat portar pe care l-a avut vreodată Tânganu, la „becie” (fundaşi) Mihalache Gheorghe-Coamă, regretatul Cosma Tudor-Mafoame, Fane Megheş, mijlocaşi: Ion Nicolae (Godac), Oprea Marin (Şinu Patile), atacanţi: Nicoară Mieluş (Cotoiu), Nicu Şindiu, Ion Gheorghe (Gogu Damian), Milea Gheorghe (Oitoapă). Apoi au apărut: Turcitu Gheorghe (Gogu Cheşa) şi Tudor Zamfir. La începutul anilor ‘60 au apărut alţi jucători printre care binecunoscutul cuplu de mijlocaşi Tache Ion (Băşinică) – Ştefan Alexandru (Ţigae), atacantul Zamfir Nicolae (Nicu lui Poroma), Iordache Mircea (Dospitu), foarte tinerii, pe atunci State Vasile (Pocăitu), Gheorghe Ion (Nită) şi să nu-l uităm pe un alt animator de frunte al fotbalului tângănean şi el dispărut prematur, Ion Ciobanu (1938-1982), jucător polivalent, a evoluat ca portar (la nevoie) şi fundaş stânga (de obicei). A fost cel mai bun „aruncător” de la margine, dar despre el vom vorbi in continuare... Un nume cu totul aparte l-a reprezentat unul dintre cei mai talentaţi jucători născuţi pe la noi (în anul 1943): Simion Gheorghe-Ţicu. Talent nativ incontestabil, a plecat de tânăr din Tânganu, noi nu l-am mai putut urmări şi s-a pierdut în imensitatea oraşului fără să lase în urma lui cariera fotbalistică pe care o promitea.

De partea cealaltă Unirea, având ca punct de reper „Şcoala mică”, a strâns sub numele său jucători mai modeşti dintre care amintim pe cel provenit de la Victoria, Godac, apoi portar era Ilie Marin (Pircă), fraţii Meilă-Mamonu (Costică, Marin, Ion), fraţii Dumitrică (Gogu, cel mai bun executant al spectaculosului procedeu fotbalistic numit „foarfecă” si Puiaţă), Tănase-Cacabela (cel mai bun jucător „de peste linie” adică din vechiul Tânganu-Moară), inimosul Preda Costică (Creţu), fraţii Bocea (Tudor şi Nicolae), Florea al Buni, Sandu Meiţă, Ion Baraitan, Sandu Lelei, Victor Stoian, State Vasile (Pocăitu) pe care l-am amintit şi la Victoria dar care s-a alăturat colegilor de cartier, Coţain cel care juca întotdeauna desculţ şi alţii. Terenul de pregătire era sub fosta moară „a lui Nelu” numit duios „Sălcioara”. Şi câte amintiri frumoase ne leagă de terenul acela ceva mai mare decât un teren de handbal! Acolo s-a remarcat un portar de mare talent care, ca şi Ţicu, a plecat de tânăr de la noi şi nu am mai avut nicio informaţie despre el. Numele său:Zamfir Constantin – Abâldâiac.

Dupa câţiva ani, „Sălcioara” s-a mutat în curtea „Grădiniţei” (şi pe un teren alăturat) din şcoala elementară de patru clase unde am învătat eu, Godăcel, Dumitrică Florea-Verde şi alţi „sudici”. De acolo au apărut talente autentice. Cel mai reprezentativ a fost Popescu George (Icelărie) despre care vom vorbi mai în amănunt în capitolele următoare. De meciuri, competiţii, rezultate concrete nu ne mai amintim. Apariţie meteorică pe firmamentul fotbalului local, Unirea Tânganu, a dispărut discret, aşa cum a apărut. Doar memoria noastră colectivă a mai reţinut fragmente de viaţă fotbalistică din timpuri demult apuse.

