Evaluare utilizator: 1 / 5

Steluță activăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă
 

Index articole

CUVÂNT   ÎNAINTE

 

A fost odată ca niciodată...

 

Aşa începe orice poveste a copilăriei noastre.

 

Oare tot ce este real şi peste care trece o perioadă de timp devine poveste?


 

Atunci unde rămân oamenii, unde sunt faptele, unde sunt evenimentele, întâmplările, sentimentele, trăirile, bucuriile şi tristeţile, entuziasmul şi dezamăgirea? În însemnările ce urmează vom încerca, cu ajutorul cititorilor părtaşi (încă în viaţă la evenimentele pe care le vom relata) să readucem în memoria celor care le-au trăit dar şi în mintea celor care ne urmează fapte de viaţă autentice, vremuri de mult apuse, irepetabile („istoria se repetă” spune o cugetare inţeleaptă, dar nu la amănuntul care ţine de fotbalul din…Tânganu). De aceea autorul acestor modeste rânduri a solicitat persoanelor care au fost implicate în evenimentele relatate să vină cu propuneri, corecţii, sugestii aşa încât această încercare, temerară şi unică, să devină o lucrare colectivă. Pe care o lăsăm celor pe care i-am zămislit, i-am iubit, le-am luminat copilăria şi pe care, într-un sens mai puţin elegant, îi forţăm” să-şi mai aducă aminte şi de noi cei care am fost cândva o parte, o părticică, un semn, o arătare în viaţa lor. Ideea acestor rânduri este veche: la o bere, la o şuetă, la un ceas al aducerilor-aminte, la un moment nostalgic când vântul şuieră trist printre pomi, nori sau stâlpi de telegraf dezlegăm baierile trăiştii cu amintiri şi atunci sufletul nostru se înveseleşte şi se întristează concomitent sub imperiul unor vremuri de mult apuse. Şi atunci m-am gândit să le aştern(em) pe o modestă bucată de hârtie…(electronica deocamdata)...

Hotărârea a fost luată într-o zi de noiembrie 2008 ploios şi trist când, autorul acestor rânduri a făcut o vizită terenului din Tânganu. Tristeţe, vorba poetului, „incomensurabilă”. Gunoaie, sticle sparte, sticle de plastic, şiroaie de brazde de plug pe care natura darnică încearcă să le acopere privirilor indiscrete. Aşa arăta terenul de fotbal din Tânganu, leagănul de vise al multora dintre noi. A murit fotbalul din Tânganu? Va muri şi terenul de fotbal încăput pe mâini haine, hrăpăreţe, mercantile aşa cum circulă „un zvon ca o boare” prin urbea noastră?  Până dispare fotbalul din Tânganu (sperăm să nu se întâmple aşa ceva) încercăm să relatăm, din prea multe aduceri aminte, din prea puţine documente, ceea ce a fost. Ce va fi noi nu ştim sau poate nu vom şti… pentru că timpul, în trecerea lui inexorabilă, ne cerne trecându-ne în lumea de dincolo aşa cum a trecut pe mulţi dintre eroii rândurilor ce urmează. Materialul va fi eterogen, nu va avea o curgere cronologică pentru că lipsa documentelor este evidentă. Nimeni nu se gândea în anii `50, ’60 sau ’70, de exemplu, să consemneze pe hârtie evenimentele de atunci. Eram tineri, distraţi, entuziaşti, nepreocupaţi de statistică. Viitorul era ceva mult prea îndepărtat. Să recapitulăm: rândurile de faţă sunt despre cei ce au fost, despre cei care, încă!, mai sunt, pentru cei care, incă!, mai sunt dar şi pentru cei care vor veni.


 

CAPITOLUL I

 

ÎNCEPUTURI

  1. A FOST ODATĂ... FOTBAL ÎN TÂNGANU

Pentru aceste prime rânduri din această modestă microistorie despre fotbalul din Tânganu ne-am adresat unui veteran, martor ocular al acelor începuturi fotbalistice, un păstrător autorizat şi pasionat al amintirilor despre oamenii (nu doar despre fotbalişti) şi faptele acestor locuri, acelor timpuri. Este vorba despre un fiu al Tânganului, profesorul pensionar Stere Cristea. Şi pentru că am convenit că în lucrarea de faţă să folosim, pentru o mai uşoară identificare, şi poreclele sau descendenţa familială, să precizăm că este vorba de „Stere al lui Turugă”.

 

Activitatea fotbalistică în satul Tânganu a început, aşa cum precizează domnul profesor, cam prin anii 1946-1948. Era o perioadă în care fotbalul românesc, cu o fabuloasă istorie în perioada interbelică, s-a relansat spectaculos după depăşirea tragediilor războiului. Şi cum Tânganu este la „o asvârlitură de băţ” de Bucureşti influenţa, pe linie sportivă, a fost binefăcătoare. Păstrând proporţiile putem spune că fotbalul tângănean s-a lansat odată cu marile echipe bucureştene: CCA (Steaua) şi Dinamo. Reginele încoronate (cu titluri de campioane) ale fotbalului românesc erau, însă, echipele ardelene: I.T. Arad (viitoarea UTA) şi I.C. Oradea (pe trunchiul căreia s-au născut viitoarele: Crişul Oradea şi actualul FC Bihor).

 

Înainte de a intra în detaliile componenţei echipelor protagoniste să precizăm, cu ajutorul d-lui profesor Stere Cristea, câteva dintre regulile şi condiţiile în care se desfăşurau meciurile acelor timpuri... Barele porţilor erau din lemn de tei (erau mai drepte, deşi nu prea rezistente) aduse din pădure cu consimţământul pădurarului din acele vremuri Ion D. Gheorghe (Dode Păduraru). Să precizăm că barele transversale ale celor din Tânganu erau din lemn, evident tot de tei. În Fundeni {terenul era în Pisicari) barele laterale erau tot din lemn dar cea transversală era o frânghie, care după terminarea meciurilor era depozitată la o casă din apropiere. Ori era pădurea prea departe ori nu aveau un.... Dode Păduraru... Interesant este că barele din lemn nu se furau. Pe când azi în democraţia neocapitalistă... Ca o curiozitate fiul lui Dode Păduraru, Gogu zis Tucioasa care, se spune, a fost un tip hâtru, mereu vesel şi pus pe glume, era organizatorul tradiţionalului „Tarbac”. Acesta se desfăşura pe maidanul satului aflat pe actuala locaţie a unei case particulare. Acest obicei secular avea ca obiect atârnarea unei tinichele de coada aşa-zisilor câini puturoşi aduşi de stăpânii lor. Prin acest „leac”, chipurile, deveneau răi şi deci buni păzitori ai stăpânilor. Este de la sine înţeles, că pentru farmecul spectacolului nu erau aduşi doar câinii nevolnici... Acest spectaculos şi amuzant eveniment se întâmpla în prima zi de luni, după Lăsata Secului, care marca începutul Postului Paştelui.

 

Meciurile erau anunţate prin viu grai... mioritic (d-l Stere Cristea le spune fermecător, exotic-românesc: „provocări”). Jucătorii se adunau la terenul anunţat. În funcţie de numărul celor prezenţi se stabilea şi numărul combatanţilor din teren: 5 la 5, 8 la 8... Erau rare cazurile când se ajungea la 11 la 11. Trebuie să fim întelegători: erau alte vremuri, era alta densitatea populaţiei, era alta răspândirea fotbalului. Acum în prag de deceniu 2, mileniu 3 ne este greu să adunăm 11 jucători pentru meciuri intercomunale!

 

Să trecem la componenţa echipei acelor începuturi.

 

Începem cu Cosma Ivan (Ganea lui Manea). Născut la 14 august 1928 a fost primul portar de fotbal din istoria fotbalului tângănean, adică în anii de după război, până la 20 mai 1950 când a fost încorporat. Dintre jucătorii cu care a evoluat în acei ani ne aminteşte pe Marin Zdruică, Radu Gheorghe (Ghiţă Mocanu), Titi Bodu, Gogu lui Damian (Popeda), Michi Cosma (fratele lui nea Cocoş), Guţă Ţigănuş, Arghirescu Aurel, băiatul lui Arghirescu Tudor (Grecu) cunoscutul proprietar de pământuri din Tânganu. Şi bineînţeles nelipsitul, pe parcursul acestor rânduri, Cosma Tudor (Cocoş). La eliberarea din armată (care, în acea perioadă, era de 3 ani) a găsit postul ocupat de Tolea (numele întreg Bucinski Anatolie, evident Tolea era diminutivul alintător al prenumelui) fiul unuia dintre preoţii satului Tânganu. Era foarte bun portar, înalt (peste 1,80 m), solid (pe linia portarilor din acea vreme impusă, în special, de englezi) în aşa fel încât cel care se lovea de el cădea urgent (pe atunci nu se acorda 11 metri la orice contact cu portarul). Provenind dintr-o familie de intelectuali (mama sa era o femeie foarte cultă şi de o bunătate rară) a părăsit satul nostru urmându-şi destinul pe alte meleaguri. A pierdut un fiu şi apoi în urmă cu vreo câţiva ani şi el a păşit în teritoriul amintirilor. Domnul Stere Cristea ne spune că i se mai spunea şi Atolea. Se întreabă (şi ne întrebăm şi noi) dacă are vreo legătură cu porecla unchiului meu (fratele tatălui) care era chiar... Atolea... Să continuăm cu iniţiatorii celui de-al doilea nucleu al fotbalului tângănean petrecut la începutul anilor ‘50. Începem cu Popescu Victor (fiul preotului Popescu Ionică) pe atunci student anul I la medicină şi el trecut în lumea amintirilor. Apoi Cristea Ion (zis şi Bombonică, fratele mai mare al domnului Stere Cristea) pe atunci elev la liceul militar clasa a 8-a, ulterior student la agronomie. Şi desigur animatorul a peste 40 de ani al fotbalului tângănean Cosma Tudor (Cocoş-Moşu) care (născut în 1926) avea pe atunci peste 24 de ani. Să continuăm prezentările: amintiţii de Ganea lui Manea: Titi lui Bodu (văr cu Nea Cocoş; casa lor este cea lipită de a lui Dudei, a fost inginer şi a ocupat funcţii importante), Sava Gheorghe (Guţă al lui Ţigănuş, rudă cu cunoscuta familie de fotbalişti cu care ne vom întîlni des pe parcursul acestei microistorii: Ion, Dumitru şi Cristian Sava), Petrică Roşu (Coţomeagă), Nicolae Marin (Marin Zdruică-Orezarul, ginerele lui Tudorică Ştefan care avea casa lipită de curtea bisericii), de fraţii lui nea Cocoş, Cosma Vasile şi Cosma Aurică zis Michi ai lui Mieluş Joian, Gogu lui Damian (Popeda). Apoi Nicoară Ion (de fapt Ion Ion zis şi „Ion al lui Damian”, tatăl unei alte pleiade ne fotbalişti cu care, deasemenea, ne vom întâlni mai departe: Nicoară Sterică, Ion Constantin, Ion Petre), fratele mijlociu al domnului Stere Cristea, Cristea Gheorghe pe atunci elev la Liceul de Băieţi nr. 3 din Bucureşti. Acesta era jucător doar la nevoie, dar mai mult folosit ca arbitru. Nu trebuie uitat nici Mircea Panaiot fiul „coanei Marioara” cea care a lăsat moştenire Tânganului o clădire solidă care a servit mulţi ani ca „Şcoala mică” iar acum este o modernă grădiniţă pentru copiii satului. În funcţie de necesitate era folosit şi unul dintre veteranii de vârstă de azi, Dudei. Acea echipă a evoluat, normal, în meciuri amicale cu satele învecinate. Nu se punea atunci problema unei competiţii organizate pe plan local (raional). Meciurile se disputau cu Cernica (avea terenul de fotbal pe lunca de sub cimitir) sat unde, işi aminteşte domnul Stere Cristea, evoluau Emil şi Nicu lui Neamţu sau (după cum îşi aminteşte domnul Ganea lui Manea) Costin Buchii (fratele lui Tomiţă Manea, tatăl cunoscutului fotbalist de mai târziu, Dumitru Manea, care a evoluat la Steaua, Sportul Studenţesc, Mecanică Fină şi în „naţionala” României) sau cu Bălăceanca, sat care avea terenul pe lunca de la intrarea dinspre Cernica, pe partea stângă. Portar era un anume Marin Ciotoran care la un meci a apărut cu o caciulă ţuguiată, caraghioasă, luată, probabil, de la vreun copil care păstea vacile pe păşunea din apropiere. Se pare că ai noştri tângăneni nu prea trăgeau des la poartă şi îl luase pe bietul portar frigul şi nu frica de atacanţii adverşi...

 

În preajma pionierilor fotbalului tângănean apăreau germenii/vlăstarele vedetelor de mai târziu: Tudorică al lui Iosif (Cosma Tudor, Mafoame de mai târziu), Nicu Şindiu, Oprea Marin-Patile, Mieluş al lui Ridiche şi cu voia dvs. Stere Cristea. Mai apar nume pe care memoria noastră de muritori-trecători nu le reţine decât din cele spuse de cei care nu mai sunt. Să le amintim: Florea al Ghinuţii, Nole al lui Dănilă (Ştefan Emanoil fiul Didinii lui Dănilă, frate cu Geta Dănilă), Marinuş al lui Marin Agentu (avea casa lânga familia Sava, fără gard despărţitor şi când se încingea câte o partidă de fotbal în acea curte, Ion Sava le aducea mingea „arzându-i” şi el câte un şut!), Pădureanu Constantin – zis Ţapu (foarte bun jucător de fotbal), Oiţă al lui Florea Cocoşatu-Croitoru (acum pensionar, care după ştiinţa noastră a ocupat o funcţie importantă). Apar şi nume noi cu care ne vom mai întilni în paginile următoare: Zamfir (Tudor Zamfir), Ştefan Alexandru (Ţigaie), Tache Ion (Băşinică). D-l Stere Cristea ne-a prezentat şi o fotografie pe care o prezentăm în continuare făcută pe terenul „De la Vâltoare”:

 

istorie fotbalistica cernica tanganu

 

În această fotografie apar (de la stânga la dreapta: Oprea Marin (zis şi Şinu lui Patile), Simion Ion (Oiţă), Emanoil (Nole) fratele Getei lui Dănilă, Stere Cristea (cu batista la gât) şi Mieluş al lui Ridiche. Aparatul de fotografiat, o raritate pe vremea aceea, a fost adus de Nole, pe atunci elev la Şcoala profesională de arte grafice. Mingea cu care s-a jucat era de...volei făcută cadou domnului Stere Cristea de fratele său mai mare...

 

Este aproape inutil să mai precizăm că în acele vremuri o minge de fotbal (fie ea şi de...volei) era o raritate... Altminteri puştii care asistau pe margine deabia aşteptau momentul ca o minge ieşită din spaţiul de joc să fie „palită” şi de ei... Era o desfătare să lovească miraculosul obiect rotund. Astăzi pare poveste... dar adevărul este unul singur...

 

Acestea sunt primele amănunte interesante, picante, pe care domnul profesor ni le-a oferit cu multă amabilitate. Noi ne vom continua periplul nostru fotbalistic-tângănean. Şi avem multe de povestit. Suntem doar la început...

  1. AVENTURA FOTBALISTICĂ TÂNGĂNEANĂ CONTINUĂ

Am început aceste însemnări cu amintirile unor veterani. Am dat „Cezarului ce este al Cezarului”. Adică întâietate acelora graţie cărora s-a născut fotbalul în Tânganu. Permiteţi aceluia care, cu ajutorul neprecupeţit al Dvs, stimaţi cititori, aşterne pe hârtie aceste rânduri/gânduri/fapte fotbalistice şi de viaţă, să continue cu amintirile proprii care încep de pe undeva din îndepărtatul an 1955...

 

Erau alte timpuri, copiii păşteau vitele, iar contactul cu fotbalul era aproape inexistent. Acum, cu ajutorul neprecupeţit al mass-mediei, orice copil de 5 ani ia contact cu fotbalul mare, ştie de Steaua, mai ales, ba chiar şi de Real Madrid sau Arsenal. Primul contact real, fizic, cu fotbalul l-am luat la 7 ani când am început scoala primară la „Şcoala mică” din curtea şi clădirea „Coanei Marioara” fosta proprietară a locaţiei. Acolo băieţii mai mari jucau cu celebrele, pe atunci, mingi de cauciuc, în curtea încăpătoare a şcolii, un joc, aflam şi noi atunci, care se numea „fotbal”. Fiind mai mic m-au plasat între două căciuli şi mi-au spus să mă aţin la ea, adică la minge, când vine spre mine. Aceste afirmaţii par de necrezut, aşa cum spuneam, nu existau radiouri, câţiva aveau difuzoare, iar de televizoare nici nu putea fi vorba (eram în 1955, TVR a fost înfiinţată în 1957) deci contactul cu fotbalul adevărat, cu regulile sale era iluzoriu. Desigur că am văzut „băieţi bătând mingea” dar regulile adevărate ale fotbalului le-am învătat doar la şcoala primară. N-am înţeles, la prima apariţie, de ce atunci când nărăvaşa minge trecea pe lângă mine, printre cele două căciuli, unii dintre băieţi strigau bucuroşi: „Ăla e!”. Aşa am început să învăţ regulile unui joc care avea să-mi marcheze profund viaţa. Domnul profesor Stere Cristea ne-a povestit cum se mirau femeile când fotbaliştii izbeau mingea cu capul şi că acest obiect mare şi rotund nu le spărgea ţeasta. Zâmbim, desigur, dar de acolo s-a plecat şi s-a ajuns la fotbalul de azi.

 

Primele discuţii despre „fotbalul mare” le-am avut cu prietenul meu de o viaţă, Ion Constantin, cunoscut sub celebrul supranume „Godăcel”, aşa cum îl voi numi în continuare. Să precizăm că „fotbalul mare” avea două semnificaţii: fotbalul şi fotbaliştii din satul nostru, Tânganu şi cei din perimetrul naţional. Păşteam vacile pe două paşuni învecinate, cât era ziua de mare. Puţin mai târziu lângă cele două păşuni a apărut si o a treia, „gestionată” de Muşat Gheorghe (cunoscutul jucător: „Talanga” de mai târziu), cu care ne vom întâlni în paginile următoare. Vacile lacome păşteau zi-lumină şi noi trebuia să fim la datoria noastră de copii ai acelor timpuri, adică lângă ele, de dimineaţa până înspre înserat. Subiectul preferat a devenit fotbalul.