Istoria terenurilor din luncă: cel „de la Urloi” (sau „La vâltoare”) şi cel „de la Zuzea” cum vă spuneam s-a încheiat brusc, apărând pentru o foarte scurtă vreme ”Terenul de la Pisc” sau de la „Valea Călugăriţei” cum îmi spun colaboratorii mei în realizarea acestor însemnări, în triunghiul format dintre pădure (două laturi) şi şosea. Era plasat în locul, unde, în timpuri istorice, se afla balta Colentinei care proteja, eficient, mănăstirea Tânganului în partea de vest. Muşat Gheorghe precizează că acest transfer nefericit a fost generat de transformarea luncii – deci şi a „terenului de la Zuzea” - în grădini legumicole aparţinând de IAS Fundeni. De acel teren mă leagă doar câteva amintiri: acolo am văzut, pentru prima dată, un arbitru de fotbal, celebrul pe atunci pe meleagurile noastre, Marius Leonte, şi apariţia a doi tineri jucători de atac rapizi, eficienţi: Tudor Zamfir şi Turcitu Gheorghe (Gogu Cheşa - proaspăt eliberat din armată, era încă tuns chilug) în meciuri cu echipele satelor vecine în campionatul raional. Şi încă o amintire: într-un meci cu Frunzăneşti, jucătorii lor şutau sistematic peste poartă. Un spectator hâtru a spus: „Ăştia trag peste poartă că au mâncat mult peşte”, fundenenii (în care includem şi pe cei din Frunzăneşti), având bălţi de jur-impejur...

Viaţa terenului de la pisc a fost foarte scurtă. Era o zonă inundabilă şi, aşa cum am mai spus puţin mai inainte, acolo era balta care, pe timpuri, apăra dinspre vest vestita mănăstire Tânganu. Apele năvăleau în anotimpuri mai ploioase aşa că s-a căutat o altă locaţie. Următoarea tentativă a fost în zona numită „La ării” dar din cauza unei reţele de electrificare s-a recurs la actuala locaţie din centrul satului, lângă cimitir, mutare foarte inspirată acesta devenind zeci şi zeci de ani cam totul pentru locuitorii de sex masculin ai satului nostru: fotbal, întâlniri prieteneşti, o bere la iarbă verde, un joc de cărţi, o partidă de table sau de şah, ceva „babaroase”…

Primul meci în care am evoluat, ca portar, pe noul teren s-a produs în toamna anului 1961, într-un meci dintre Şcoala elementară din Cernica şi Şcoala elementară din Tânganu. Pentru înţelegere trebuie făcute câteva precizări: până în anul 1960 Tânganu a avut, aşa cum am arătat mai sus, două şcoli elementare de 4 clase. Începând cu anul şcolar 1960/1961 a fost înfiinţată, în Tânganu, Şcoala elementară de 7 clase pentru aceia care s-au născut în anul 1949 şi de 8 clase pentru cei născuţi în anul 1950 şi următorii şi au urmat cursurile elementare complete în satul nostru. A fost generaţia lui Istrate Tudor, Badea Sterea, Matei Ion, Iordache Marin, Tache Mircea, etc. Generaţiile născute înainte de anul 1948 au făcut şcoala elementară în trei dintre satele apropiate: Cernica, Bălăceanca şi Fundeni. De menţionat că fiecare era „capitală” de comună. Bălăceanca şi Poşta formau comuna Bălăceanca aşa că aveau scoală elementară în reşedinţa comunei. Pentru generaţia mea, a acelora născuţi în anul 1948, s-a luat decizia, la nivel de Inspectorat şcolar raional, să ne completăm studiile elementare numai în comuna de care aparţinem. Aşa că eu, Godăcel, Dumitrică Florea-Verde, Stoian Vasile-Oţetaru, Pârvu Nicolae-Leonte şi alţii (în total 10 elevi din Tânganu, plus două fete) am absolvit clasele V – VII la Cernica, între anii 1959-1962. Aşa că debutul meu pe terenul din Tânganu s-a făcut pe când evoluam ca portar al echipei Şcolii elementare din Cernica. În echipa „Cernica” formată în majoritate din elevi din clasa a VII-a au evoluat jucători de valoare. Pe lângă tângănenii Godăcel sau Pârvu Nicolae-Leonte, jucau Arghirescu Titel sau Florea Goreaţă din Căldăraru dar şi cernicaşii Bucur Vasile dar mai ales Dumitru Manea cel care va ajunge până în echipa natională a României (pentru care a îmbrăcat tricoul de 3 ori). Meciul a fost foarte disputat deşi echipa din Tanganu era formată din elevi de clasa a VI-a (normal: a VII-a nu exista încă..) a opus o rezistenţă acerbă. În cele din urmă a câştigat „Cernica” cu 5-4 dar numai datorită „buldozerului” Mitică Manea („Manea grosu şi arţăgosu” cum îl gratulam noi parodiind balada „Toma Alimoş”). Era o forţă a naturii pe lânga noi, prichindeii de atunci, a luat de vreo 3 ori mingea pe cont propriu, „a arat terenul”, a marcat şi a înclinat, decisiv, balanţa în favoarea echipei sale.

Şi o amintire personală: eram pe acest teren în vara lui 1962 când am aflat veşti de la finala Cupei României, ediţia 1961/1962, CCA - Rapid. Cineva a adus vestea că Rapidul a egalat, 1-1, prin…Titus Ozon, scorul fusese deschis de Viorel Mateianu. A fost un foc de paie pentru că Voinea, Constantin, de două ori şi Raksy au dus scorul la 5-1 pentru CCA (Steaua).

În primul deceniu de existenţă, până spre sfârşitul anilor ‘60, pe acest teren s-au jucat meciuri sporadice în campionatele raionale sau judeţene (teritorial am aparţinut de raionul Brăneşti din regiunea Bucureşti, apoi de raionul 23 August din Bucureşti iar spre finalul deceniului 7 de judeţul Ilfov), cu amintitele Unirea şi Victoria. Dar cele mai multe erau meciurile amicale cu vecinii noştri, meciurile tradiţionale de duminica dintre „Tineri” şi „Bătrâni” şi ceva ce este nerealizabil în ziua de azi: meciuri între noi, consătenii, în fiecare seară.

Să le luăm pe rând.

Sa dăm proritate „naţionalei” Tânganului acelor timpuri şi să prezentăm pentru început loturile a două perioade:

Între anii 1962-1965 în poarta în locul lui Zanea Ion, care, în urma unei accidentări s-a retras, a apărut un alt portar talentat: Gheorghe al Matilichi. Din păcate nici el, ca şi alţii, după cum am văzut deja, după cum vom mai vedea, nu a avut şansa sau posibilitatea să-şi confirme talentul. A plecat şi el în marele oraş de alături şi... i-am pierdut urma. Prezentăm şi componenţa celor trei compartimente cu precizarea că plasarea pe posturi este, logic, orientativă.

Fundaşi: veteranul Mihalache Gheorghe (Coamă), Muşat Gheorghe (Talanga), Iordache Mircea (Dospitu), Turcitu Gheorghe (Cheşa), Andrei Tudor (Cinie), Cosma Tudor (Mafoame), Ion Ciobanu, Meilă Ion (Curcă).

Mijlocaşi: Tache Ion (Băşinică), Ştefan Alexandru (Ţigae), Simion Gheorghe (Ţicu Cârpitu), State Vasile (Pocăitu), Ion Nicolae (Godac), Gheorghe Ion (Nită), Preda Constantin (Creţu).

Atacanţi: Tudor Zamfir, Cosma Tudor (Nea Cocoş), Sava Ion (Gagă), Marcu Marin (Nuş), Zamfir Nicolae (Nicu Poroma)...

Sa prezentăm, evident cu scuzele de rigoare pentru cei nemenţionaţi şi lotul de jucători care au evoluat prin anii 1966-1967 care a fost o combinaţie între vechea şi noua generaţie care se năştea şi gratie „terenului central” accesibil tuturor la orice oră. Portari: Nichita Vasile (Gogoşaru), Preda Dumitru (Mitu lui Cristea)

Fundaşi: Andrei Tudor (Cinie), Muşat Gheorghe (Talanga), Iordache Mircea (Dospitu), Ciobanu Ion, Meilă Ion (Curcă).

Mijlocaşi: State Vasile (Pocăitu), Simion Gheorghe (Ţicu Cârpitu), Gheorghe Ion (Nită), Ion Nicolae (Godac), Ivan Tudor (Dudel), Grigore Mihai (Fâsâiac), Preda Constantin (Creţu).

Atacanţi: Cosma Tudor (Cocoş), Sava Ion (Gagă), Marcu Marin (Nuş).