 

Am început cu fotbalul local. Fratele lui Godăcel, Ion Nicolae, mai mare cu opt ani decât noi, poreclit Godac, era un fotbalist cunoscut al acelor timpuri şi îl lua cu el şi pe prichindelul de doar câţiva ani... Aşa am aflat de terenul de la „Antiaeriană”. Acolo exista o unitate a armatei române din centura de protecţie militară a Capitalei, avea şi un teren de fotbal pe care au evoluat şi pionierii fotbalului tângănean de atunci. În anii 1959-60 unitatea militară a fost desfiinţată şi odată cu ea şi terenul de fotbal de la „Antiaeriană” au intrat în amintire, clădirea a mai dăinuit vreo câţiva ani, apoi a dispărut în totalitate, singura urmă vizibilă, peste ani, a rămas terenul arabil, arid, nu prea propice pentru agricultură. Personal nu am văzut acest teren de fotbal. A rămas doar legenda... Primele terenuri de fotbal ale satului Tânganu au fost pe lunca din apropierea aşa-zisei „sosele” care ne lega de Cernica. Primul a fost undeva între proprietatea lui Urloi şi a lui Grecu – zis „La Vâltoare”. Cum acesta a fost invadat de... muşuroaie de cârtiţe (ne informează tot d-l Stere Cristea) s-a decis schimbarea locaţiei, următoarea a fost, tot pe lunca Colentinei, dar mai aproape de sat, accesul se făcea pe uliţa lui Zuzea de unde şi binecunoscuta denumire „terenul de la Zuzea”, denumire căreia nu i-am găsit (deocamdată) nici o explicaţie plauzibilă. Fotbalul a câstigat „teren” iar terenul de „La Vâltoare” era prea depărtat de sat aşa că doritorilor de fotbal incipient le era, oarecum, incomod să se deplaseze, de exemplu seara, până acolo pentru „o miuţă”... Primul contact cu fotbalul local l-am avut într-o duminică pe noul teren din lunca (pe atunci, ca şi acum, cam îndepărtată) a Colentinei la care aveam acces prin „drumul de la Zuzea”. Ghid, evident, Godăcel. Era un meci între „Tineri” şi „Bătrâni”, formulă care s-a menţinut zeci de ani în meciurile strict locale atunci când echipa (sau echipele, după cum vom vedea mai târziu) Tânganului nu erau angrenate în competiţii local-raionale sau judeţene, în meciuri amicale cu echipele din satele învecinate sau de pe linia Bucureşti-Olteniţa. Pe atunci în echipa „Tinerilor” evoluau numai fotbalişti „fără armata făcută” iar în cea a „Bătrânilor” numai cei „cu armata făcută”. Această regulă s-a menţinut mult timp până când s-a constatat că cei „fără” sunt prea puţini iar cei „cu” sunt prea mulţi şi atunci s-a stabilit o limită de vârstă la mica înţelegere. Să încerc să-mi amintesc numele celor care evoluau în echipele sus-amintite: la „Bătrâni” lider incontestabil era Cosma Tudor (Nea Cocoş) apoi: Mihalache Gheorghe (Coamă), Cosma Tudor (Mafoame), Nicoară Mieluş (Cotoiu), Ion Gheorghe (Gogu Damian - „Pobeda”), Nicu Şindiu, Oprea Marin (Şinu lui Patile), Fane Megheş, Mieluş al lui Ridichie şi alţii.

 

La „Tineri” în poartă îmi amintesc bine era Zanea Ion, apoi amintitul Godac, Preda Constantin („Creţu”)… De alţii nu îmi mai amintesc, din acel meci, care m-a marcat profund.. Terenul avea bare din lemn dar nu avea plase. Am făcut înconjurul terenului cu ghidul meu şi ajungând în dreptul porţii „Tinerilor”, buclucaşa minge se îndrepta imperturbabilă în poartă, pe lânga portar, aproape de bară. Deci gol! Atunci Godăcel a pălit-o cu îndrăzneala lui specifică. „A fost gol, nu a fost gol?” A ieşit scandal iar „Godac cel mic” a fost alergat prin luncă, a fugit şi a scăpat de câteva scatoalce. Nu-mi amintesc dacă s-a considerat gol valabil dar de câştigat au câştigat „Bătrânii”. Conform unei tradiţii încetăţenite şi menţinute peste timp câştigătorii (mereu s-a jucat pe sume simbolice – atunci, totuşi, 10 lei nu erau prea puţini...) au băut bere la „bodega lui nea Mitică”. Aceasta era o veche cârciumă cu pivniţă cu chepeng, cu prispă pe două laturi cu un gărduleţ (verde) de scânduri, local care aducea cu unul din Vestul Sălbatic. În anii de mai târziu un prieten din Bucureşti, care a fost la noi în vizită, m-a întrebat unde sunt caii legaţi de stâlpii gărduleţului. „Bătrânii” s-au dus să vadă un meci de fotbal la Nea Cocoş care deţinea singurul televizor din sat după proaspăt înfiinţata televiziune naţională. Favoriţi să participe la regalul fotbalistic naţional televizat erau, evident, pe lângă coechipierii lui Nea Cocoş şi câţiva… invitaţi. Era în vara lui 1958.

  1. DESPRE FOTBALUL ROMÂNESC PE MELEAGURI TÂNGĂNENE

După ce ne lămurirăm, foarte pe scurt, cum stăm cu fotbalul local să aruncăm o privire şi asupra fotbalului de dincolo de hotarele Tânganului. De la început să precizăm că idolul copiilor acelor ani era Titus Ozon, căruia ii atribuiam calitaţi fotbalistice magice. Născut în anul 1927, a jucat la Dinamo Braşov, Dinamo Bucureşti, Progresul Bucureşti (1955-1958) şi Rapid Bucureşti (1958-1964). Un alt idol a fost Ştefan Dobay cel care, în mintea noastră de copii, omorâse maimuţa cu un şut năprasnic. Se povestea că, la un meci internaţional cu o echipă africană, în poarta oaspeţilor, era o maimuţă căreia era imposibil să-i marci gol. Făcea salturi inimaginabile din bară în bară. Atunci bombardierul nostru a prins un şut formidabil, maimuţa a fost la post dar forţa şutului a aruncat-o în plasă…fără suflare. Să mai precizăm că faimosul jucător a facut parte din cvintetul celebru al Ripensiei Timişoara, cea mai bună echipă interbelică: Bindea-Beke-Schwartz-Ciolac-Dobay. Surprinzător se vorbea în termeni elogioşi despre portarul Progresului Bucureşti, cunoscuta şi simpatizata echipă din acea vreme, trecut de mult în uitare, Mândru (pe care nu-l consemnează lucrările de istoria fotbalului consultate de noi). Şi bineînţeles de marele Voinescu, apoi de Toma, de Constantin, de Petchowsky, de Tătaru, de Dinulescu şi alte câteva nume celebre care ajungeau... totuşi la Tânganu. Sursele de informare, în afară de cele verbale, mai erau şi bucăţile de ziar, pe care le găseam pe unde te miri, în care căutam, cu înfrigurare, rubrica de sport.

 

Primul meci de fotbal l-am ascultat la difuzorul lui Gogu-Lixandru Babilicuţii. A fost finala Cupei României, ediţia 1958, între Progresul Bucureşti şi Ştiinţa Timişoara. Scorul a fost stupefiant: 1-0 pentru Ştiinţa (după ce în campionat Progresul învinsese cu… 7-0!!). Pentru mine a fost o profundă dezamăgire: credeam că, în momentul în care se pronunţa numele lui Ozon, acesta trebuia musai să-i dribleze pe toţi şi să marcheze gol. Numele lui a fost pronunţat de crainic de vreo câteva ori fără vreun efect concret. Apoi Ozon a trecut la Rapid şi pot spune că eu am devenit rapidist din dragoste faţă de Ozon şi faţă de trenurile care mi-au fascinat copilăria. Urmăream fascinat „şarpele”, care venea pe calea ferată, pe lunca Dâmboviţei, dinspre gara Cernica, spre cea a Tânganului. Era o trambulină care trebuia să ne ducă în lumea largă pentru o altă viaţă decât cea de paznici de vaci… Şi aşa a fost pentru noi toţi, stimaţi consăteni-cititori ai acestor rânduri. Numai că noi cei „de lângă şine” am devenit în mare majoritate (si) rapidişti pentru că am fost… prea aproape de uriaşul miriapod. Aşa a explicat Godăcel regretatului jucător Turcu (Rusu Nicolae) atunci când, în 1986, Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni, opţiunea noastră pentru prea modestul pe atunci, Rapid…

 

Primul meci vizionat la televizorul (polonez) de la sediul CAP Tânganu a fost Rapid-Dinamo împreună cu acelaşi inseparabil Godăcel din returul ediţiei de campionat 1961/1962... A câştigat Rapid cu 1-0, gol marcat de magicianul Ozon din 11 metri. Îmi amintesc că mingea a lovit una dintre barele de susţinere a plasei şi a revenit în teren iar eu, zăpăcit, l-am întrebat pe Godăcel dacă a fost gol, la care el, cu ironia lui specifică, m-a întrebat la ce meci mă uitam. Precizare importantă: pe atunci nu erau reluări de faze importante.

  1. PRIMUL DUO PENTRU ISTORIE: UNIREA ŞI VICTORIA TÂNGANU

În Tânganu existau două şcoli elementare de 4 clase conduse de nume de referinţă pentru învăţământul local, „Şcoala mare” având în frunte pe doamna Iliescu, secondată de doamnele Storcescu şi Duca Olga şi „Şcoala mică” ale cărei destine erau în mâna doamnei Borteş Gheorghiţa cunoscută sub numele de „Domnişoara Gica” având alături pe tânăra şi entuziasta Anişoara Budileanu. S-a născut ideea, având-o protagonistă pe Anişoara Budileanu, de a înfiinţa o echipă de fotbal în zona de sud a Tânganului (din care proveneau şi elevii pentru „Şcoala mică”) în competiţie cu deja existenta, Victoria Tânganu. Aşa a apărut meteorica Unirea Tânganu, cu acte în regulă, înscrisă în competiţiile oficiale existente în acea vreme la nivelul raionului Brăneşti din regiunea Bucureşti. Să ne concentrăm pentru a ne readuce în memorie numele celor care evoluau în acele echipe, în care prima (Unirea) a devenit o ţintă mult prea îndepărtată pentru mintea noastră trecută prin atâtea. Victoria, avea în frunte pe neobositul animator sportiv, Cosma Tudor-Nea Cocoş, zis şi Moşu pentru longevitatea sa deosebită. A evoluat în echipă până la 42 ani, o vârstă matusalemică pentru acei ani. Ceilalţi jucători, care evoluau pe la finele deceniului 6, în primul rând cei amintiţi mai sus: Zanea Ion, cel mai talentat portar pe care l-a avut vreodată Tânganu, la „becie” (fundaşi) Mihalache Gheorghe-Coamă, regretatul Cosma Tudor-Mafoame, Fane Megheş, mijlocaşi: Ion Nicolae (Godac), Oprea Marin (Şinu Patile), atacanţi: Nicoară Mieluş (Cotoiu), Nicu Şindiu, Ion Gheorghe (Gogu Damian), Milea Gheorghe (Oitoapă). Apoi au apărut: Turcitu Gheorghe (Gogu Cheşa) şi Tudor Zamfir. La începutul anilor ‘60 au apărut alţi jucători printre care binecunoscutul cuplu de mijlocaşi Tache Ion (Băşinică) – Ştefan Alexandru (Ţigae), atacantul Zamfir Nicolae (Nicu lui Poroma), Iordache Mircea (Dospitu), foarte tinerii, pe atunci State Vasile (Pocăitu), Gheorghe Ion (Nită) şi să nu-l uităm pe un alt animator de frunte al fotbalului tângănean şi el dispărut prematur, Ion Ciobanu (1938-1982), jucător polivalent, a evoluat ca portar (la nevoie) şi fundaş stânga (de obicei). A fost cel mai bun „aruncător” de la margine, dar despre el vom vorbi in continuare... Un nume cu totul aparte l-a reprezentat unul dintre cei mai talentaţi jucători născuţi pe la noi (în anul 1943): Simion Gheorghe-Ţicu. Talent nativ incontestabil, a plecat de tânăr din Tânganu, noi nu l-am mai putut urmări şi s-a pierdut în imensitatea oraşului fără să lase în urma lui cariera fotbalistică pe care o promitea.

 

De partea cealaltă Unirea, având ca punct de reper „Şcoala mică”, a strâns sub numele său jucători mai modeşti dintre care amintim pe cel provenit de la Victoria, Godac, apoi portar era Ilie Marin (Pircă), fraţii Meilă-Mamonu (Costică, Marin, Ion), fraţii Dumitrică (Gogu, cel mai bun executant al spectaculosului procedeu fotbalistic numit „foarfecă” si Puiaţă), Tănase-Cacabela (cel mai bun jucător „de peste linie” adică din vechiul Tânganu-Moară), inimosul Preda Costică (Creţu), fraţii Bocea (Tudor şi Nicolae), Florea al Buni, Sandu Meiţă, Ion Baraitan, Sandu Lelei, Victor Stoian, State Vasile (Pocăitu) pe care l-am amintit şi la Victoria dar care s-a alăturat colegilor de cartier, Coţain cel care juca întotdeauna desculţ şi alţii. Terenul de pregătire era sub fosta moară „a lui Nelu” numit duios „Sălcioara”. Şi câte amintiri frumoase ne leagă de terenul acela ceva mai mare decât un teren de handbal! Acolo s-a remarcat un portar de mare talent care, ca şi Ţicu, a plecat de tânăr de la noi şi nu am mai avut nicio informaţie despre el. Numele său:Zamfir Constantin – Abâldâiac.

 

Dupa câţiva ani, „Sălcioara” s-a mutat în curtea „Grădiniţei” (şi pe un teren alăturat) din şcoala elementară de patru clase unde am învătat eu, Godăcel, Dumitrică Florea-Verde şi alţi „sudici”. De acolo au apărut talente autentice. Cel mai reprezentativ a fost Popescu George (Icelărie) despre care vom vorbi mai în amănunt în capitolele următoare. De meciuri, competiţii, rezultate concrete nu ne mai amintim. Apariţie meteorică pe firmamentul fotbalului local, Unirea Tânganu, a dispărut discret, aşa cum a apărut. Doar memoria noastră colectivă a mai reţinut fragmente de viaţă fotbalistică din timpuri demult apuse.

  1. MICROISTORIA CELOR PATRU TERENURI TÂNGĂNENE

Istoria terenurilor din luncă: cel „de la Urloi” (sau „La vâltoare”) şi cel „de la Zuzea” cum vă spuneam s-a încheiat brusc, apărând pentru o foarte scurtă vreme ”Terenul de la Pisc” sau de la „Valea Călugăriţei” cum îmi spun colaboratorii mei în realizarea acestor însemnări, în triunghiul format dintre pădure (două laturi) şi şosea. Era plasat în locul, unde, în timpuri istorice, se afla balta Colentinei care proteja, eficient, mănăstirea Tânganului în partea de vest. Muşat Gheorghe precizează că acest transfer nefericit a fost generat de transformarea luncii – deci şi a „terenului de la Zuzea” - în grădini legumicole aparţinând de IAS Fundeni. De acel teren mă leagă doar câteva amintiri: acolo am văzut, pentru prima dată, un arbitru de fotbal, celebrul pe atunci pe meleagurile noastre, Marius Leonte, şi apariţia a doi tineri jucători de atac rapizi, eficienţi: Tudor Zamfir şi Turcitu Gheorghe (Gogu Cheşa - proaspăt eliberat din armată, era încă tuns chilug) în meciuri cu echipele satelor vecine în campionatul raional. Şi încă o amintire: într-un meci cu Frunzăneşti, jucătorii lor şutau sistematic peste poartă. Un spectator hâtru a spus: „Ăştia trag peste poartă că au mâncat mult peşte”, fundenenii (în care includem şi pe cei din Frunzăneşti), având bălţi de jur-impejur...