Încă un meci amical deosebit disputat, în acei ani, disputat la Vasilaţi. Pe drumul de înapoiere ai noştri fotbalişti au dat peste o bostană (nepăzită) şi s-au aprovizionat din belşug cu nişte pepeni grozav de mari, au sosit acasă şi, având surplus de energie, au mai făcut un meci intern pe „bani” pe terenul nostru. O precizare: uriaşii pepeni erau... furajeri... Să adăugam şi pe mai tinerii care băteau la porţile echipei „prime”, remarcându-se, deocamdată în meciurile „serale” şi în cele de duminica „pe bani”: Ion Constantin (Godăcel), Oprea Gică (Câcă), Ică Popescu (Icil), Ivan Virgil (Coţomeagă), Muşat Costică (Cioabă), Dumitru Ion (Ţânţaru), Marin Iordache (Zanea), Zamfir Constantin (Târnaţi) şi mulţi, mulţi alţii...

Se disputau meciuri cu alte sate, în special cu cele învecinate: Cernica, Bălăceanca, Fundeni, Poşta, Frunzăneşti, chiar şi cu Căldăraru (care avea un teren spre pădurea dinspre nordul satului) şi aproape toate satele de pe linia Olteniţei: Plătăreşti, Cucuieţi, Vasilaţi, Budeşti ba chiar şi cu satele aflate la ceva depărtare de calea ferată ca Progresul sau Sohatu. Îmi amintesc de un meci cu Cernica lui „Gică-Paişpe” pe terenul din lunca de sub cimitir. Ion Zanea făcea nişte plonjoane uluitoare, eram în spatele porţii lui, îmi cumpăram ciubuce, femeia care le vindea s-a oprit din vânzare, s-a uitat la meci şi a exclamat admirativ: „Doamne! Băiatul ăsta nu are oase în el!”. Disputate erau şi tradiţionalele meciuri cu Bălăceanca lui Vasile şi Chiriţă. Un meci amuzant a avut loc la Bălăceanca, evident amical (amicalele de atunci aveau un mare preţ), în care cunoscutul şi masivul fundaş al echipei bălăcence, Vasile, a executat un aut... drept în capul lui Tache Ion-Băşinică (altminteri destul de modest ca... înălţime) şi din scăfârlia lui mingea a poposit în plasa adversarilor spre amuzamentul numeroşilor spectatori. Cu un asemenea „ajutor” Tânganu a câştigat cu 3-1...

Într-unul dintre meciurile amicale cu „dovlecarii” din Poşta pe terenul lor, din vara anului 1967 am apărat eu, am făcut unul dintre puţinele meciuri bune în „Naţionala” Tânganului dar fără folos: Mircea lui Dospitu mi-a marcat un autogol de toată frumuseţea, poştărenii marcară şi ei aşa că, până la urmă, cedarăm cu 0-2. În fotografia făcută atunci apar următorii jucători:

În rândul de sus de la stânga la dreapta: Ion Nicolae-Godac, arbitrul Radu Ion-Muţunache, Iordache Gogu-Zanea, Grigore Mihai-Fâsâiac, Preda Constantin-Creţu, Turcitu Gheorghe-Cheşa, Ivan Tudor-Dudel.

În faţa lor aşezaţi pe iarbă: Mircea Dospitu, „delegatul in civil” Cosma Tudor-Mafoame, Cosma Tudor-Cocoş, Meilă Ion-Curcă, Bolboja Vasile, State Vasile-Pocăitu. Si o precizare tristă: dintre cei 13 prezenţi în fotografie 7 ne-au părăsit...

Întrucât nu exista un campionat organizat, aşa cum am mai precizat echipa „trăia” prin meciuri amicale. Dar acestea erau numeroase, aprig diputate, în care era pusă în joc onoarea satului şi la acea vreme era la mare cinste.