 

Viaţa terenului de la pisc a fost foarte scurtă. Era o zonă inundabilă şi, aşa cum am mai spus puţin mai inainte, acolo era balta care, pe timpuri, apăra dinspre vest vestita mănăstire Tânganu. Apele năvăleau în anotimpuri mai ploioase aşa că s-a căutat o altă locaţie. Următoarea tentativă a fost în zona numită „La ării” dar din cauza unei reţele de electrificare s-a recurs la actuala locaţie din centrul satului, lângă cimitir, mutare foarte inspirată acesta devenind zeci şi zeci de ani cam totul pentru locuitorii de sex masculin ai satului nostru: fotbal, întâlniri prieteneşti, o bere la iarbă verde, un joc de cărţi, o partidă de table sau de şah, ceva „babaroase”…

 

Primul meci în care am evoluat, ca portar, pe noul teren s-a produs în toamna anului 1961, într-un meci dintre Şcoala elementară din Cernica şi Şcoala elementară din Tânganu. Pentru înţelegere trebuie făcute câteva precizări: până în anul 1960 Tânganu a avut, aşa cum am arătat mai sus, două şcoli elementare de 4 clase. Începând cu anul şcolar 1960/1961 a fost înfiinţată, în Tânganu, Şcoala elementară de 7 clase pentru aceia care s-au născut în anul 1949 şi de 8 clase pentru cei născuţi în anul 1950 şi următorii şi au urmat cursurile elementare complete în satul nostru. A fost generaţia lui Istrate Tudor, Badea Sterea, Matei Ion, Iordache Marin, Tache Mircea, etc. Generaţiile născute înainte de anul 1948 au făcut şcoala elementară în trei dintre satele apropiate: Cernica, Bălăceanca şi Fundeni. De menţionat că fiecare era „capitală” de comună. Bălăceanca şi Poşta formau comuna Bălăceanca aşa că aveau scoală elementară în reşedinţa comunei. Pentru generaţia mea, a acelora născuţi în anul 1948, s-a luat decizia, la nivel de Inspectorat şcolar raional, să ne completăm studiile elementare numai în comuna de care aparţinem. Aşa că eu, Godăcel, Dumitrică Florea-Verde, Stoian Vasile-Oţetaru, Pârvu Nicolae-Leonte şi alţii (în total 10 elevi din Tânganu, plus două fete) am absolvit clasele V – VII la Cernica, între anii 1959-1962. Aşa că debutul meu pe terenul din Tânganu s-a făcut pe când evoluam ca portar al echipei Şcolii elementare din Cernica. În echipa „Cernica” formată în majoritate din elevi din clasa a VII-a au evoluat jucători de valoare. Pe lângă tângănenii Godăcel sau Pârvu Nicolae-Leonte, jucau Arghirescu Titel sau Florea Goreaţă din Căldăraru dar şi cernicaşii Bucur Vasile dar mai ales Dumitru Manea cel care va ajunge până în echipa natională a României (pentru care a îmbrăcat tricoul de 3 ori). Meciul a fost foarte disputat deşi echipa din Tanganu era formată din elevi de clasa a VI-a (normal: a VII-a nu exista încă..) a opus o rezistenţă acerbă. În cele din urmă a câştigat „Cernica” cu 5-4 dar numai datorită „buldozerului” Mitică Manea („Manea grosu şi arţăgosu” cum îl gratulam noi parodiind balada „Toma Alimoş”). Era o forţă a naturii pe lânga noi, prichindeii de atunci, a luat de vreo 3 ori mingea pe cont propriu, „a arat terenul”, a marcat şi a înclinat, decisiv, balanţa în favoarea echipei sale.

 

Şi o amintire personală: eram pe acest teren în vara lui 1962 când am aflat veşti de la finala Cupei României, ediţia 1961/1962, CCA - Rapid. Cineva a adus vestea că Rapidul a egalat, 1-1, prin…Titus Ozon, scorul fusese deschis de Viorel Mateianu. A fost un foc de paie pentru că Voinea, Constantin, de două ori şi Raksy au dus scorul la 5-1 pentru CCA (Steaua).

  1. FOTBALUL TÂNGĂNEAN ÎN ANII ‘60

În primul deceniu de existenţă, până spre sfârşitul anilor ‘60, pe acest teren s-au jucat meciuri sporadice în campionatele raionale sau judeţene (teritorial am aparţinut de raionul Brăneşti din regiunea Bucureşti, apoi de raionul 23 August din Bucureşti iar spre finalul deceniului 7 de judeţul Ilfov), cu amintitele Unirea şi Victoria. Dar cele mai multe erau meciurile amicale cu vecinii noştri, meciurile tradiţionale de duminica dintre „Tineri” şi „Bătrâni” şi ceva ce este nerealizabil în ziua de azi: meciuri între noi, consătenii, în fiecare seară.

 

Să le luăm pe rând.

 

Sa dăm proritate „naţionalei” Tânganului acelor timpuri şi să prezentăm pentru început loturile a două perioade:

 

Între anii 1962-1965 în poarta în locul lui Zanea Ion, care, în urma unei accidentări s-a retras, a apărut un alt portar talentat: Gheorghe al Matilichi. Din păcate nici el, ca şi alţii, după cum am văzut deja, după cum vom mai vedea, nu a avut şansa sau posibilitatea să-şi confirme talentul. A plecat şi el în marele oraş de alături şi... i-am pierdut urma. Prezentăm şi componenţa celor trei compartimente cu precizarea că plasarea pe posturi este, logic, orientativă.

 

Fundaşi: veteranul Mihalache Gheorghe (Coamă), Muşat Gheorghe (Talanga), Iordache Mircea (Dospitu), Turcitu Gheorghe (Cheşa), Andrei Tudor (Cinie), Cosma Tudor (Mafoame), Ion Ciobanu, Meilă Ion (Curcă).

 

Mijlocaşi: Tache Ion (Băşinică), Ştefan Alexandru (Ţigae), Simion Gheorghe (Ţicu Cârpitu), State Vasile (Pocăitu), Ion Nicolae (Godac), Gheorghe Ion (Nită), Preda Constantin (Creţu).

 

Atacanţi: Tudor Zamfir, Cosma Tudor (Nea Cocoş), Sava Ion (Gagă), Marcu Marin (Nuş), Zamfir Nicolae (Nicu Poroma)...

 

Sa prezentăm, evident cu scuzele de rigoare pentru cei nemenţionaţi şi lotul de jucători care au evoluat prin anii 1966-1967 care a fost o combinaţie între vechea şi noua generaţie care se năştea şi gratie „terenului central” accesibil tuturor la orice oră. Portari: Nichita Vasile (Gogoşaru), Preda Dumitru (Mitu lui Cristea)

 

Fundaşi: Andrei Tudor (Cinie), Muşat Gheorghe (Talanga), Iordache Mircea (Dospitu), Ciobanu Ion, Meilă Ion (Curcă).

 

Mijlocaşi: State Vasile (Pocăitu), Simion Gheorghe (Ţicu Cârpitu), Gheorghe Ion (Nită), Ion Nicolae (Godac), Ivan Tudor (Dudel), Grigore Mihai (Fâsâiac), Preda Constantin (Creţu).

 

Atacanţi: Cosma Tudor (Cocoş), Sava Ion (Gagă), Marcu Marin (Nuş).

 

Încă un meci amical deosebit disputat, în acei ani, disputat la Vasilaţi. Pe drumul de înapoiere ai noştri fotbalişti au dat peste o bostană (nepăzită) şi s-au aprovizionat din belşug cu nişte pepeni grozav de mari, au sosit acasă şi, având surplus de energie, au mai făcut un meci intern pe „bani” pe terenul nostru. O precizare: uriaşii pepeni erau... furajeri... Să adăugam şi pe mai tinerii care băteau la porţile echipei „prime”, remarcându-se, deocamdată în meciurile „serale” şi în cele de duminica „pe bani”: Ion Constantin (Godăcel), Oprea Gică (Câcă), Ică Popescu (Icil), Ivan Virgil (Coţomeagă), Muşat Costică (Cioabă), Dumitru Ion (Ţânţaru), Marin Iordache (Zanea), Zamfir Constantin (Târnaţi) şi mulţi, mulţi alţii...

 

Se disputau meciuri cu alte sate, în special cu cele învecinate: Cernica, Bălăceanca, Fundeni, Poşta, Frunzăneşti, chiar şi cu Căldăraru (care avea un teren spre pădurea dinspre nordul satului) şi aproape toate satele de pe linia Olteniţei: Plătăreşti, Cucuieţi, Vasilaţi, Budeşti ba chiar şi cu satele aflate la ceva depărtare de calea ferată ca Progresul sau Sohatu. Îmi amintesc de un meci cu Cernica lui „Gică-Paişpe” pe terenul din lunca de sub cimitir. Ion Zanea făcea nişte plonjoane uluitoare, eram în spatele porţii lui, îmi cumpăram ciubuce, femeia care le vindea s-a oprit din vânzare, s-a uitat la meci şi a exclamat admirativ: „Doamne! Băiatul ăsta nu are oase în el!”. Disputate erau şi tradiţionalele meciuri cu Bălăceanca lui Vasile şi Chiriţă. Un meci amuzant a avut loc la Bălăceanca, evident amical (amicalele de atunci aveau un mare preţ), în care cunoscutul şi masivul fundaş al echipei bălăcence, Vasile, a executat un aut... drept în capul lui Tache Ion-Băşinică (altminteri destul de modest ca... înălţime) şi din scăfârlia lui mingea a poposit în plasa adversarilor spre amuzamentul numeroşilor spectatori. Cu un asemenea „ajutor” Tânganu a câştigat cu 3-1...

 

Într-unul dintre meciurile amicale cu „dovlecarii” din Poşta pe terenul lor, din vara anului 1967 am apărat eu, am făcut unul dintre puţinele meciuri bune în „Naţionala” Tânganului dar fără folos: Mircea lui Dospitu mi-a marcat un autogol de toată frumuseţea, poştărenii marcară şi ei aşa că, până la urmă, cedarăm cu 0-2. În fotografia făcută atunci apar următorii jucători:

 

istorie fotbalistica cernica tanganu

 

În rândul de sus de la stânga la dreapta: Ion Nicolae-Godac, arbitrul Radu Ion-Muţunache, Iordache Gogu-Zanea, Grigore Mihai-Fâsâiac, Preda Constantin-Creţu, Turcitu Gheorghe-Cheşa, Ivan Tudor-Dudel.

 

În faţa lor aşezaţi pe iarbă: Mircea Dospitu, „delegatul in civil” Cosma Tudor-Mafoame, Cosma Tudor-Cocoş, Meilă Ion-Curcă, Bolboja Vasile, State Vasile-Pocăitu. Si o precizare tristă: dintre cei 13 prezenţi în fotografie 7 ne-au părăsit...

 

Întrucât nu exista un campionat organizat, aşa cum am mai precizat echipa „trăia” prin meciuri amicale. Dar acestea erau numeroase, aprig diputate, în care era pusă în joc onoarea satului şi la acea vreme era la mare cinste.

 

Cea mai puternică echipa din zona noastră era, indiscutabil, Gloria din satul alăturat Fundeni. Evolua în campionatul regiunii Bucureşti (un fel de Divizia C) în cea mai fastă perioadă, iar adversarii erau pe măsură : Unirea Urziceni, Unirea Răcari, Lehliu, Mănăstirea, echipe din Olteniţa, Călăraşi, Chirnogi, etc. La Gloria evoluau jucători care au rămas întipăriţi pentru totdeauna în mintea iubitorilor de fotbal din acest colţ de lume: Calu, Iedu, Nicu lui Vulpe, Filder, Coroiu, Nicu lui Borangic, Anton (Toni) portarul, etc. Duminica ne adunam grupuri de iubitori ai fotbalului din Tânganu traversam câmpul, ajungeam la lacul-baltă Hotare, apoi ne îndreptam spre biserica lui Gherase şi imediat după lăcaşul sfânt aflat în paragină era terenul de fotbal din Pisicari. Meciurile erau acerbe, spectatori patimaşi dar civilizaţi, erau şi oameni de ordine cu banderole. Unul dintre ei, un hâtru, le striga mereu jucătorilor: „Staţi cu faţa la necaz”. În accepţiunea antrenorului de ocazie „necazul” era obiectul rotund numit, îndeobşte, „minge”… Acele meciuri s-au disputat într-un univers unic prin culoarea locală, specificul ţărănesc al unor oameni care duminica schimbau sapa şi plugul din cursul săptămânii cu pantaloni şi cămăşi curate ca să asiste la un meci de fotbal. Era o lume în schimbare care oscila între arhaic şi modern. Aflat la margine de Bărăgan, satul Fundeni avea pământuri până hăt! departe, spre Fundulea. Dar existenţa căii ferate Bucureşti-Olteniţa i-a determinat pe mulţi să işi ia servicii în oraş. Acolo pe terenul de fotbal care avea biserică înspre nord, baltă înspre est, case în celelalte laturi, se aduna o lume pestriţă, venită, ca şi noi, din împrejurimi, în care nu lipseau cărucioarele cu „recipiente” de îngheţată, bombonăresele cu coşnitele lor pline cu bunătăţi îndulcite: ciubuce, cornete, …şi câteodată cocoşeii cei dulci de culoare alb-roz din floricele. Nelipsite erau şi „bomboanele agricole” – seminţe prăjite de floarea-soarelui şi dovleac. În zilele de Paşti toţi veneau la regalul fotbalistic cu tradiţionalele ouă roşii, galbene, verzi, albastre…Niciodată nu ne-am mai întâlnit cu acea lume mirifică, unică, cu atmosfera aceea de vremuri de mult apuse. Şi irepetabile…Si un „post scriptum”... fundenean: cel mai renumit jucător din acea vreme, poreclit Calu, a dispărut dintre noi într-un tragic accident în care căruţa şi... calul său s-au răsturnat în balta de la mijlocul satului...

 

Să prezentăm şi „meciurile serale”, adică acelea care se disputau în fiecare seară cu o regularitate şi ambiţie care azi par poveşti...

 

Se făceau echipe ad-hoc (prin alegeri) sau, pentru o perioadă de timp, se formau echipe mai constante şi de la ora 18.30 până se înnopta se disputau meciuri acerbe care se terminau invariabil cu o bere, un suc, o apă minerală sau un pahar de vin la „Bodega lui nea Mitică”. Nu-mi amintesc ca de la aceste finaluri „serale” să se plece acasă beţi… Disputele erau atât de acerbe încât deplasarea la bere se făcea, câteodată, prin bătaia tablei de către învingători faţă de învinşi. Cei mai “cuminţi”, mai puţin amatori de băuturi mai mult sau mai puţin alcoolizate se îndreptau spre arhaicul nostru cămin cultural. Locaţia acestuia era într-o fostă cârciumă (a lui Stăncioi) unde în zilele de marţi, joi, sâmbătă şi duminică erau proiectate filme artistice începând cu orele înserării, aşa că după un meci interesant un film bun (şi chiar se difuzau filme bune) era reconfortant. Unul dintre cei mai acerbi protagonişti ai acestor întâlniri de seară a fost Godac. A doua zi când toţi plecam cu trenul la slujbă (alt mijloc de transport nu exista) nu se discuta decât de meciul din seara precedentă. Ce timpuri!

 

Dacă tot suntem la acest capitol să amintim şi vreo câteva nume de protagonişti ai acestor meciuri de frumoase aduceri-aminte la care în afara celor enumeraţi mai sus, componenţi ai echipei care reprezenta Tânganu participau numeroşi alţi iubitori de fotbal, mişcare şi distracţie prin sport. Este inutil să mai amintim că din aceste meciuri se selectau aceia care demonstrau că merită să îmbrace tricoul echipei Tânganului. Enumerăm pe Pârvu Gheorghe-Ingi (cel care declara nonşalant că ”eu stau numai la becie că aici se munceşte mai puţin”), fratele său Mitu, alt dispărut Dumitrică Ion-Spic, Ion al lui Ursu zis, nu ştiu de ce, „Paşcanu”, Florea lui Urloi, Onisie Florea-Caie, Grigore Anton (Tone Ţârcodie), Ivan Tudor (Dudel), Virgil şi Victor (Coţomeagă), dispăruţii fraţi Ion si Marin Mamonu, tinerii pe atunci: Godăcel, Ene Gheorghe, Marin Iordache (Zanea), fratele său Gogu Zanea, Dudu Sava, Tudor Nicolae (Pleau), Istrate Tudor (Dudu Rilă), Oprea Gică (Câcă), Ică Popescu (Icil), Mircea Tache, Matei Ion, Zamfir Constantin (Târnaţi), Stoian Vasile (Oţetaru) si el dispărut, Popescu Aurică (Pelicanu), Coţain şi cu voia dvs. portarul Bolboja Vasile poreclit „Andrei” după numele portarului Rapidului din aceea vreme dar mai ales din cauza stilului defectuos de a prinde mingea la piept din care sărea, ziceau răutăcioşii „ca din zid”. Şi încă alte multe nume de care vă amintiţi dvs. dragi cititori…

 

Pe 19 martie 1965 eram, ca de obicei, „la datorie” pe terenul de fotbal. Cineva a venit cu o ştire scurtă „a murit nea Gheorghe”. Ne-am oprit din joc, am mai schimbat vreo câteva vorbe şi în vreo 10 minute terenul s-a golit fiecare plecând care încotro. Murise Gheorghe Gheorghiu-Dej. Am consemnat sec evenimentul, cred că şi alţii să-şi amintescă de acel moment, pentru că faptele chiar aşa s-au derulat. Tinerii de atunci nu făceau politică, îi preocupau: şcoala, meseria pe care trebuiau să o înveţe, întâlnirile cu fete, dansul şi aşa cum reiese şi din rândurile de faţă, fotbalul. Interpretarea acestor rânduri rămâne la latitudinea fiecăruia dar eu am fost martor ocular şi am încăpătânarea să cred în ceea ce am văzut.

 

Este cazul ca în acest capitol să intrăm în detalii despre unele dintre meciurile cele mai interesante dintre echipele de celebritate strict locală: „Tineri” şi „Bătrâni”.

 

Echipele erau formate din 11 jucători.

 

Arbitru era Radu Ion zis „Muţunache” care arbitra după absolut toate regulile de fotbal. Miza jocului: 10 lei de jucător; în caz de câstig fiecărui jucător îi revenea suma de... 19 lei. Restul de 10-11 lei reprezenta onorariul arbitrului! Absolut fabulos! Să nu vă închipuiţi că cei 19 lei erau înmânaţi fiecăruia în palmă, ba chiar se venea şi cu bănuţi de acasă pentru a se face faţă cererilor de… mărunţiş. Majoritatea covârşitoare opta pentru serbarea victoriei la bodega lui nea Mitică, şeful de protocol era, evident, căpitanul echipei, la „Tineri”, Gogu Iordache-Zanea. Dacă cineva, din motive personale, nu putea participa la masa festivă i se înmânau banii cuveniţi pentru contribuţia la victoria echipei.

 

Desigur că mai existau si discuţii în legătură cu unele faze (nu existau arbitri de margine) dar niciodată meciurile nu au degenerat. Aş vrea să prezint cele două protagoniste de prin anul 1968 (în toamnă autorul acestor rânduri a plecat în armată).

 

Echipa tinerilor avea în componenţă pe următorii: Bolboja Vasile (Andrei), Tache Mircea, Tudor Nicolae (Pleau) Dudu Rilă (Pichi), Ică Popescu (Icil), Marin Iordache (Zanea), Zamfir Constantin (Târnaţi), Gogu Iordache ( Zanea), Dudu Sava (Creţu), Godăcel, Oprea Gică (Câcă), Ivan Virgil (Cotomeaga), Pârvu Nicolae (Leonte), Coţain, etc. Desigur că echipa standard prezentată este aproximativă, în funcţie de jucătorii prezenţi erau alcătuite şi alte formule de echipe. Căpitan era Gogu Zanea singurul component al echipei care avea, cum spuneam… armata efectuată. Ulterior echipei s-a alăturat şi „vârstnicul” Coţain care a evoluat sporadic si, ca de obicei... desculţ...