Cea mai puternică echipa din zona noastră era, indiscutabil, Gloria din satul alăturat Fundeni. Evolua în campionatul regiunii Bucureşti (un fel de Divizia C) în cea mai fastă perioadă, iar adversarii erau pe măsură : Unirea Urziceni, Unirea Răcari, Lehliu, Mănăstirea, echipe din Olteniţa, Călăraşi, Chirnogi, etc. La Gloria evoluau jucători care au rămas întipăriţi pentru totdeauna în mintea iubitorilor de fotbal din acest colţ de lume: Calu, Iedu, Nicu lui Vulpe, Filder, Coroiu, Nicu lui Borangic, Anton (Toni) portarul, etc. Duminica ne adunam grupuri de iubitori ai fotbalului din Tânganu traversam câmpul, ajungeam la lacul-baltă Hotare, apoi ne îndreptam spre biserica lui Gherase şi imediat după lăcaşul sfânt aflat în paragină era terenul de fotbal din Pisicari. Meciurile erau acerbe, spectatori patimaşi dar civilizaţi, erau şi oameni de ordine cu banderole. Unul dintre ei, un hâtru, le striga mereu jucătorilor: „Staţi cu faţa la necaz”. În accepţiunea antrenorului de ocazie „necazul” era obiectul rotund numit, îndeobşte, „minge”… Acele meciuri s-au disputat într-un univers unic prin culoarea locală, specificul ţărănesc al unor oameni care duminica schimbau sapa şi plugul din cursul săptămânii cu pantaloni şi cămăşi curate ca să asiste la un meci de fotbal. Era o lume în schimbare care oscila între arhaic şi modern. Aflat la margine de Bărăgan, satul Fundeni avea pământuri până hăt! departe, spre Fundulea. Dar existenţa căii ferate Bucureşti-Olteniţa i-a determinat pe mulţi să işi ia servicii în oraş. Acolo pe terenul de fotbal care avea biserică înspre nord, baltă înspre est, case în celelalte laturi, se aduna o lume pestriţă, venită, ca şi noi, din împrejurimi, în care nu lipseau cărucioarele cu „recipiente” de îngheţată, bombonăresele cu coşnitele lor pline cu bunătăţi îndulcite: ciubuce, cornete, …şi câteodată cocoşeii cei dulci de culoare alb-roz din floricele. Nelipsite erau şi „bomboanele agricole” – seminţe prăjite de floarea-soarelui şi dovleac. În zilele de Paşti toţi veneau la regalul fotbalistic cu tradiţionalele ouă roşii, galbene, verzi, albastre…Niciodată nu ne-am mai întâlnit cu acea lume mirifică, unică, cu atmosfera aceea de vremuri de mult apuse. Şi irepetabile…Si un „post scriptum”... fundenean: cel mai renumit jucător din acea vreme, poreclit Calu, a dispărut dintre noi într-un tragic accident în care căruţa şi... calul său s-au răsturnat în balta de la mijlocul satului...

Să prezentăm şi „meciurile serale”, adică acelea care se disputau în fiecare seară cu o regularitate şi ambiţie care azi par poveşti...

Se făceau echipe ad-hoc (prin alegeri) sau, pentru o perioadă de timp, se formau echipe mai constante şi de la ora 18.30 până se înnopta se disputau meciuri acerbe care se terminau invariabil cu o bere, un suc, o apă minerală sau un pahar de vin la „Bodega lui nea Mitică”. Nu-mi amintesc ca de la aceste finaluri „serale” să se plece acasă beţi… Disputele erau atât de acerbe încât deplasarea la bere se făcea, câteodată, prin bătaia tablei de către învingători faţă de învinşi. Cei mai “cuminţi”, mai puţin amatori de băuturi mai mult sau mai puţin alcoolizate se îndreptau spre arhaicul nostru cămin cultural. Locaţia acestuia era într-o fostă cârciumă (a lui Stăncioi) unde în zilele de marţi, joi, sâmbătă şi duminică erau proiectate filme artistice începând cu orele înserării, aşa că după un meci interesant un film bun (şi chiar se difuzau filme bune) era reconfortant. Unul dintre cei mai acerbi protagonişti ai acestor întâlniri de seară a fost Godac. A doua zi când toţi plecam cu trenul la slujbă (alt mijloc de transport nu exista) nu se discuta decât de meciul din seara precedentă. Ce timpuri!