 

Componenţa echipei adverse nu-mi este aşa de clară ca aceea a tinerilor. Amintesc câteva nume: în primul rând reperul fotbalului tângănean peste timpuri, Nea Cocoş, omniprezentul Ion Ciobanu, apoi tunarii care mă inhibau pe mine ca portar: Mircea lui Dospitu si Gheorghe Ion -Nită, teribilul prin tenacitate şi sufletism Godac, Mitu lui Cristea-portar, unul dintre cei mai constanţi şi longevivi jucatori din satul nostru Vasile State, fraţii Ion şi Marin Mamonu, Sava Ion, Gogu Muşat („Talanga”, după armată), Andrei Tudor („Cinie” Bocea) şi, Doamne! de unde să-i mai ştim cu exactitate şi pe ceilalţi. Oricum aproape toţi jucătorii prezentaţi la meciurile „serale” au trecut măcar ocazional şi prin purgatoriul meciurilor locale iar cei mai buni ajungeau în echipa Tânganului.

 

Era duminică şi ca de obicei se disputa meciul dintre „Tineri” şi „Bătrâni”. „Tinerii” erau în dificultate: scorul era la un moment dat 4-0 pentru „Bătrâni”. Nu se mai punea decât problema scorului şi noi cei mai mici de vârstă ne luptam doar pentru limitarea eşecului. Am făcut un plonjon disperat la picioarele lui Godac, am reţinut balonul iar acesta mi-a spus în zeflemea: „De ce te mai omori, mă, atâta, tu nu ştii cât e scorul! Nu vezi tabela!”. Adică o tabelă imaginară că una reală nu exista.

 

O altă reorganizare teritorială a avut consecinţe imediate asupra activităţii fotbalistice. Aşa cum am precizat, la începutul anilor 1960, teritorial aparţineam de raionul Brăneşti, regiunea Bucureşti. Nu îmi amintesc data exactă când s-a produs această reorganizare dar un fapt este cert: în 1962 când am împlinit 14 mi s-a eliberat buletinul de indentitate de la Circa de Poliţie de pe Şoseaua Pantelimon – actualmente Circa 9. Aşa că: adio campionat de fotbal raional. Comuna Cernica a aparţinut teritorial de raionul „23 August”. S-ar părea că eram bucureşteni. Dar nu a fost aşa. Cum se spune pe la noi, nu eram „nici cal, nici măgar”. În aceste condiţii teritoriale fluctuante (de care nu vom scăpa nici în viitor) a fost greu să se vorbească de o activitate sportivă stabilă. Aşa că în acea perioadă a sfârşitului deceniului 7 echipa Tânganului nu era angrenată constant în meciuri oficiale în cadrul vreunui campionat local aşa cum era, de exemplu, vecina noastră Gloria Fundeni. În 1968 a avut loc o altă reformă a administraţiei locale şi în locul raioanelor şi regiunilor (în cazul nostru apartenenţa la raionul bucureştean „23 August”) au fost înfiintaţe judetele iar în marele oraş, sectoarele (în număr de 8).

 

Din momentul înfiinţării judeţului Ilfov au început şi tatonările pentru organizarea unor campionate proprii pe cele 3 eşaloane clasice: Onoare (Judeţ I), Promoţie (Judeţ II) şi eventual Zonal. Avea o suprafaţă considerabil mai mare decât cea de azi: în sud se întindea până la Dunăre cuprinzând Olteniţa, Spanţov, Chirnogi spre est cuprindea: Mănăstirea, Frăsinet, Valea Argovei până la Lehliu, apoi Ion Roata, Mănăsia, Urziceni, Jilavele, în nord Nuci, Gruiu, Crevedia, în vest Dragomireşti Vale, Bolintin Deal, Cornetu, Mihăileşti, în sud, 30 Decembrie, Valea Dragului, Hotarele...

 

Aşadar, competiţiile sportive locale erau într-o formă incipientă de organizare.

 

În lipsa unor documente încercăm să ne aducem aminte: ce meciuri de calificare au fost acestea? Din discuţiile cu martori oculari sau participanţi direcţi (Istrate Tudor-Dudu Rilă) la acele meciuri s-a ajuns la concluzia că acestea erau pentru calificare în Promoţie-Judeţ II. Pentru Onoare-Judeţ I au fost selectate echipe valoroase participante la campionatul Regiunii Bucureşti cum au fost Gloria Fundeni, Unirea Răcari, Unirea Urziceni, Unirea Mănăstirea, Viitorul Chirnogi, probabil şi vreo echipă din Olteniţa (în afară de SNO care era divizionară B). Pentru a se încropi două serii de Promoţie s-au disputat acele meciuri dintre echipele de „mâna a doua” cum era şi Victoria Tânganu în acei ani.

 

În anul 1968 s-a jucat un meci de calificare, după câte îmi amintesc, pe terenul militar de vizavi de Acumulatorul. Trist l-am pierdut cu 2-3 din vina mea. Eram portarul echipei Victoria aveam (atunci ca şi acum ) doar 169 cm şi golul decisiv l-am luat pe sus. Asta era!. Atunci Nea Cocoş a spus cu năduf: „Ce să mai fac! - dacă îl bag în poartă pe al lui Tărtăcuţă ia goluri pe sus, dacă îl bag pe Pelicanu lui Vânătoru ia goluri pe jos; cum să fac unul din ei?”. Din păcate istoria s-a repetat şi în alt meci, tot de calificare, pe terenul de zgură din complexul „23 August”, în 1968, când am pierdut cu 3-4 golul decisiv a fost încasat de mine în ultimele minute la un duel aerian (se putea altfel!) la un corner. Vina mea a fost pe jumătate, fusesem împins, pe atunci portarii nu erau protejaţi ca acum de parcă ar fi jucători de baschet. Dar m-am consolat: prietenul meu Godăcel, care marcase toate cele 3 goluri ale noastre era asiduu curtat de reprezentanţii echipelor aflaţi pe margine. Pe atunci aproape toate meciurile de categorie inferioară erau urmărite de „scooterii” (cum se spune azi) echipelor superioare. Se vorbea că a fost curtat de cei de la Dacia Brăila, cunoscută pe atunci (ulterior, în 1975, a devenit divizionara B, Progresul Brăila). Dar nu s-a finalizat nimic concret, am plecat în armată şi eu şi el, Godăcel a ajuns la Aluminiu Slatina şi figurează în „Fotbal de la A la Z” (în compania altor doi tângăneni: Ion Sava şi Dumitru Sava) sub numele de Ion Constantin. A nu se confunda cu binecunoscutul pleşuv care a evoluat la Sportul Studenţesc…Şi nici cu celebrul rugbist cu acelaşi nume din Fundeni, flăcăul din Carpaţi care a bătut de unul singur Irlanda...

 

Cum Tânganu a ratat acele calificări (să le zicem directe - un fel de baraj) a fost nevoită să participe la campionatul Zonal care, în anii următori a fost înfiinţat, după cum vom vedea în capitolul următor. Deci în anul următor Victoria Tânganu a evoluat în Zonal, apoi ani buni în Promoţie-Judeţ II pentru ca la finalul, finalurilor în ediţia 1980/81 să evolueze în Onoare-Judeţ I. Dar despre toate acestea vom vorbi în Capitolul 2.

 

Un adversar redutabil al portarilor localnici (printre care m-am numărat şi eu) a fost un băiat simpatic: Verginel Bidenie, născut în Tânganu, apăra la echipe din Bucureşti, dar şi în echipa noastră. Era net superior nouă portarilor în activitate de atunci: Ion Ciobanu, Aurică Pelicanu, Mitu lui Cristea, cu plonjoane de adevărat portar. Singurul care s-ar fi putut duela cu el de la egal la egal era Ion Zanea, dar acesta abandonase fotbalul… Pot afirma că Ion al nostru îi era superior: dacă la plonjoane aveau prestaţii aproximativ egale, la ieşiri din poartă pentru blocarea atacanţilor adverşi îi era net superior. Altminteri la una dintre acele ieşiri oportune şi eficace, Ion a fost lovit în nas care a fost deviat. Se zice că acel incident l-a determinat să abandoneze prematur fotbalul... Mama lui Verginel Bidenie era rudă cu binecunoscute familii din Tânganu dar tatăl său, neamţ de origine, a dispărut fără urmă, cel mai probabil în Siberia, după cum ne informează d-nii Stere Cristea şi Stere Badea (Busuioc) un bun cunoscător al familiilor acestor locuri .

 

Cu aceste consideraţii am încheiat primul capitol al însemnărilor noastre. În capitolele următoare intrăm în istoria mai recentă, aducerile noastre aminte sunt mai proaspete şi nota bene! vom beneficia, pentru prima dată, şi de documente scrise.


 

CAPITOLUL   II

 

MICROISTORIA  ECHIPEI VICTORIA TÂNGANU

  1. RELANSAREA SPECTACULOASĂ A VICTORIEI TÂNGANU

De la începutul acestui, poate cel mai important capitol al cărţii (se referă la cea mai cunoscută echipă din Tânganu, axul întregii activităţi fotbalistice locale) fac o precizare: a fost cel mai greu de elaborat. Am consultat zeci şi zeci de martori oculari. Memoria omenească are un atribut esenţial: este... omenească... Şi ceea ce este omenesc este schimbător, este sub imperiul uitării („Uitarea este omenească”) şi atunci totul este discutabil, rectificabil, acuzabil dar şi... scuzabil. Dar noi, cei care ne-am hotărât să aşternem aceste veritabile fapte de viaţă pe „hârtie” credem, sperăm în înţelegerea celor care se vor apleca asupra acestor rânduri...

 

Între octombrie 1968 şi februarie 1970 semnatarul acestor însemnări a efectuat stagiul militar, aşa că prea multe nu pot povesti – personal - despre fotbalul tângănean şi implicit despre echipa-fanion, Victoria Tânganu, din acei ani. Dar fotbalul tângănean nu a intrat „în adormire”. Odată cu reforma administrativ-teritorială din 1968 comuna Cernica a intrat în componenţa nou înfiinţatului judeţ Ilfov. După tentativele prezentate în capitolul anterior de a promova, prin eforturile deosebite ale lui Cosma Tudor (Nea Cocoş), Ciobanu Ion, prea uitatului Ivan Virgil şi alţii, Tânganu a început să iasă din aşteptare prin echipa fanion Victoria. Am prezentat în capitolul anterior două dintre meciurile de calificare pierdute (şi) prin prestaţia mea de portar mediocru. Asta a fost, atunci Tânganu a dus o lipsă cronică de portari de valoare. Cine se putea compara cu Ionel Zanea? Dar Tânganu nu a capotat, a continuat lupta pentru revenirea în prim-planul eşichierului fotbalistic judeţean. Eforturile nu au fost zadarnice vechii jucători cărora li s-au adăugat şi cei căliţi şi remarcaţi în meciurile locale, dar şi în campionatele (deosebit de disputate şi urmărite de public) din capitala ţării, Bucureşti. Şi Victoria Tânganu a devenit una dintre protagonistele de valoare ale campionatului judeţului Ilfov, respectată prin toate colţurile sale.

 

La revenire mea din armată în iarna lui 1970 am găsit o efervescenţă fotbalistică îmbucurătoare. Administrarea pe judeţe se stabilizase, existau condiţii organizatorice pentru desfăşurarea, în bune condiţii, a celor trei campionate judeţene (Zonal, Promoţie şi Onoare). Victoria Tânganu a intrat pe drumul... victorios, după ce a trecut prin purgatoriul eşalonului inferior-zonal. Prezentăm o fotografie din anul 1970 în care îmbinarea dintre vechea generaţie şi noua generaţie descrisă în capitolul 1 s-a dovedit eficientă:

 

istorie fotbalistica cernica tanganu 1

 

 

 

În rândul de sus de la stânga la dreapta: Ion Constantin (Godăcel), Oprea Gică (Câcă), Muşat Gheorghe (Talanga), Cosma Tudor (Cocoş - în civil), State Vasile (Pocăitu), Gheorghe Ion (Nită), Ivan Virgil (Coţomeagă), Stoian Victor (în civil).

 

In randul de jos tot de la stânga la dreapta: Ică Popescu (Icil), Dumitru Ion (Ţânţaru), Ciobanu Ion, Marcu Marin (Nuş), Muşat Constantin (Cioabă).

 

Din informaţiile pe care le-am cules şi le-am aşezat cap la cap rezultă că Victoria Tânganu, având nucleul de mai sus, evident plus alţi jucători pe care îi vom menţiona ulterior, a jucat în „zonalul” judeţului Ilfov, în ediţia 1970/71 şi a obţinut dreptul la barajul pentru promovarea în „Promoţie”.

 

Într-unul dintre meciurile disputate în acea competiţie „zonală” Victoria Tânganu trebuia să desfăşoare un meci la Horia. Din motive tehnice, legate de transport, echipa noastră a ajuns la locul disputării meciului după... 2 ore... Localnicii, în majoritate erau tractorişti, au acceptat disputarea meciului, câştigat de Victoria Tânganu. Farmecul partidei l-a constituit... faptul că bara de la poarta noastră s-a rupt în timpul meciului, au legat-o cu sârme, frânghii şi meciul s-a terminat cu barele... la locul lor. Victoria Tânganu a obţinut dreptul să susţină, în vara anului 1971, un baraj cu echipa… Rapid Frasinet. Şi cum respectul pentru fotbal în special şi pentru sport în general, era atunci la cele mai înalte cote (a se vedea rezultatele internaţionale din acei ani) meciul a fost organizat pe binecunoscutul teren al acelor timpuri: „Republicii”, care ulterior a dispărut pentru a face loc megaconstrucţiei „Casa Poporului”. Şi aşa tângănenii noştri, cu mic, cu mare, cu rude şi prieteni, cu căţel, cu purcel (cum se spune pe la noi) au purces în inima Bucureştilor pentru a-şi susţine echipa. Şi echipa nu ne-a dezamăgit a câştigat cu un sec, 4-0, calificându-se în „Promoţie-Judeţ II” unde de-alungul anilor a fost o prezenţă agreabilă, pe alocuri chiar aspirantă la promovare în „Onoare-Judeţ I”. Să amintim o parte dintre jucătorii care au stabilit una dintre cele mai mari performanţe din istoria fotbalului tângănean (alături de acel 5-0 de mai târziu cu Argeşul Mihaileşti, echipă retrogradată din eşalonul superior „C” despre care vom mai vorbi). Din investigaţiile noastre, deşi au fost mulţi martori oculari la acel regal fotbalistic (printre care şi semnatarul acestor randuri..., din păcate cel mai avizat dintre noi, nea Cocoş nu mai este...) am dedus că au fost folosiţi, printre alţii, următorii jucători: Ciobanu Ion, Marin Constantin (Titiţă), Gheorghe Ion (Nită), Iancu, Marin Iordache (Zanea), State Vasile (Pocăitu), Ion Constantin (Godăcel), Muşat Stan (Stelică-Mutu), Tudose Jean. Doi jucători erau proveniţi de pe alte meleaguri: Iancu (din Bucureşti), Tudose Jean (din Fundeni) care a jucat pe fals pe legitimaţia lui Oprea Gică (Câcă) cu care semăna perfect. Nu a fost folosit Ivan Tudor (Dudel) deşi s-a rugat de antrenorul nea Cocoş să-l introducă şi pe el. Golurile, se pare, au fost marcate de Marin Constantin (Titiţă), Tudose Jean, Muşat Stan (Stelică Mutu) şi Godăcel. Unul dintre protagoniştii promovării, Dumitru Ion-Tânţaru, plecase în armată şi evolua la Babadag în categoria „Onoare” a judeţului Tulcea, care ulterior a promovat în „C”...

 

Am pomenit de Tudose Jean, suntem la capitolul amintiri de demult… În vara lui 1960 am fost în tabăra de elevi de la Blaj. Acolo s-a organizat un campionat de fotbal pe raioane. Din echipa raionului Braneşti cei mai buni au fost fundenenii Tudose Jean şi blondul Enache Nicolae, fratele mai mare al cunoscutului (de mai târziu) Paul Enache. Echipa noastră era de departe cea mai bună din tabără (deşi abia terminasem clasa a V-a!) a ajuns în finală care s-a desfăşurat pe cel mai bun stadion din Blaj, cel al cunoscutei, pe atunci, CIL Blaj. Echipa raionului Braneşti a câştigat cu 6-0 pe un gazon stropit din belşug de o ploaie de vară. Şi ca o curiozitate la poarta echipei noastre nu a ajuns niciodată mingea…Spre disperarea portarului care dorea să se remarce cu vreun plonjon spre admiraţia numeroaselor eleve-codane aflate în tribună. Este inutil să vă mai spun că nefericitul portar aspirant în ale gloriei fotbalistice a fost chiar semnatarul acestor rânduri… Si ce râs a fost, după aceea în tabără, de portarul la care nu ajunge nicio minge...

 

Meciurile Victoriei se disputau pe amintitul „teren central” adică acela din centrul satului de lângă biserică, de lângă cimitir. Pentru meciurile din deplasare se foloseau unul dintre autocamioanele (dechise) ale CAP Tânganu „îmbogăţite” cu câteva bănci rudimentare de lemn, pe care stăteau doritorii de spectacole fotbalistice tângănene în deplasare. Şi erau destui. Şoferi erau fraţii Nicolae Gheorghe şi Florea (Gogu şi Florică Tone) şi Ioniţă Tudor (Dudu Ţuică). Fiecare iubitor de fotbal în deplasare (la care participau şi copii printre care client permanent era Nicolae Neagu) plătea câte 10 lei (banii acelor vremuri) din care se achitau motorina, un modest „onorariu” pentru şofer şi dacă mai rămâneau bani pentru o bere erau bineveniţi… Evident copiii – iubitori de fotbal erau scutiţi de „taxa de drum”, adică un fel de vignieta de azi...