Dacă tot suntem la acest capitol să amintim şi vreo câteva nume de protagonişti ai acestor meciuri de frumoase aduceri-aminte la care în afara celor enumeraţi mai sus, componenţi ai echipei care reprezenta Tânganu participau numeroşi alţi iubitori de fotbal, mişcare şi distracţie prin sport. Este inutil să mai amintim că din aceste meciuri se selectau aceia care demonstrau că merită să îmbrace tricoul echipei Tânganului. Enumerăm pe Pârvu Gheorghe-Ingi (cel care declara nonşalant că ”eu stau numai la becie că aici se munceşte mai puţin”), fratele său Mitu, alt dispărut Dumitrică Ion-Spic, Ion al lui Ursu zis, nu ştiu de ce, „Paşcanu”, Florea lui Urloi, Onisie Florea-Caie, Grigore Anton (Tone Ţârcodie), Ivan Tudor (Dudel), Virgil şi Victor (Coţomeagă), dispăruţii fraţi Ion si Marin Mamonu, tinerii pe atunci: Godăcel, Ene Gheorghe, Marin Iordache (Zanea), fratele său Gogu Zanea, Dudu Sava, Tudor Nicolae (Pleau), Istrate Tudor (Dudu Rilă), Oprea Gică (Câcă), Ică Popescu (Icil), Mircea Tache, Matei Ion, Zamfir Constantin (Târnaţi), Stoian Vasile (Oţetaru) si el dispărut, Popescu Aurică (Pelicanu), Coţain şi cu voia dvs. portarul Bolboja Vasile poreclit „Andrei” după numele portarului Rapidului din aceea vreme dar mai ales din cauza stilului defectuos de a prinde mingea la piept din care sărea, ziceau răutăcioşii „ca din zid”. Şi încă alte multe nume de care vă amintiţi dvs. dragi cititori…

Pe 19 martie 1965 eram, ca de obicei, „la datorie” pe terenul de fotbal. Cineva a venit cu o ştire scurtă „a murit nea Gheorghe”. Ne-am oprit din joc, am mai schimbat vreo câteva vorbe şi în vreo 10 minute terenul s-a golit fiecare plecând care încotro. Murise Gheorghe Gheorghiu-Dej. Am consemnat sec evenimentul, cred că şi alţii să-şi amintescă de acel moment, pentru că faptele chiar aşa s-au derulat. Tinerii de atunci nu făceau politică, îi preocupau: şcoala, meseria pe care trebuiau să o înveţe, întâlnirile cu fete, dansul şi aşa cum reiese şi din rândurile de faţă, fotbalul. Interpretarea acestor rânduri rămâne la latitudinea fiecăruia dar eu am fost martor ocular şi am încăpătânarea să cred în ceea ce am văzut.

Este cazul ca în acest capitol să intrăm în detalii despre unele dintre meciurile cele mai interesante dintre echipele de celebritate strict locală: „Tineri” şi „Bătrâni”.

Echipele erau formate din 11 jucători.

Arbitru era Radu Ion zis „Muţunache” care arbitra după absolut toate regulile de fotbal. Miza jocului: 10 lei de jucător; în caz de câstig fiecărui jucător îi revenea suma de... 19 lei. Restul de 10-11 lei reprezenta onorariul arbitrului! Absolut fabulos! Să nu vă închipuiţi că cei 19 lei erau înmânaţi fiecăruia în palmă, ba chiar se venea şi cu bănuţi de acasă pentru a se face faţă cererilor de… mărunţiş. Majoritatea covârşitoare opta pentru serbarea victoriei la bodega lui nea Mitică, şeful de protocol era, evident, căpitanul echipei, la „Tineri”, Gogu Iordache-Zanea. Dacă cineva, din motive personale, nu putea participa la masa festivă i se înmânau banii cuveniţi pentru contribuţia la victoria echipei.

Desigur că mai existau si discuţii în legătură cu unele faze (nu existau arbitri de margine) dar niciodată meciurile nu au degenerat. Aş vrea să prezint cele două protagoniste de prin anul 1968 (în toamnă autorul acestor rânduri a plecat în armată).

Echipa tinerilor avea în componenţă pe următorii: Bolboja Vasile (Andrei), Tache Mircea, Tudor Nicolae (Pleau) Dudu Rilă (Pichi), Ică Popescu (Icil), Marin Iordache (Zanea), Zamfir Constantin (Târnaţi), Gogu Iordache ( Zanea), Dudu Sava (Creţu), Godăcel, Oprea Gică (Câcă), Ivan Virgil (Cotomeaga), Pârvu Nicolae (Leonte), Coţain, etc. Desigur că echipa standard prezentată este aproximativă, în funcţie de jucătorii prezenţi erau alcătuite şi alte formule de echipe. Căpitan era Gogu Zanea singurul component al echipei care avea, cum spuneam… armata efectuată. Ulterior echipei s-a alăturat şi „vârstnicul” Coţain care a evoluat sporadic si, ca de obicei... desculţ...