 

Şi o întâmplare hazlie: camionul destinat transportului fotbaliştilor şi suporterilor tocmai a fost descărcat de tărâţe şi, cu tot efortul la măturare, resturile acestora au rămas prin colţuri şi au fost aruncate de curentul de aer dezvoltat în... viteza cu care se deplasa (spre o posibilă victorie în deplasare) în ochii ocupanţilor. Şi s-a glumit că fotbaliştii nu vor vedea poarta adversă din cauza... tărâţelor dar nici suporterii... golurile... încasate!.

 

Pentru meciurile de acasă sursa de finanţare era celebra „pungă de plastic”. Doi voluntari făceau înconjurul terenului de fotbal cu respectiva pungă în dotare solicitând spectatorilor să participe „cu cât îi lasă inima” la finanţarea echipei de fotbal. Printre voluntarii care au îndeplinit această nu prea dorită sarcină au fost : Ciobanu Ion, Onisie Florea-Caie… De vreo câteva ori m-am numărat şi eu printre ei. Se strângeau, după cum era vremea (zi de sărbătoare, zi însorită sau ploioasă) câteva sute de lei cu care se plătea baremul arbitrilor. Dacă mai rămâneau ceva bani, nea Cocoş, cinstea la bufetul sătesc jucătorii cu câte o bere. Ce timpuri! Desigur, erau şi discuţii unii supralicitau încasările, beleaua pentru cheltuielile în plus (berea) cădea pe mereu necăjitul nea Cocoş… Gurile rele spun că din aceşti bani Nea Cocoş îşi finanţa platoul de savarine cu care se delecta când descindea în oraş pe la comisiile de fotbal…Mai erau şi alte cheltuieli pe care participanţii benevoli „la pungă” nu le luau în calcul: cheltuieli de legitimare, taxe de înscriere, de transfer, de vize anuale, de vize medicale şi nu în ultimul rând cele pentru echipament... Dar „foaie verde lobodă/gura lumii slobodă”… Îmi amintesc că unii făceau calcule simple: cât a costat arbitrajul şi unde este restul de bani!. Celelalte cheltuieli enumerate mai sus erau, completamente, ignorate de... ignoranţii-clevetitori. În acele vremuri timpul meu liber era extrem de limitat şi am participat la puţine deplasări şi aproape la toate meciurile de acasă. Şi între anii 1975 -1980 am fost unul dintre conducătorii, azi se spune „manager”!, echipei Viitorul Tânganu, „echipa a 2-a” (prezentată în amanunt în capitolul 3) cum se spunea pe atunci, care îmi mânca ziua de marţi (sedinţă) cea de vineri (meci oficial) şi câteodată şi pe cea de luni când se disputau etapele intermediare, restanţele, meciurile din Cupa României şi altele. Ca să nu mai spun că eram student la seral (între anii 1971-1976) şi meciurile (primavara-toamna) se suprapuneau cu cele de la cursuri, şi îmi rămânea foarte puţin timp liber pentru... Victoria Tânganu. Aşa că, pentru o scurtă istorie a anilor 1970-1980, vom recurge mai mult  la memoria martorilor oculari de atunci... fără nea Cocoş care, între timp, a plecat dintre noi... Precizez că nu am beneficiat de nici un document scris în afara unor fotografii...

 

Să încercăm să ne amintim şi de jucătorii care evoluau în acea echipă, din acele timpuri care, acum, ni se par atât de îndepărtate: portari au fost atât localnici: Ion Ciobanu, Popescu Aurică-„Pelicanu”, Vasile Stoian-„Otetaru” şi mai târziu, în caz de nevoie s-au folosit şi alţi portari improvizaţi cum ar fi : Preda Constantin (Ruben Cano) sau Iordache Dumitru (Soni). Dar carieră prestigioasă de portari, din punctul nostru de vedere de tângăneni obiectivi, au făcut: Diţă (plecat la FCME) şi Topârceanu Constantin-Costel din satul Progresul. Erau portari talentaţi şi au apărat, cu cinste, culorile tângănene deşi nu erau localnici. Au fost demni urmaşi ai lui Ionel Zanea şi Verginel Bidenie. Sporadic au mai apărat Morărescu Nicolae din Budeşti, Vava din Fundeni şi Ioan Florian (soţul Licăi). Jucători de câmp care au evoluat pe parcursul anilor ’70 : Marin Constantin(Titiţă), Iordache Marin (Zanea), Ene Gheorghe, Gheorghe Ion (Nită), Ion Constantin (Godăcel), Bratanof Gheorghe, Marcu Marin (Nuş), Sava Ion (Gagă), Ciobanu Ion, Dumitru Ion (Ţânţaru), Nicoară Sterică, Vasile State (Pocăitu), Radu Marian (Mamet) Oprea Gică (Câcă), Iordache Nicolae (Raj), Cosma Marin (Ganea), Radu Ion (Nelu Ghiţă), Rusu Nicolae (Turcu), Dimache Paul (ginerele lui Aurică Joian), Ivan Virgil (Coţomeagă), Ivan Tudor (Dudel), Muşat Gheorghe (Talanga), Muşat Stan (Stelică Mutu), Popescu Constantin (Bazar) doi jucatori străini care au evoluat în echipa noastră cu dăruire şi succes: Bondi şi Gogan (bun prieten cu Iordache Marin-Zanea) şi concomunalul nostru Fane din Poşta (cumnatul lui Comedie) şi mulţi alţii. Pe unii dintre ei îi vom aminti în continuare, alţii vor rămâne iluştri necunoscuţi. Memoria noastră de pământeni are, totuşi, limite... Îmi aduc aminte de o glumă a lui Nicu-Doaşcă. Pe atunci se juca cu un junior în teren şi acela era Turcu, pe la sfârşitul primei reprize acesta a cerut apă iar Nicu, cu umorul lui specific, a zis; „Daţi-i apă că Drobeta cere multă apă”, „Drobeta” fiind pe atunci, ca şi acum, o cunoscută marca de… coniac. Să mai precizăm că, conform prevederilor regulamentare din acea vreme, se juca cu un junior în teren. De cele mai multe ori acesta au fost Rusu Nicolae (Turcu), apoi Nicoară Mituţă (băiatul jucătorului de pe vremuri Nicoară Mieluş-Cotoiu), Măndică Alexandru (Sandu) şi în alte rânduri, Noanea Tudor (dispărut într-o oribilă crimă) şi de câteva ori Ilie Ion (Nelu Pircă.)

 

Dar fenomenul deceniului a fost altul apariţia: pentru a doua oară în istoria fotbalului tângănean a două echipe: Victoria Tânganu şi Viitorul Tânganu...

  1. CU VICTORIA TÂNGANU PRIN CAMPIONATUL JUDEŢEAN

Întrucât, aşa cum spuneam, nu avem nici o cronologie vom prezenta amintirile celor care au trăit „la cea mai înaltă tensiune” meciurile, întâmplările prin care a trecut Victoria Tânganu.

 

În acel deceniu de neuitat Victoria Tanganu a călătorit, fotbalistic, de-alungul şi de-a-latul judeţului Ilfov întâlnind echipe care au rămas într-o ipotetică istorie ilfoveană: Manasia, Ion Roată, Tămădau, 30 Decembrie, Fierbinţi, Dridu, Dragomireşti Vale, Fundulea, Horia, Hotarele, Crevedia, Plătăreşti, Vasilaţi, Jilavele, Adâncata, Brăneşti, Frumuşani, Joiţa, Bolintin Deal, Spanţov, Mănăstirea, Budeşti, Belciugatele, Radovanu, Coşereni, Creteşti, Valea Argovei, Nuci, Cornetu, şi... memoria noastră de tângăneni-muritori nu ne mai ajută... Binecunoscuta echipa Gloria Fundeni evolua în categoria „Onoare” aşa că nu ne vom întâlni cu ei decât în meciuri amicale sau în Cupa României. De remarcat că concomunalele noastre Sănătatea Bălăceanca, Rapid Poşta au participat la campionatele din eşalonul inferior (sau nu au participat). Echipa Fulgerul Cernica a început şi ea în campionatul judeţean dar în urma unor scandaluri „marca Cernica” cu alergarea arbitrilor prin pădure s-au retras în campionatul sectorului 3 din Bucureşti unde ne vom întâlni în capitolul următor (3). În vara lui 1979 au revenit în campionatul judeţean şi ne vom întâlni cu ei mai spre finalul capitolului.

 

Să amintim câteva meciuri de referinţă fără a le putea localiza exact în timp.

 

În anii 1971/72 s-a disputat un meci de pomină la Horia. Gheorghe Ion-Nită îşi aminteşte că din echipa a făcut parte şi Sava Ion. La pauză scorul a fost 3-0 pentru Tânganu. Ciobanu Ion, în acel meci în postura de, să zicem, „antrenor secund” (pe vremea aceea nu erau asemenea titulaturi...), mâna dreaptă a lui nea Cocoş, responsabil, îndeosebi, cu portarii, a propus să fie schimbat portarul că oricum cu un asemenea avans este greu să mai pierdem. A intrat în scena şi cunoscutul arbitru ilfovean din acea vreme... Călăraşu, a tras cu gazdele, a prelungit meciul cu câteva zeci de minute până când localnicii au egalat. După meci, inimosul Ciobanu Ion, şi-a făcut procese de vinovaţie pentru ideea schimbării portarilor, a zis că el se autopedepseşte şi că vine acasă ... pe jos. Evident că nu s-a întâmplat aşa şi pentru a uita de supărarea neverosimilei egalări s-au oprit la Sineşti unde fiecare a luat câte un „întăritor” alcoolic, mai ales că între timp începuse să ningă...

 

Un meci deosebit a fost la adversarul nostru predestinat Tămădău într-o zi de Paşti. Tămădău conducea la pauza cu 2-0, a intrat la pauza, Gheorghe Ion-Nită (în săptămâna premergătoare meciului îl chinuiseră nişte pârdalnice dureri de mijloc) a marcat 2 goluri şi scorul final a fost 2-2...

 

O alta întâmplare amuzantă: la un meci de la Horia s-a plecat, ca de obicei, cu o remorcă descoperită. Echipa a fost însoţită de „delegatul”, fost renumit fotbalist din Tânganu, Nicoară Mieluş-Cotoiu, îmbrăcat la costum cu o superbă cămaşă albă şi bineînţeles cravată. La întoarcere, pentru scurtarea drumului s-a ales o variantă prin vasta moşie a fundenenilor, praful a fost la el acasă şi, colac peste pupăză, mai bătea şi un puternic vânt potrivnic...Astfel la destinaţie (în faţa bufetului din Tânganu), costumul, cămaşa şi cravata “delegatului” Nicoara Mieluş-Cotoiu luaseră culoarea abundentului praf de Bărăgan...

 

După un meci de la Hotarele, în drum spre casă, băieţii s-au oprit la o bere în Budeşti, pe lângă celebrul târg de animale şi cereale. Au venit nişte „localnici” care fără nici o jenă le-au luat berea din faţă. Evident că nimeni nu a ripostat.

 

Printre deplasări îmi amintesc de cea de la „30 Decembrie” (era prin 1973). În drum spre meci într-un autocamion „al colectivului”, evident descoperit, am trecut prin comuna Pantelimon pe lângă o femeie frumoasă, frumoasă, a fost gratulată cu nişte epitete pe măsură, eu m-am ascuns după obloane, toţi au râs de mine că mi-e frică de... femei. Era Marinela Bodeanu, chiar colega mea de birou, din acea vreme, care ulterior mi-a devenit directoare... A fost un meci de referinţă condus de celebrul arbitru Aurel Bentu, care depăşise limita de vârstă (50 ani) pentru a mai arbitra în divizia „A” şi se retrăsese în campionatul judeţean unde avea dreptul să arbitreze. În meciul cu echipa locală scorul a fost 2-2, au marcat Godăcel şi Gigi Bratanof, iar în penultimul minut gazdele au ratat o lovitură de la 11 metri, culmea! după ce arbitrul Aurel Bentu a dictat repetarea. La final Aurel Bentu, cu un tupeu inimaginabil, i-a cerut lui Ion Ciobanu să-l „cinstească” pentru punctul obţinut în deplasare. La care acesta a ripostat cu curaj: ”Nea Aurică să te cinstească ăia cărora le-ai dat 11 metri”. La care Bentu a zis: „La meciul ăsta eu nu câştig nimic, că ăia sunt supăraţi că n-au câştigat?”. Replica a fost pe măsură: „E treaba dumitale, de ce nu ai băgat-o mata în poartă!”. Gazdele supărate că nu au câştigat nici chiar din 11 m (repetat) l-au omis pe nea Aurică de la vreo…premiere. A fost meciul după care a apărut binecunoscuta ofertă a arbitrilor din „judeţeană” de oriunde şi oricând, atunci prin vocea lui Aurel Bentu : „Dacă vreţi să promovaţi mă plătiţi şi vă arbitrez numai în... deplasare”!.

 

Un meci de pomină a fost cu Crevedia pe terenul din Tânganu prin anul 1975. Cei din Crevedia conduceau cu 1-0, 11 metri pentru Tânganu, a executat Godăcel, care a tras, la semiînălţime, cu fentă, dar... pe lângă bara din dreapta a porţii dinspre cimitir.... A fost un scandal imens, Godăcel (împreună cu portarul Ioan Florian) au fost învinuiţi că au vândut meciul, chiar el, Godăcel, a lăsat să planeze acea acuză asupra lui, pentru că după meci s-a deplasat la Ştrandul Cernica cu autobuzul acestora... Cum eu eram deja la acel ştrand cu familia ştiu mijlocul cu care a sosit el să se distreze în apă, la soare, la o bere... Crevedia avea o renumită fermă de păsări (din care s-a alimentat, mai târziu, şi celebrul portar Rică Răducanu) aşa că multă vreme s-a vehiculat legenda cu „găinile” (un bax de apetisante galinacee cu care trebuiau „cuceriţi” jucătorii tângăneni) a fost luat de Godăcel de la crescătorii de cotcodacee... Plus ceva „mărunţiş” în bacnote...Cât este adevăr, cât este legendă nimeni nu poate şti. Nici măcar protagoniştii, care după atiţia ani, sunt tentaţi să „înflorească” faptele în apărare proprie sau pentru pitorescul întâmplării...

 

Mai târziu am fost martorul unui alt meci arbitrat de Aurel Bentu, la Tămădău (prin 1977). Am fost cu Nea Cocoş să completez foile de arbitraj (aveam experienţă de la Viitorul), i-am găsit pe arbitri cinstindu-se cu vin (era toamna) într-o casă din apropierea terenului care ţinea loc de „cabină pentru arbitri” (dealtfel, ca şi la noi). Evident gazdele au câştigat cu 2-1 iar la întoarcere în autobuzul IRTA a călătorit şi… Aurel Bentu. Nu era singur ci însoţit de… o damigeană cu vin. Eram în autobuz undeva mai în faţă, mi s-a parut suspectă veselia jucatorilor noştri după o înfrângere. La staţia de la „Antilopa” am aflat motivul veseliei generale. Învinşii noştri fotbalişti, în frunte cu acelaşi năstruşnic Ion Ciobanu, făcură ce făcură şi îi subtiliză omului damigeana cu vin, au plimbat-o din mână în mână şi la amintita staţie i-au înapoiat proprietarului recipientul de sticlă...gol. S-a motivat sec: „Noi meritam vinul pentru că am jucat mai bine”.

 

În acea perioadă au fost şi meciuri din Cupa României cu echipele din zona cum ar fi Danubiana, Progresul, Sohatu, Cucuieţi, etc. Dar cel mai cunoscut a fost acela cu renumita echipă bucureşteană Electronica în care jucau şi fundeneanul Tudose Jean (cel care jucase, pe fals în echipa Tânganului în acel meci de referinţă cu Rapid Frăsinet pe „Republicii” în anul 1971) şi Adrian, originar de pe linia Olteniţii. Părerile sunt împărţite: unii susţin că Tudose Jean a marcat golul echipei bucureştene, în prelungiri, calificând-o în turul următor, alţii că renumitul jucător Belanov care a ajuns pe tărâmuri bănăţene în eşaloane superioare.

 

Cu un lot valoros Victoria Tânganu, întărită şi cu câţiva jucători care s-au afirmat la Viitorul Tânganu: Preda Marian (Firimitură) deşi nu a fost legitimat la “echipa a doua”, Radu Ion (Ghiţă Mocanu) precum şi întoarcerea lui Iordache Nicolae (Raj) sau Iordache Dumitru (Şoni) a pornit „ca din puşcă” în ediţia 1979/1980 (cu 5 victorii din start cu Vasilaţi, Negoieşti, etc.) şi la finele campionatului a promovat în „Onoare”.

 

Entuziasmul era la cele mai înalte cote aşa că s-a purces la „utilarea” terenului de fotbal (altminteri cerinţă regulamentară) pentru a avea „faţă de Onoare”. În vara lui 1980 s-a pornit o binemeritată acţiune de utilare a terenului de fotbal cu minimul necesar: cabine, WC, curent electric şi garduri împrejmuitoare. Materialul pentru cabine a fost recuperat de la amintita unitate militară de la „Antiaeriană” şi astfel au fost construite 3 încăperi, una pentru gazde, una pentru oaspeţi şi una la mijloc pentru arbitri. A fost împrejmuit şi terenul de fotbal. A fost o muncă entuziastă, colectivă în care meseriaşii locali: zidari (State Vasile, Ruse şi Istrate Dumitru-Pârţoi), sudori (Nicoară Mieluş-Cotoiu), simpli participanţi „cu cârca” şi-au adus obolul lor la baza sportivă locală. Unele materiale: uşi, ferestre, bănci au fost aduse de acasă de oameni de suflet şi cu suflet pentru fotbal. Într-o duminică s-au adus de pe lunca Damboviţei, doi stâlpi de telegraf din lemn (care fuseseră dezafectaţi) şi implantaţi lângă gardul cimitirului cu intenţia de a fi alimentate cabinele cu energie electrică. Toate sub îndrumarea inimosului şi importantului om de fotbal pe care l-a avut Tânganu, Nea Cocoş-Moşu, ajutat şi de alţi sufletişti ca inepuizabilul Ciobanu Ion, mereu tânărul State Vasile, Ivan Victor sau Nicoară Sterică (mare mobilizator mai ales… oral), foşti fotbalişti precum Nicoară Mieluş-Cotoiu, tot lotul de jucători de la cele 2 echipe existente în acel timp.