Componenţa echipei adverse nu-mi este aşa de clară ca aceea a tinerilor. Amintesc câteva nume: în primul rând reperul fotbalului tângănean peste timpuri, Nea Cocoş, omniprezentul Ion Ciobanu, apoi tunarii care mă inhibau pe mine ca portar: Mircea lui Dospitu si Gheorghe Ion -Nită, teribilul prin tenacitate şi sufletism Godac, Mitu lui Cristea-portar, unul dintre cei mai constanţi şi longevivi jucatori din satul nostru Vasile State, fraţii Ion şi Marin Mamonu, Sava Ion, Gogu Muşat („Talanga”, după armată), Andrei Tudor („Cinie” Bocea) şi, Doamne! de unde să-i mai ştim cu exactitate şi pe ceilalţi. Oricum aproape toţi jucătorii prezentaţi la meciurile „serale” au trecut măcar ocazional şi prin purgatoriul meciurilor locale iar cei mai buni ajungeau în echipa Tânganului.

Era duminică şi ca de obicei se disputa meciul dintre „Tineri” şi „Bătrâni”. „Tinerii” erau în dificultate: scorul era la un moment dat 4-0 pentru „Bătrâni”. Nu se mai punea decât problema scorului şi noi cei mai mici de vârstă ne luptam doar pentru limitarea eşecului. Am făcut un plonjon disperat la picioarele lui Godac, am reţinut balonul iar acesta mi-a spus în zeflemea: „De ce te mai omori, mă, atâta, tu nu ştii cât e scorul! Nu vezi tabela!”. Adică o tabelă imaginară că una reală nu exista.

O altă reorganizare teritorială a avut consecinţe imediate asupra activităţii fotbalistice. Aşa cum am precizat, la începutul anilor 1960, teritorial aparţineam de raionul Brăneşti, regiunea Bucureşti. Nu îmi amintesc data exactă când s-a produs această reorganizare dar un fapt este cert: în 1962 când am împlinit 14 mi s-a eliberat buletinul de indentitate de la Circa de Poliţie de pe Şoseaua Pantelimon – actualmente Circa 9. Aşa că: adio campionat de fotbal raional. Comuna Cernica a aparţinut teritorial de raionul „23 August”. S-ar părea că eram bucureşteni. Dar nu a fost aşa. Cum se spune pe la noi, nu eram „nici cal, nici măgar”. În aceste condiţii teritoriale fluctuante (de care nu vom scăpa nici în viitor) a fost greu să se vorbească de o activitate sportivă stabilă. Aşa că în acea perioadă a sfârşitului deceniului 7 echipa Tânganului nu era angrenată constant în meciuri oficiale în cadrul vreunui campionat local aşa cum era, de exemplu, vecina noastră Gloria Fundeni. În 1968 a avut loc o altă reformă a administraţiei locale şi în locul raioanelor şi regiunilor (în cazul nostru apartenenţa la raionul bucureştean „23 August”) au fost înfiintaţe judetele iar în marele oraş, sectoarele (în număr de 8).

Din momentul înfiinţării judeţului Ilfov au început şi tatonările pentru organizarea unor campionate proprii pe cele 3 eşaloane clasice: Onoare (Judeţ I), Promoţie (Judeţ II) şi eventual Zonal. Avea o suprafaţă considerabil mai mare decât cea de azi: în sud se întindea până la Dunăre cuprinzând Olteniţa, Spanţov, Chirnogi spre est cuprindea: Mănăstirea, Frăsinet, Valea Argovei până la Lehliu, apoi Ion Roata, Mănăsia, Urziceni, Jilavele, în nord Nuci, Gruiu, Crevedia, în vest Dragomireşti Vale, Bolintin Deal, Cornetu, Mihăileşti, în sud, 30 Decembrie, Valea Dragului, Hotarele...

Aşadar, competiţiile sportive locale erau într-o formă incipientă de organizare.

În lipsa unor documente încercăm să ne aducem aminte: ce meciuri de calificare au fost acestea? Din discuţiile cu martori oculari sau participanţi direcţi (Istrate Tudor-Dudu Rilă) la acele meciuri s-a ajuns la concluzia că acestea erau pentru calificare în Promoţie-Judeţ II. Pentru Onoare-Judeţ I au fost selectate echipe valoroase participante la campionatul Regiunii Bucureşti cum au fost Gloria Fundeni, Unirea Răcari, Unirea Urziceni, Unirea Mănăstirea, Viitorul Chirnogi, probabil şi vreo echipă din Olteniţa (în afară de SNO care era divizionară B). Pentru a se încropi două serii de Promoţie s-au disputat acele meciuri dintre echipele de „mâna a doua” cum era şi Victoria Tânganu în acei ani.