 

Fosta echipa Fulgerul Cernica, devenită Ştrandul, a abandonat campionatul sectorului 3 încă din ediţia 1979/80 şi a fost preluată şi finanţată de d-l Ştefan care avea în gestiunea sa cooperaţia din localitate. I-a fost schimbat numele în Progresul Cernica în concordanţă cu obiceiul de a se da numele echipelor în funcţie de instituţia finanţatoare. Acesta a asigurat fondurile necesare funcţionarii echipei de fotbal în condiţii mai mult decât onorabile. Pe deasupra organiza mese pentru jucători ba chiar le mai dădea şi mici atenţii băneşti celor merituoşi. Pentru început Cernica nu a figurat în aceiaşi serie cu noi. Bineînţeles că lucrurile au fost astfel aranjate încât echipele să se evite reciproc într-o dispută „care pe care” în campionat, urmând ca o asemenea rivalitate să fie tranşată în eventualele meciuri directe, eliminatorii de calificare în divizia superioară. Aceiaşi situaţie a fost şi cu binecunoscuta echipă Gloria Fundeni cu care Victoria Tânganu nu s-a întâlnit (probabil) niciodată într-un meci oficial din campionat. În anii în care Victoria Tânganu a evoluat în Promoţie, Gloria Fundeni a evoluat în Onoare, iar atunci când a promovat echipa noastră (ediţia 1980/81) echipa fundeneană era în cealaltă serie de Onoare. Să mai precizăm că influienţa Capitalei era binefăcătoare şi fotbalul ilfovean era unul dintre cele mai puternice din ţară. Revenim cu precizarea făcută într-un capitol anterior: judeţul Ilfov era mult mai întins decât cel de azi.

 

În toamna lui 1980 s-a desfăşurat celebrul meci cu Argeşul Mihăileşti, care tocmai retrogradase din Divizia C în care Victoria a făcut probabil cel mai bun meci din existenţa sa, scor 5-0. În toamna lui 1980 echipa-fanion era pe cai mari. Să prezentăm echipa cu scuzele de rigoare pentru unele posibile inexactităţi: Topârceanu Costel-Marin Constantin (Titiţă), Gheorghe Ion (Nită), Popescu Constantin (Bazar), Nicoară Mituţă (Cotoiu), Iordache Marin, Preda Marian (Firimitură), Godăcel, Cosma Marin (Ganea), Rusu Nicolae (Turcu), Radu Ion (Ghiţă Mocanu), Oprea Gică (Câcă), Fane (Poşta). Golurile au fost marcate de : Rusu Nicolae 2, Radu Ion 2, Preda Marian 1.

 

Să mai amintim un meci câştigat greu cu Frumuşani, 3-2, iar ultimul cu o altă contracandidată la promovare, Constructorul Giurgiu, a fost deasemenea foarte greu, acasă, (au marcat Popescu Aurică-Nicu lui Învăţătoru şi Ion Petre-Ion Damian) nu a mai fost repetată… evoluţia de senzaţie din meciul cu Argeşul Mihaileşti dar Victoria (nume predestinat) şi-a apropiat ... victoria cu 2-1 şi a încheiat turul pe locul I - cu 5 puncte avans - cu şanse reale de a promova în barajul pentru Divizia C. Cu tot acest avans consistent (se acordau 2 puncte la victorie, 1 punct la meci egal) era şi îngrijorare: meciurile cu principalele contracandidate erau în deplasare...Dar n-a fost să fie..

 

Speranţele pentru o promovare după retur au fost spulberate de o nouă organizare administrativ-teritorială. Aşa cum am scris mai înainte, prin decizia Consiliului de Stat din ianuarie 1981, comuna Cernica a fost inclusă în Sectorul Agricol Ilfov. Municipiul Bucureşti a fost organizat în 6 sectoare (în loc de 8) sectorul nostru a devenit un fel de al 7 sector, un apendice agricol, care, se preconiza trebuia să asigure siguranţa alimentară a Capitalei într-o perioada când se crease o criza artificială de alimente. Şi asftel s-a rupt brutal firul unei evoluţii remarcabile. Fotbalul tângănean nu a mai atins niciodată acea culme. După desfiinţarea judeţului Ilfov şi înfiinţarea Sectorului Agricol Ilfov a urmat o perioada de confuzie. Logic, campionatul judeţului Ilfov, cu Victoria Tânganu pe primul loc, cu un avans consistent... s-a desfiinţat şi în primavara anului 1981 a fost un fel de şomaj fotbalistic. Din toamnă anului 1981 s-a reluat activitatea fotbalistică organizată şi, printre protagonistele Sectorului Agricol Ilfov (pe scurt SAI) a fost, evident, şi Victoria Tânganu, dar în Promoţie ca şi Cernica cu care nu se va mai evita întâlnirile directe.... Cu o suprafaţă sensibil mai mică decât fostul judeţ Ilfov, comuna Cernica era ultima din partea de sud-est a SAI aşa că adio meciuri cu echipele din zona: Plătăreşti, Cucuieţi, Vasilaţi, Sohatu, Radovanu, Mănăstirea, Progresul, Budeşti şi multe altele până la Olteniţa. Am început să jucam numai cu echipe din „centura” de localităţi dimprejurul Bucureştilor. Cum ar fi ... Rapid Poşta care ne-a prilejuit o întâmplare de un dramatism rar întâlnit. În anul 1982 primăvara s-a disputat un meci la Poşta. Cum la sfârşitul meciului ploua jucătorii şi o parte dintre spectatori au contactat o remorcă-vagon tractată de un tractor, existentă întâmplător pe teren. Eu împreună cu alţi spectatori ne-am deplasat cu bicicletele. Ploaia măruntă nu a încetat şi după terminarea meciului un prieten localnic m-a îndemnat să mă urc cu bicicleta în cabină (eram şi cu fiul meu, Mihai, în vârstă de 8 ani) dar am refuzat şi am venit împreună cu Dumitrică Florea -Verde prin Bălăceanca, Cernica, Tânganu. Am făcut şi vreo două „halte” pentru încălzire cu o ţuică la bodegile din Cernica şi Tânganu. Seara, acasă am auzit de tragedie, mijlocul nostru de transport a fost agăţat de un tren pe trecerea peste calea ferată de la Cernica târât vreo zece metri. A fost un miracol: nu a murit nimeni doar câţiva accidentaţi printre care mai grav a fost Turcitu Gheorghe-Cheşa căruia i-a fost extirpată splina. Se pare ca moartea prematură a acestuia a avut loc şi datorită acelui teribil accident. Martorii părtaşi la acest accident (printre ei Godac, Godăcel, Popescu Constantin-Bazar şi alţii) spun că a fost un dar dumnezeiesc: locomotiva a lovit „atelajul” motorizat chiar între tractor şi remorca (tractorul trecuse de calea ferată înspre Cernica, vagonul-remorcă a rămas înspre Bălăceanca!) astfel încât fiecare a rămas de câte o parte a căii ferate! Norocul a fost incredibil: cuiul de siguranţă a sărit şi astfel în urma impactului teribil cu locomotiva, remorca a rămas în partea cu halta Cernica (deci spre Bălăceanca) iar tractorul de partea cealaltă înspre satul Cernica!! M-am interesat de tragedie la vecinii mei Godac şi Godăcel care, aşa cum spuneam, au fost în interiorul cabinei. Acasă era tatăl lor (bolnav la pat; a murit peste puţin timp) işi plângea băieţii de care nu aflase nimic. Din fericire nu au păţit nimic… A fost o întâmplare... fericită: dacă nu ceda acel „cui”... de siguranţă, dintre tractor şi vagonul-remorcă am fi avut un număr incredibil de victime. Dumnezeu a fost cu noi.

 

În acea perioadă s-a făcut o „mişcare” oarecum surprinzătoare, sponsorul Ştefan al echipei din Cernica a hotărât să susţină echipa Victoria Tânganu. Motivaţia oficială a fost că este impresionat de entuziasmul celor din Tânganu de a-şi construi cu forţe proprii o bază sportivă utilată cu strictul necesar, pe când cei din Cernica s-au învăţat să facă el totul şi nu manifestau nici o iniţiativă, nu făceau nici un efort propriu. Motivaţia ascunsă era că dumnealui vroia să monopolizeze sportul din comuna Cernica, să transforme Victoria Tânganu într-o furnizoare de talente pentru Cernica, în tentativa de promovare a acesteia în Divizia C. Omeneşte era un ţel care nu trebuie blamat. Dar rivalitatea local-sportivă dintre Tânganu şi Cernica era la cote înalte.

 

Întrucât ambiţiile erau mari câţiva jucători tângăneni în frunte cu Gheorghe Ion-Nită (care la 33 ani se retrăsese de la Mecanică Fină) dar şi alţii: Rusu Nicolae-Turcu, Gheorghe Dan-Toică, Cosma Marin, Zamfir Nicolae-Ucăle, Popescu Constantin-Benciu, Grigore Vasile-Uie mic, Ciobanu Costel, au întărit echipa cernicaşă dar mariajul nu „a ţinut” şi din acea toamnă s-au întors la matcă, adică la Victoria Tânganu. Au rămas doar cei care s-au căsătorit şi locuiesc în Cernica: Gheorghe Dan-Toică şi Grigore Vasile-Uie mic.

 

Dar pentru început a fost acceptată cu multă bunavoinţă contribuţia dumnealui şi s-a purces la treabă. S-a trecut la forarea unui puţ pentru alimentarea cu apă curentă a cabinelor. Ghinion: primul puţ a fost forat strâmb aşa că s-a trecut la a doua tentativă. Într-un mic “intrând” înspre casa lui Iozu a fost săpată groapa pentru WC. Ba chiar sub îndrumarea lui Vasile State-Pocăitu s-a turnat şi placa ce trebuia aplicată deasupra gropii. Din nefericire, meşterul de forat puţuri era un ageamiu şi l-a început strâmb şi pe al doilea, aşa că lucrarea a fost abandonată. Colac peste pupăză, la un meci între Tânganu şi Cernica (disputat la noi), a intervenit un scandal între d-l Ştefan şi cunoscuta familie din Tânganu, Preda-Bălaie, care s-a lăsat cu un proces şi în această situaţie tensionată Ştefan a rămas doar la Cernica. De aceea a fost evitată, pe cât posibil, repartizarea celor două echipe în aceiaşi serie! Ştefan a continuat cu oarecare succes activitatea fotbalistică din moment ce echipa din Cernica a promovat în Onoare, a câştigat seria şi a disputat barajul pentru promovarea în divizia C cu binecunoscuta echipă de mai târziu Dinamo-Victoria (în anul 1983 pe terenul, se pare, Automatica, scor 4-3 pentru Victoria de... Bucureşti). De menţionat că barajul pentru Divizia C era foarte dificil pentru că echipa campioană din SAI îşi disputa întâietatea cu campioana municipiului Bucureşti. Plus că mai era şi alt meci preliminar de baraj între campioanele celor două serii judeţene de Onoare...

 

Echipa „a doua”, Viitorul Tânganu, care în dorinţa de a încerca promovarea (reamintim că în campionatul sectorului 3 nu avea drept de promovare) s-a înscris în Zonal, a fost nevoită să abandoneze din două motive: lipsa fondurilor şi a mijloacelor de transport. A urmat o perioadă confuză şi cele 2 echipe tângănene au dispărut (deocamdată) de pe firmamentul fotbalului ilfovean. Fotbalul se schimbase, necesitau cheltuieli materiale mari şi „autofinanţarea” devenise poveste. Trebuia un „susţinător”, ceea ce noi numim azi „sponsor”. Şi cum aşa ceva nu exista, Primăria nu era interesată de fotbal, CAP-ul în afară de un autocamion descoperit, unde motorina şi şoferul trebuiau plătiţi de fotbalişti şi spectatori, nu putea oferi nimic. Oricum Tânganu nu avea forţa să susţină două echipe în campionatul SAI. Amintim că în campionatul sectorului 3 nu era nevoie de mijloace de transport, acesta se efectua în Bucureşti şi prin apropiere cu mijloace individuale. Şi apoi meciurile oficiale se desfăşurau în zilele de vineri şi luni aşa că terenul era oricând disponibil. Pe când în campionatele SAI exista şi pericolul ca meciurile să se suprapună şi atunci necesitatea organizatorică de a programa meciurile alternativ (o echipa acasă, cealaltă în deplasare). Acest impediment necesita ca în fiecare duminică o echipă să joace în deplasare. Era aproape imposibil ca CAP-ul să ne pună la dispoziţie un autocamion în fiecare duminică şi să găsim jucători şi spectatori care să se împartă între cele două echipe, iar jumătatea care se încumeta să meargă în deplasare să-şi plătească transportul (motorina, şofer). Dar nici viaţa în campionatele municipiului Bucureşti nu mai era posibilă. Prin reducerea numărului de sectoare s-a produs o concentrare a echipelor. Astfel echipele din 8 sectoare au fost repartizate în campionatele a 6 sectoare, aşa că nu mai era loc şi pentru intruşi ilfoveni gen Cernica, Tânganu, Pasărea... Şi încă o faptă inedită: în deplasarea de la Jilavele, prin 1982/83, la întoarcere s-a făcut rost de ceva parazăpezi pentru a se completa gardul împrejmuitor al terenului din Tânganu. Şi cum acestea tot nu au ajuns, cu riscurile de rigoare, s-a completat cu ceva panouri de parazăpezi procurate pe plan local...

 

În cele din urma prin anii 1983/84 Victoria Tânganu s-a retras din competiţie, conservându-se pentru mai târziu. Atunci a fost consemnată şi retragerea definitivă din fotbal a celui mai cunoscut om de fotbal din Tânganu: Cosma Tudor zis şi Nea Cocoş zis şi Moşu... S-a născut pe 20 martie 1926, s-a retras din activitatea fotbalistică activă la 42 ani (deci în 1968) iar din cea de conducător prin anul 1984...deci la 58 ani. A ieşit la pensie la 50 ani (a lucrat la „23 August” unde a avut grupa I-a de muncă) şi şi-a dorit să manânce pensie ... 30 ani. Şi aşa a fost: a plecat dintre noi în anul 2006 la vârsta de 80 ani. Era pensionar de 30 ani... Şi de precizat că din momentul în care s-a retras nu a mai revenit în fotbal decât ca spectator cu toate tentativele de a-l copta în acţiunile fotbalistice viitoare. A fost, deci, un om foarte hotărât. A fost şi este cel mai cunoscut om de fotbal din Tânganu, evident ca activitate strict locală...

 

Un alt nume care a rămas definitiv în istoria fotbalului din Tânganu a fost Ciobanu Ion. Fotbalist nu prea talentat dar polivalent putea evolua ca portar, fundaş lateral şi la nevoie chiar şi mijlocaş. Aşa cum am mai spus a fost cel mai bun... aruncător de la margine. Avea un mod specific de a plasa o mână pe lângă minge şi cealaltă, aproape invizibil, în spatele ei şi, astfel, o arunca, hăt, departe în careul advers... A fost „mâna dreaptă” a lui Nea Cocoş, omul cu discuţiile, cu negocierile cu arbitrii, cu adversarii. Născut în 1938 a fost ceea ce numim un „fiu al satului”. Mediul lui erau locurile natale, Tânganu şi localităţile unde juca. Prin anul 1980 m-am întâlnit cu el întâmplător prin preajma Spitalului Filantropia. Mi-a spus stingher, trist că are unele probleme cu... gâtul. Cum mama mea trecuse prin purgatoriul numit „Filantropia” cu vreo 6 ani în urmă, mi-am dat seama că avea grave probleme de sănătate. Şi aşa a fost: în 1982 a plecat definitiv dintre noi, lasându-ne orfani de... un mare sufletist. Şi ca o stranie coincidenţă un alt cunoscut fotbalist, Rusu Nicolae-Turcu a venit pe lume şi a plecat din această lume sincron cu Ciobanu Ion. Diferenţa? De fix 20 ani. S-a născut în 1958 şi a plecat departe în ...2002.

  1. A TREIA RELANSARE A VICTORIEI TÂNGANU

Să recapitulăm : apariţia şi lansarea echipei Victoria Tânganu s-a facut în deceniul şase (anii 1955-1960) şi a continuat cu meciuri sporadice în deceniul 7 (anii 1961-1970) în cele două forme de organizare teritorială: Raionul Brăneşti, Regiunea Bucureşti şi din 1961 Raionul „23 August”, Bucureşti. Apoi relansarea de la finele anilor ’60, începutul anilor ‘70 când după o nouă reorganizare teritorială a reapărut istoricul judeţ Ilfov (1968). A fost o perioadă prodigioasă afectată de, se putea altfel!, o nouă reorganizare teritorială (1981) prin apariţia Sectorului Agricol Ilfov. Să încercăm, precizez încă odată cu modestele noastre posibilităţi, şi cea de a treia apariţie într-un campionat local-judeţean a Victoriei Tânganu. Din păcate şi ultima până la apariţia acestor randuri.

 

Relansarea echipei Victoria Tânganu, evident tot în campionatul Sectorului Agricol Ilfov, s-a produs în ediţia 1988/1989. Unii susţin că aceasta s-ar fi produs în 1987... Deşi timpurile sunt mult mai apropiate de noi se pare că memoria nu prea ne ajută. Fără documente clare este greu să plasezi cu exactitate, desfăşurarea evenimentelor sportive.

 

Unul dintre finanţatorii echipei Cernica alături de „principalul” Ştefan, Cărăbuş Dumitru – Conu, pădurar în parohia noastră, a decis să migreze la Tânganu. Aici şi-a făcut o echipă de conducere având în prim plan pe Ivan Victor, la început şi pe semnatarul acestor rânduri, din umbră au „acţionat”  Dumitru Ion-Ţânţaru şi alţii. S-a revizuit „dotarea” în paragină a terenului refăcându-se, printre altele, gardul împrejmuitor. Ba chiar au fost făcute două garduri: unul înalt, exterior şi altul mai mic în imediata apropiere a suprafeţei de joc.