În anul 1968 s-a jucat un meci de calificare, după câte îmi amintesc, pe terenul militar de vizavi de Acumulatorul. Trist l-am pierdut cu 2-3 din vina mea. Eram portarul echipei Victoria aveam (atunci ca şi acum ) doar 169 cm şi golul decisiv l-am luat pe sus. Asta era!. Atunci Nea Cocoş a spus cu năduf: „Ce să mai fac! - dacă îl bag în poartă pe al lui Tărtăcuţă ia goluri pe sus, dacă îl bag pe Pelicanu lui Vânătoru ia goluri pe jos; cum să fac unul din ei?”. Din păcate istoria s-a repetat şi în alt meci, tot de calificare, pe terenul de zgură din complexul „23 August”, în 1968, când am pierdut cu 3-4 golul decisiv a fost încasat de mine în ultimele minute la un duel aerian (se putea altfel!) la un corner. Vina mea a fost pe jumătate, fusesem împins, pe atunci portarii nu erau protejaţi ca acum de parcă ar fi jucători de baschet. Dar m-am consolat: prietenul meu Godăcel, care marcase toate cele 3 goluri ale noastre era asiduu curtat de reprezentanţii echipelor aflaţi pe margine. Pe atunci aproape toate meciurile de categorie inferioară erau urmărite de „scooterii” (cum se spune azi) echipelor superioare. Se vorbea că a fost curtat de cei de la Dacia Brăila, cunoscută pe atunci (ulterior, în 1975, a devenit divizionara B, Progresul Brăila). Dar nu s-a finalizat nimic concret, am plecat în armată şi eu şi el, Godăcel a ajuns la Aluminiu Slatina şi figurează în „Fotbal de la A la Z” (în compania altor doi tângăneni: Ion Sava şi Dumitru Sava) sub numele de Ion Constantin. A nu se confunda cu binecunoscutul pleşuv care a evoluat la Sportul Studenţesc…Şi nici cu celebrul rugbist cu acelaşi nume din Fundeni, flăcăul din Carpaţi care a bătut de unul singur Irlanda...

Cum Tânganu a ratat acele calificări (să le zicem directe - un fel de baraj) a fost nevoită să participe la campionatul Zonal care, în anii următori a fost înfiinţat, după cum vom vedea în capitolul următor. Deci în anul următor Victoria Tânganu a evoluat în Zonal, apoi ani buni în Promoţie-Judeţ II pentru ca la finalul, finalurilor în ediţia 1980/81 să evolueze în Onoare-Judeţ I. Dar despre toate acestea vom vorbi în Capitolul 2.

Un adversar redutabil al portarilor localnici (printre care m-am numărat şi eu) a fost un băiat simpatic: Verginel Bidenie, născut în Tânganu, apăra la echipe din Bucureşti, dar şi în echipa noastră. Era net superior nouă portarilor în activitate de atunci: Ion Ciobanu, Aurică Pelicanu, Mitu lui Cristea, cu plonjoane de adevărat portar. Singurul care s-ar fi putut duela cu el de la egal la egal era Ion Zanea, dar acesta abandonase fotbalul… Pot afirma că Ion al nostru îi era superior: dacă la plonjoane aveau prestaţii aproximativ egale, la ieşiri din poartă pentru blocarea atacanţilor adverşi îi era net superior. Altminteri la una dintre acele ieşiri oportune şi eficace, Ion a fost lovit în nas care a fost deviat. Se zice că acel incident l-a determinat să abandoneze prematur fotbalul... Mama lui Verginel Bidenie era rudă cu binecunoscute familii din Tânganu dar tatăl său, neamţ de origine, a dispărut fără urmă, cel mai probabil în Siberia, după cum ne informează d-nii Stere Cristea şi Stere Badea (Busuioc) un bun cunoscător al familiilor acestor locuri .

Cu aceste consideraţii am încheiat primul capitol al însemnărilor noastre. În capitolele următoare intrăm în istoria mai recentă, aducerile noastre aminte sunt mai proaspete şi nota bene! vom beneficia, pentru prima dată, şi de documente scrise.

• Prec
• Mai departe