 

Preşedintele Comisiei de Fotbal a SAI era fosta noastră cunostinţă de la Sectorul 3 Stelea Nicolae, angajat la FCME.

 

În acel campionat, pe lânga Victoria Tânganu au mai evoluat încă 11 echipe: Recuperatorul Chitila, Nuci, Tunari, Islaz, Poşta, Creteşti, Dărăşti, Otopeni, Snagov, Dobroieşti, Moara Vlăsiei. Din însemnările mele nu reiese decât că în etapa a X-a, pe 13 noiembrie 1988, Tânganu a evoluat acasă cu Dărăşti, iar în ultima etapă a turului, pe 20 noiembrie 1988, în deplasare, la Creteşti (0-3 prin neprezentare, evident a... gazdelor!). La sedinţa din 3 noiembrie 1988 s-a cerut ca pe 24 noiembrie 1988, ultima sedinţă din acel an, toate echipele să depună la Comisie  carnetele jucătorilor folosiţi în acel tur de campionat ca pe timpul iernii să se facă verificările tuturor foilor de arbiraj! Ultima etapă a contat şi în Cupa României.

 

Clasamentul la sfârşitul turului era următorul : Victoria Tânganu, Dobroiesti, Recuperatorul Chitila, Snagov, Nuci, Dărăşti, Tunari, Moara Vlăsiei, Poşta, Otopeni, Creteşti, Izlaz. A fost un tur de campionat haotic cu multe meciuri câştigate prin neprezentare, chiar în meciurile de acasă (ex.: amintitul Creteşti – Tânganu: 0-3 sau Moara Vlăsiei - Poşta: 0-3). Echipa a promovat şi exigenţele erau mult mai mari. Aşa că în vara anului 1989 terenul din Tânganu a fost supus unui examen riguros. Sunt în posesia unui document important din vara anului 1989 pe care l-am primit de la Victor Stoian, Dumnezeu ştie cum a ajuns la el! Este vorba de procesul verbal de omologare a terenului de fotbal Tânganu de către Comisia Centrala de Competiţii a FRF cu celebra adresa Vasile Conta nr. 16. Data documentului: 30 august 1989. În comisia de omologare au făcut parte reprezentantul FRF, Manta Gheorghe, din partea Comisiei judeţene de fotbal, cunoscutul fost arbitru de fotbal, Romeo Stâncan, din partea Sanepidului, Gheorghe M. iar din partea echipei Victoria Tânganu, delegatul Ivan Victor şi Bolboja Vasile reprezentând, reproduc din document, ”partea proprietară a bazei sportive”. Se menţionează că terenul are dimensiunile de 100 X 60 metri, are iarbă naturală, câmpul de joc este împrejmuit cu un gard cu o înălţime de 1,70 metri, are cele trei vestiare (gazde, oaspeţi, arbitri) şi ca o curiozitate se precizează că în vestiarul pentru arbitri există un cuier, 3 scaune şi o masă de scris. Se acordă dreptul provizoriu de a se desfăşura întâlniri de fotbal în cadrul categoriei „Onoare”-SAI. Se trec nu mai puţin de 6 remedieri ale bazei sportive cu termene foarte scurte pentru a se obţine omologarea definitivă. Printre ele schimbarea barelor de la porţi, apariţia tabelei de marcaj, remedierea vestiarelor etc., cam toate cu termenul în toamna acelui an rămas în istorie 1989…

 

Lotul de jucători cuprindea cam pe toţi fotbaliştii de la vechea Victoria Tânganu şi fosta Viitorul Tânganu care în cei 4-5 ani de inactivitate sportivă organizată şi-au menţinut tonusul sportiv apt pentru fotbal. Deci să amintim o parte dintre ei: portari Grigore Nicolae –Uie mare, Niculescu Mircea-Doaşcă, câteodată Ilie Nicolae-Pircă sau Preda Constantin-Ruben Cano, jucători de câmp: Ene Gheorghe, Preda Marian-Firimitură, Istrate Dan-Rilă, Istrate Dumitru-Berlic, Ion Constatin-Godăcel, Cosma Marinuş, Zamfir Nicolae-Ucăle, Ion Petre-Damian, Tudorache Ninel, Iordache Nicolae-Raj, Iordache Dumitru-Şoni, Enache Petre-Buduruş, Gheorghe Dorin-Toică, mai târziu şi Stoica Constantin, State Mihai, Constantin Marinuş (al Cristinii), Costică Vasile-Sile, Popescu Constantin-Benciu, Ţintar Marin, Buratin, Grigore Constantin-Vigu şi mulţi alţii. Printre ei a fost şi Sorin Ioniţă din Cernica (soţia este din Tânganu), atunci era incontestabil o valoare, o adevărată forţă a naturii care, pur şi simplu, „căra” adversarii cu el......

 

Meciurile au fost foarte aprig disputate, din enumararea echipelor participante se poate observa nume care au ajuns în elita fotbalului românesc (Otopeni, Snagov, Chitila,...) dar cele mai mari probleme le-am avut cu apropiaţii noştri din Dobroieşti. Ne-au contestat unii jucători, a fost un proces mare, au adus în apărarea lor un cunoscut jurist de la uzina „23 August”, care era localnic, dar până la urmă tot noi am câştigat, apărarea noastră (fără jurişti...) aducând dovezi inatacabile.

 

Evenimentele politice şi-au spus cuvântul şi cele cinci ediţii 1988/89, 1989/90, 1990/91, 1991/92, 1992/93, la care a participat Victoria Tânganu, s-au disputat sub semnul hazardului, improvizaţiei, ambiguităţii..

 

Erau vremuri tulburi, eram o ţară în schimbare, ne trebuiau sponsori potenţi financiar, acumularea de averi era la început, nu avea nimeni interese fotbalistice... Aşa că, cu chiu cu vai, au fost duse la capăt cele 5 ediţii menţionate. Pierderea, în condiţii tragice, a doi dintre cei mai buni jucători ai acelor ani, Ene Gheorghe (în primăvara lui 1990) şi apoi a lui Zamfir Nicolae-Ucăle (în primavara lui 1993) au marcat profund lumea fotbalistică tângăneană. Prin retragerea lui Nea Cocoş, care nu s-a mai implicat în nici un fel, prin dispariţia lui Ciobanu Ion, lumea fotbalului din Tânganu a devenit mai săracă, oameni dispuşi să se sacrifice pentru fotbal, când somajul bătea puternic la uşă, nu prea mai erau. Între cele două tragedii a mai intervenit şi accidentarea stupidă, dar gravă a vechiului jucător, Ţintar Marin, în octombrie 1990 şi apetitul pentru fotbal era în derivă. În plus a fost desfiinţat şi CAP-ul aşa că mijloacele de transport au fost strict... personale. În primăvara lui 1993, Tânganu a disputat un meci acasă cu Cornetu, Zamfir Nicolae-Ucăle a marcat 2 goluri şi echipa noastră a câştigat cu 2-1. A fost ultimul meci al unuia dintre cei mai talentaţi jucători ai anilor ’80 şi ’90. Apoi într-o tragică altercaţie a... făcut transferul lângă drumul pe care venea la teren... A fost şi cântecul de lebădă al Victoriei Tânganu. După şocurile amintite nu şi-a mai revenit şi a rămas (deocamdată) doar în istorie.

 

Au urmat vremuri tulburi, „post-revoluţionare”, oamenii s-au preocupat de noile „realităţi” cât se poate de materiale, recuperarea pământului de la defunctul „sponsor” CAP Tânganu, lansarea în afaceri, plantarea de viţă de vie, menţinerea locurilor de muncă, alegeri „libere” şi „democratice”, crearea unei noi elite materiale şi administrative, mai apoi vânzarea pământului şi construirea de case mai mult sau mai puţin arătoase. Şi multe altele. Aşa că fotbalul a trecut în penumbra preocupărilor prioritare enumerate mai sus. Dar fotbalul a murit, trăiască fotbalul!. A trăit prin efortul, dragostea, sacrificiul unor mari iubitori ai nobilului sport. Floarea de la butonieră oricărui jucător de fotbal sau doar iubitor de fotbal din Tânganu a rămas fotbalul local care şi-a continuat imperturbabil, insensibil la greutăţi şi la dorinţi umane materiale drumul spre inimile noastre. Despre meciurile locale vom vorbi, în detaliu, în capitolul IV

 

Aici se încheie istoria echipei Victoria, crinul sufletelor noastre de iubitori de fotbal! După vreo nouă ani când vom păşi în alt secol, în alt mileniu spiritul Victoriei umane în faţa intemperiilor tot…umane va învinge şi legendara echipă (doar pentru noi tângănenii) sub numele de Tânganu I va reapare pe firmamentul fotbalului comunal.

 

Despre noua aventură fotbalistică a posibilelor asocieri, peste ani, Victoria – Tânganu I şi Unirea – Tânganu II ne vom destănui mai departe.

 

Până atunci somn uşor Victoria Tânganu!


 

CAPITOLUL III

 

MICROISTORIA ECHIPEI VIITORUL TÂNGANU

  1. CUM SE NAŞTE… O ECHIPĂ DE FOTBAL

Să recapitulăm (din nou!): Tânganu avea o echipă înscrisă în campionatul judeţean, categoria „Promoţie-Judeţ II”, Victoria care evolua… onorabil. Conducători: veşnic tânărul Istrate Tudor – Nea Cocoş (Moşu) pe care l-am prezentat, în detaliu, în capitolele anterioare, secondat de inimosul Ion Ciobanu. Echipa din Cernica „Fulgerul” s-a retras din campionatul judeţean şi s-a înscris în campionatul sectorului 3 evoluând fără drept de promovare! Precizez că pe vremea aceea fotbalul românesc era organizat pe două paliere: primul cel divizionar (A,B,C) patronat de Federaţia Română de Fotbal şi cel local, patronat de Comisiile Judeţene sau Municipale de fotbal, era organizat astfel: „Onoare”, „Promoţie” şi „Zonal” în judeţele mai „bogate” în fotbal sau pe două nivele, popular spus, „Judeţ I” şi „Judeţ II” în cele mai sărace în fotbal, iar în Bucureşti: „Onoare”, ”Promoţie” şi „Sector”. Datorită numărului mai mic de echipe dar mai ales a lipsei de baze sportive proprii, pentru a fi indeplinit „planul” la capitolul sport, au fost acceptate, în sectorul 3, şi echipe din comunele limitrofe. Un rol decisiv în primirea echipei noastre într-un campionat municipal l-a constituit existenta bazei sportive proprii. Când pe majoritatea terenurilor din sector nu se juca fotbal din cauza timpului nefavorabil pe al nostru era posibil datorită unui drenaj natural pe care l-a avut din naştere. Cu umorul său specific, Ţintar Marin, le-a explicat celor care s-au mirat de rezistenţa terenului nostru la intemperii naturale că acesta are locaţia pe un câmp al unui boier de pe timpuri care, chipurile, ar fi implantat pe sub el nişte ţevi în nu se ştie ce scop… Unii chiar l-au luat în serios si m-au întrebat cum e chestia cu ţevile de sub terenul nostru de fotbal…

 

Întâmplarea a jucat un rol preponderent într-una dintre cele mai stranii experienţe fotbalistice pe care le-am trăit: Dumitrică Florea zis „Verde” a lucrat la Electro-Aparataj împreună cu secretarul Comisiei de Fotbal a sectorului 3, Simion Ilie, care l-a convins să formeze o echipă în Tânganu şi să o înscrie în campionatul de sector, fără drept de promovare. Preşedintele C.E.F.S. sector 3 era cunoscutul fost motociclist Zdrinca, preşedintele Comisiei de Fotbal, Mircea Cruţescu, cunoscutul fost fotbalist (portar, printre altele, la cunoscuta echipa interbelică, Unirea Tricolor) şi apoi reputat arbitru de fotbal. De ce supranumele de „Verde” pentru Dumitrică Florea? Ne povesteşte chiar dumnealui. Pe timpuri exista un maidan unde se desfăşurau horele satului. Un fel de „părinte în aer liber” al căminului cultural de mai târziu care la noi a avut locaţia în fosta cârciumă a lui Stăncioi. Am avut şansa să prind maidanul „în viaţă”. Pe el se desfăşurau spectacole organizate de oficialităţile acelor timpuri: de muzică populară (Rodica Bujor, Ion Creţu, etc), de circ, de şcolile locale, de căminele culturale din alte sate. Dar acolo se juca şi un fel de minifotbal. Într-unul dintre aceste meciuri a evoluat si Dumitrică Florea, era echipat în… verde şi Gheorghe Ion-Nită l-a botezat cu culoarea echipamentului aflat la purtător.

 

În toamna anului 1975, Dumitrică Florea-Verde a strâns o mână de tineri, în majoritate din Gâgâlicea, dar şi din restul satului care, fie din cauza valorii precare, fie a vârstei, nu intrau în vederile primei echipe, a bătut la porţile CAP Tânganu care a devenit…patronul-sponsor al echipei. Asta doar pe hârtie că în realitate echipamentul şi l-a cumpărat fiecare. Îmi amintesc că i-am găsit în sala de aşteptare a haltei Tânganu cu nişte şabloane de carton înscriind numărul pe tricourile cumpărate de ei (culoare alb-roşu) cu… cremă neagră de pantofi. Prima denumire a echipei, atestată de documente, a fost „VIITORUL CAP TÂNGANU”. Când s-a încercat afilierea echipei pe cei de la Municipiu (care gestionau echipele din Bucureşti din punctul de vedere al afilierii, legitimării, transferurilor şi mai ales al cartotecii fiecărui jucător) i-au pufnit râsul: cum să joace în Capitala ţării o echipă a unui…CAP? Şi documentele originale consemnează o linie trasă peste CAP. Aşa a rămas doar Viitorul Tânganu…

 

Primul meci: întâmplare sau destin, Dumnezeu mai ştie! a fost cu… Fulgerul pe terenul din Cernica. Şi aceştia ne… fulgerară cu un sec şi descurajator 9-1 (2-0). Dar falnicii voinici din sudul Tânganului mai spre Moară nu descurajară. Poate o recunoaştere dumnezeiască a făcut ca primul gol să fie marcat, imediat după pauză printr-o superbă deviere în vinclul porţii adverse de părintele Viitorului Tânganu: Dumitrică Florea-Verde, scorul a devenit 1-2, dar lipsa de pregătire fizică şi experienţă şi-au spus cuvântul şi s-a ajuns la scorul amintit mai sus. Să prezentăm acest prim „11” aliniat de Viitorul: Pârvu Verginel (Găioasii) - Dumitrică Florea (Verde), Ţintar Marin, Covaci Ion, Goiţă Arţăgosu – Lixandru Jean (Perceptoru), Simion Constantin (Bacaliu), Dinu Constantin (Titel Pescaru) - Ştefan Tudor (Ţupai), Istrate Vasile (Biban), Popescu Vasile (Vuvă). În ciuda acestui eşec oarecum neaşteptat prin proporţiile scorului Viitorul a continuat lupta cu adversarele din sectorul 3 din acele timpuri: FRB, Postăvăria Română, FCME, ISPH, Torentul, Vulturii Pasărea (altă echipă din afara sectorului), Metalurgica, Mase Plastice, Frigotehnica, Prefin, Solex, IABS, ICMA, Electrecord, amintita Fulgerul Cernica şi altele pe care le vom aminti mai departe. Să amintim primii jucători (câtiva dintre cei aliniaţi în primul meci nu s-au mai regăsit în următoarele), urmaşii mai vechii echipe Unirea, fondul de jucători provenind cam din aceleaşi locuri: portar un băiat minunat care lucra la Electro-Aparataj pe nume Gavrilă Cristian, coleg cu Florea Verde, apoi Ţintar Marin, unul dintre cei cu o contribuţie importantă în evoluţia şi menţinerea echipei, Lixandru Jean (zis şi „Nadia” pentru eleganţa şi mai ales… discreţia cu care evolua pe teren, dar era rezistent la efort, ambiţios, corect în relaţiile cu toată lumea), mai târziu fratele sau Lixandru Marian, Stan Ştefan (Fane Gege), Stoian Constantin (Costică Dudă), Nicolae Mircea (Marcel-Titi Tone), Istrate Vasile (Biban), Catană Dumitru (Mitică Carpitu), Sava Alexandru (alt… Biban), Marcu Marin (Nuş), Cristea Alexandru (Sandu Mozoc), Dumitru Ion (Ţânţaru), Ştefan Tudor (Dudu Ţupai), Ioniţă Ion (Buriu), Muşat Gheorghe (Talanga), Muşat Stelică (Mutu), Radu Marian (Mamet), Covaci Ion (Costică Covaci), Preda Constantin (zis Ruben Cano), Alecu Gheorghe (Castanca), Dinu Constantin (Titel „Lămâie”-Pescaru), Iordache Dumitru (Şoni), Iordache Nicolae (Raj), Tudor Mitică (Maci), Popescu Constantin (Bazar), State Ion (Pocăitu), Marcu Dumitru (Mituţă), Florea Gheorghe (Gigi Tătărăscu), Simion Constantin (Bacaliu, singurul jucător din Tânganu-Moară, urmaş al înaintaşului său Tănase-Cacabela), Dobre Constantin (Oţoţop), etc. si bineânţeles căpitanul Dumitrică Florea-Verde. Pe parcursul anilor, ca portari, au mai evoluat: în afară de amintitul Gavrilă Cristian şi Marin Florică (Doigă), Nicoi Tudor (Dodu Ciovlică), Morărescu Nicolae din Budeşti şi în câteva meciuri, fără a fi legitimat, Vava, vărul lui Ţintar Marin din Fundeni. Pe parcursul acestor rânduri îi vom mai aminti şi pe alţi jucători care au evoluat sub steagul primitor al Viitorului Tânganu. Primii conducători ai Viitorului au fost Dumitrică Florea şi Ţantar Marin la care eu m-am ataşat ulterior.

 

Sediul Comisiei de Fotbal a sectorului 3 era undeva pe lângă parculeţul Izvor împreună cu alte instituţii cum ar fi „Forţele de Muncă”. Şedinţele erau săptămânale în ziua de marţi de la orele 18. Prezenţa delegaţilor şi a jucătorilor suspendaţi era obligatorie. Meciurile se disputau în ziua de vineri şi în caz de supraîncărcare a programului sau meciurile de cupă se disputau şi în ziua de luni.

 

Pentru finanţarea echipei se foloseau resursele financiare ale jucătorilor. Echipamentul şi l-a cumpărat fiecare. Baremul arbitrilor era de 41 lei pentru fiecare dintre cei trei arbitri, deci în total 123 lei. Pentru cazarea arbitrilor plăteam câte 25 lei unor case din apropiere: la început la Leana lui Iozu şi apoi la Veroana. Provenienţa banilor era următoarea: fiecare jucător plătea câte 10 lei şi cum regulamentul nu permitea decât două schimbări se adunau doar 130 lei. La pauză făceam o schimbare pe NV (fără să prezentăm legitimaţia) mai contribuiam şi eu cu 10 lei şi aşa colectam cei 150 lei necesari. Destul de rar am apelat la procedeul folosit, cu succes, de consăteanca Victoria, de a colecta bani de la spectatori. Meciurile se disputau vinerea, câteodată la ore total nepotrivite (de exemplu ora 14) spectatorii erau puţini şi „recolta” pe măsură, aşa că recurgeam la buzunarul jucătorilor. În unele pauze competiţionale am recurs şi la o finanţare obştească prezentându-ne la porţile consătenilor care contribuiau cu o sumă modică.

  1. PRIMII ANI DE VIAŢĂ FOTBALISTICĂ

Deci aveam de toate: echipament (culoare alb-roşu), teren de fotbal atestat, deci baza sportivă proprie, lot de jucători pe măsură, conducere, fonduri băneşti prin autofinanţare, cadru organizatoric, afiliere la FRF, legitimaţii de fotbalişti şi mult…mult entuziasm. Şi tinereţe pe măsură şi inconştienţă şi acel dram de sfidare adolescentină a greutăţilor care ne aşteptau. Dar dacă ar şti omul ce îl aşteaptă… nu s-ar mai naşte. Echipele cu care ne-am confruntat în prima ediţie 1975/76 au fost: FCME, FRB, Postăvăria Română, ISPH, Metalurgica, Torentul, IABS, Prefin, Frigotehnica, Solex, Pantelimon 66, Casete Radio, Vulturii Pasărea, Fulgerul Cernica, Viitorul Tânganu. Şi cum din sector nu se retrograda şi noi nu aveam dreptul la promovare nu aveam nicio grijă. Trebuia doar să jucăm fotbal cum putem, cât putem, fără incidente, să ne facem respectaţi, să ne facem prieteni. Şi pot să spun că aceste deziderate le-am îndeplinit în bună măsură. Cu o asemenea concurenţă, cu echipe finanţate de întreprinderi bogate cum ar fi, în primul rând, FCME, Metalurgica, apoi FRB, ulterior Metaloglobus (după retrogradare), sau cu un lot valoros ca Postăvăria Română era greu să emiţi pretenţii. Nota bene!: prima mea legitimaţie de fotbal am avut-o la Postăvăria Română, ulterior m-am transferat la… Viitorul Tânganu unde am evoluat 2 meciuri pe care le voi aminti la momentul potrivit.. La Postăvăria Română nu am evoluat decât în vara lui 1970 ca portar, spre toamna urmând studiile şcolare, nu am putut frecventa meciurile echipei care mai târziu a devenit redutabila. Şi ca o curiozitate l-am avut coleg de echipă (la recomandarea mea) pe Dumitrică Florea-Verde, unul dintre protagoniştii importanţi ai rândurilor care urmează. Cu un lot valoros Postăvăria Română nu a bătut intenţionat la porţile promovării întrucât resursele financiare şi mai ales apetitul pentru fotbal al factorilor de decizie (conducere, partid, sindicat, UTC) era aproape nul. A trăit prin eforturile, aproape singulare, ale bunului meu prieten dobroieştean, Ilie Profir. Nu a emis.doleanţe nici Fulgerul Cernica; era puternică pentru că ei nu împărţiseră fondul de jucători al satului cu o echipă înscrisă în judeţ aşa cum a făcut Tânganu. Ne-am plasat constant în anii de evoluţie în partea a doua a clasamentului dar niciodată pe ultimele 2 locuri. Începutul a însemnat drumuri lungi la sediul Comisiei Municipale de Fotbal din Piaţa Amzei pentru legitimări, vize anuale, taxe de înscriere şi multe altele. Acolo erau nişte oameni deosebit de amabili precum Florică Constantinescu şi Mihai Vâlceanu, fostul preşedinte al Clubului Rapid în anii de glorie 1967-1970, un om de un calm rar întâlnit. Eu am fost ceva mai departe având de rezolvat un final de carieră şcolară. Greul l-au dus Florea-Verde şi Ţintar Marin.

 

Din amintirile acelei perioade merită consemnată microistoria meciului cu aspiranta la promovare din acea perioadă, Metalurgica. Meciul se disputa la noi şi evident orice meci în deplasare (ca şi azi) trebuia tratat ca atare. Nu ştiai de unde sare iepurele. Şi echipa Viitorul Tânganu era una dintre cele mai fluctuante şi imprevizibile echipe din acel campionat. La pauză scorul era 0-0. Mai mult decât atât: imediat după pauză Ioniţă Ion-Buriu a marcat un gol superb, deci 1-0. Precaută, echipa adversă a venit dotată cu unele dintre produsele „firmei”: „butoni de camaşă”. Erau la modă atunci. Prin Chira Alecu, prieten cu Florea Verde, s-au oferit să plătescă şi arbitrajul plus o ladă de bere. Ai noştri s-au conformat, Ţintar Marin a facut un 11 m în minutul 89 şi… metalurgiştii bucureşteni au câstigat cu 2-1. Eu n-am vrut să intru într-un asemenea troc (recunosc: îmi era şi teamă de consecinţe), dar ciudat cunoscutul jucător de la Victoria, Marin Iordache-Zanea a intrat în posesia a vreo câteva zeci de asemenea produse de lux pe care le-a distribuit după criteriile personale ale domniei sale. Unul dintre beneficiari, Nea Cocoş-Moşu a făcut o afirmaţie sinceră şi stupefiantă: „Antrenez pe Victoria de zeci de ani şi niciodată nu am primit vreun avantaj material; iată că primesc de pe urma Viitorului”.. Un alt beneficiar am fost chiar eu… care m-am trezit cu o pereche de butoni în buzunarul hainei. Pe care chiar i-am purtat până când, la serviciu, am pierdut unul dintre butoni.. Şi erau foarte frumoşi: de formă ovală de culoare galbenă cu o piatră albă în mijloc. Pe celălalt l-am ţinut ca amintire mulţi ani. S-a aplicat binecunoscutul proverb românesc: „Ce este de aram, de aram să fie!”…

 

În primele luni ale anului 1977 am solicitat un ajutor material de la sponsorul nostru sub egida căruia evoluam, CAP Tânganu, pentru cumpărarea unui echipament nou, cel alb-roşu se învechise, decolorase, intrase la apă, jucătorii mai crescuseră, aşa că pentru unii ajungea cam până la… buric. Ni s-a cerut să executăm nişte lucrări în cadrul CAP-ului pentru ca banii să fie justificaţi legal. Şi timp de vreo două săptămâni am îndreptat fier beton în curtea CAP-ului pentru construcţii agro-zootehnice. Ne-au fost înmânaţi 800 lei, cu acte în regulă, cu care am cumpărat un rând de echipament de culoare bleau (tricouri, chiloţi, jambiere).

  1. VIITORUL TÂNGANU LA MATURITATE SPORTIVĂ

Cu ajutorul însemnările pe care le deţinem să ne concentrăm asupra ediţiei 1977/78. Lotul de jucători a fost următorul: portari: Gavrilă Cristian, Marin Florică – jucători de câmp: Dumitrică Florea, Popescu Constantin (Bazar), Muşat Stan (Stelică), Muşat Gheorghe (Talanga), Ştefan Tudor (Ţupai), Marcu Dumitru (Mituţă), State Ion (Pocăitu), Radu Marian (Mamet), Lixandru Jean (Perceptoru’) şi fratere său Lixandru Marian, Stoian Constantin (Dudă), Ţintar Marin, Dinu Constantin (Titel Pescaru), Ioniţă Ion (Buriu), Stan Ştefan (Fane Gege), Dumitru Ion (Ţânţaru), Tudor Mitică (Maci), Preda Constantin (Titel-Ruben Cano), Istrate Vasile (Biban), Nicolae Mircea (Marcel Titi Tone), Florea Gheorghe (Tătărăscu), Iordache Dumitru (Şoni), Andrei Vasile (Sile Bocea), Ivan Victor, Covaci Ion (Costică), Chiru Marin, Cristea Alexandru (Mozoc), Catană Dumitru (Cârpitu), Sava Alexandru (Biban), Nicoi Tudor (Dodu), Dobre Constantin (Oţoţop) şi nu în ultimul rând Iordache Nicolae (Raj). Mai apare un nume de care nu-mi amintesc: Olaru Enache. Să-i mai adaugam pe Godăcel care nu avea legitimaţie la Viitorul. Era un recordman în… multiple legitimări: la Victoria Tânganu dar şi în judetele unde ajungea în delegaţie pe linie de serviciu (lucra la ISTIUAPS) fiind… specialist în reparări utilaje din industria cimentului. Acolo unde erau fabrici de ciment şi ajungea şi Godăcel cu echipa de asistenţă tehnică apărea şi legitimaţia de fotbal la echipa întreprinderii, de obicei in Onoare: la Medigidia, la Hoghiz, la Alejd, la Fieni şi pe unde mai ştie el. Cum nu era depistat cu multiple legitimaţii? Simplu: cartotecile jucătorilor din campionatele judeţene erau ţinute la Comisia judeţeană de fotbal şi era puţin probabil să se facă confruntări între cartotecile judeţelor. Noi nu am riscat să-i facem legitimaţie dublă pentru că ambele instituţii şi cea municipală şi cea judeţeană erau în Bucureşti şi o confruntare a documentelor era oricând posibilă. Aşa că a jucat tot timpul pe fals. Un alt jucător valoros al Viitorului a fost şi Iordache Nicolae-Raj care a fost legitimat prin transfer de la Victoria Tânganu. Întrucât a efectuat ceva puşcărie… recentă nu mai avea dreptul să evolueze în echipe de fotbal. La Victoria nu era folosit pentru că riscul echipei (cu şanse de promovare) era foarte mare. L-am folosit noi pe fals neriscând prea mult (nu aveam dreptul la promovare) şi folosindu-mă de poziţia mea relativ solidă în relaţiile cu conducerea Comisiei de Fotbal a sectorului. Ambii jucători, foarte tehnici, au fost mândria noastră pe terenurile pe care au evoluat. Au mai evoluat în unele meciuri, tot pe fals, şi câtiva jucători de la Victoria: Radu Ion (Nelu lui Ghiţă), Rusu Nicolae (Turcu), Oprea Gică, talentul de excepţie numit Ene Gheorghe. Ba chiar au fost şi apariţii accidentale, atunci când echipa era în criză de efectiv (mai ales toamna în meciurile de acasă disputate prea devreme ca să mai ajungă toţi jucătorii de la serviciu): regretaţii Dinu Ion-Tane şi Matei Ion. Un nume cu totul aparte care a debutat la Viitorul, într-un meci pe terenul FRB, a fost puştiul, pe atunci, de vreo 16 ani: Preda Marian (Firimitură). A fost unul dintre cei mai talentaţi, mai serioşi, mai altruişti jucători născuţi pe meleaguri tângănene.

 

La una dintre sedinţele săptămânale ale Comisiei de fotbal reprezentanţii celor două echipe fruntaşe, FCME şi FRB au ridicat problema „costisitoarelor” deplasări la echipele din judeţ, în speţă Fulgerul Cernica, Vulturii Pasărea, Viitorul Tânganu. Am luat cuvântul şi am făcut, în acea sedinţă, o demonstraţie de sacrificiu material al echipei pe care o reprezentam. Am fost de acord cu ei şi am propus o rezolvare surpriză. Întrucât săracele echipe din judeţ aveau sponsori formali (CAP-uri) şi jucătorii noştri cheltuiau din buzunarul propriu pentru echipament, arbitraj, cazare arbitri, deplasare, legitimare, taxe de tot felul, din dragoste pentru fotbal, circa 800 lei pe an, am propus ca meciurile acestora de la Tânganu să se dispute pe terenul lor noi angajându-ne să plătim arbitrajul ba chiar şi chiria terenului! Am făcut o scurtă socoteală şi suma s-ar fi ridicat la aproximativ 40 lei de jucător într-un an. Şi am zis: „Mă angajez în numele echipei Viitorul Tânganu să respect promisiunile. Dacă nu suntem în stare să ne achităm aceste promisiuni vă promit în faţa dvs., să plătesc eu din buzunarul propriu sumele cuvenite, şi apoi mă retrag din fotbal. Mai mult decât atât rog toţi delegaţii să spună aici, acum, dacă vor să mai vină la Tânganu. Noi v-am primit întotdeauna cu toată dragostea şi prietenia şi aşa o vom face şi în continuare”. Îmi amintesc clar, acum când scriu aceste cuvinte, că s-a produs o linişte mormântală. Apoi a început vacarmul toţi manifestându-şi dorinţa de a evolua la Tânganu. După şedinţă Florin Dumitriu de la FCME, cel care a lansat această nefericită idéie, a venit personal la mine, şi-a cerut scuze, şi a promis că vine cu plăcere la Tânganu şi am devenit… prieteni. Precizare importantă: ne era mai uşor să ne întâlnim pe terenurile din Bucureşti decât acasă. Aşa că sacrificiul nu era prea mare…

 

Să amintim şi componenţa conducerii echipei de fotbal anunţată la Comisia de fotbal a sectorului 3:

 

- Muşat Gheorghe    - preşedinte

 

- Bolboja Vasile       - instructor

 

- Dinu Constantin     - delegat

 

- Dumitrica Florea    - membru

 

- Stoian Constantin   - membru

 

- Gavrilă Cristian      - membru

 

Să prezentăm şi clasamentul turului ediţiei 1977/1978

 

1.

FCME                                            14      12      1     1    40- 07    25 puncte

2.

Metaloglobus                                 14      11      2     1    55- 12    24 ,,

3.

Fulgerul Cernica                            14        7      4     3    27- 17    18 ,,

4.

ISPH                                               14        8      1     5    40- 14    17 ,,

5.

Postăvăria Română                         14        8      1     5    33- 20    17 ,,

6.

Prefin                                              14         7     2     5    26- 17     16 ,,

7.

Solex                                               14         6     4     4    43- 28    16 ,,

8.

Frigotehnica                                    14         7     2     5    34- 24    16 ,,

9.

FRB                                                 14        6      2     6    36- 23    14 ,,

10.

Vulturii Pasărea                               14        5      4     5    28- 28     14 ,,

11.

Viitorul Tânganu                             14        6      1      7   27-  35     13 ,,

12.

Torentul                                           14        3      3      8   26-  28       9 ,,

13.

IEABS                                             14        2      2    10   18-  39       6 ,,

14.

Pantelimon 66                                  14       1      1     12   27-  64       3 ,,

15.

Electrecord                                       14       0      0     14   13-117       0 ,,

16.

Unirea Tricolor eliminată din competiţie

 

Din păcate din însemnările mele lipseşte clasamentul final dar care nu a diferit prea mult faţă de cel de mai sus. Singura modificare notabilă, schimbul de locuri între cele două protagoniste: FCME şi Metaloglobus care s-a soldat în final cu victoria şi promovarea în eşalonul superior a celei de a doua echipe. Reamintesc că Metaloglobus era recenta retrogradată din „Promoţie” în „Sector”. Viitorul Tânganu, ca de obicei, în partea doua a clasamentului dar nu în…coadă.

  1. FOTBAL ŞI UMOR CU VIITORUL TÂNGANU

Din acea ediţie de campionat ne aducem aminte de câteva meciuri de pomină, piperate cu amintiri de un comic aş putea spune… tipic tângănean. Să le amintim:

 

Cu Metaloglobus ne-am întâlnit în tur pe terenul de iarbă din Complexul „23 August”, noi fiind oaspeţi. Când m-am prezentat în faţa vestiarelor din complex unde ne dezechipam, vreo 4-5 jucători mă aşteptau în ţinută de stradă deşi mai erau doar vreo 15 minute până să înceapă meciul. De partea cealaltă Metaloglobus făcea încălzirea. Avea un echipament superb, nou-nouţ, cu dungi verticale în culorile roşu-negru. De, echipă bogată! La noi tragedie: echipamentul în proporţie de 75% era la Muşat Gheorghe, care, toamnă fiind, era la culesul porumbului şi speranţa să apară la meci era nulă. Noroc cu arbitrul, simpaticul Cristea, care ne-a îngăduit să ne echipăm cu ce avem, iar adversarii, gentilomi şi siguri de victorie, au acceptat să introducem în teren pe cine putem. Tudor Mitică (Maci)
s-a îmbrăcat cu o camaşă bleau cu picăţele, proaspăta achiziţie de la… Mecanică Fină, jucătorul Ion Gheorghe, cu helanca mea albastră şi aşa mai departe. L-am trimis pe Cristian, portarul, care lucra la Electro-Aparataj, prin vecini, să mai facă rost de ceva tricouri pe nuanţă de bleau. De voie, de nevoie, am intrat eu în poartă. Până să apară Cristian deja încasasem 3 goluri în vreo 15 minute. Două au fost înscrise de un drac de jucător mic şi iute, poreclit Pisoi, unul lovind bara celălalt a trecut pe lângă bară dar în interior. Colac peste pupază Şoni, fundaşul nostru central şi unul dintre cei mai buni jucători, „a comis-o” în stil „Costică Dudă”: a înscris un imparabil autogol de toată frumuseţea. Nu am făcut nimic altceva decât să scot mingea din plasă de fiecare dată. Un spectator neutru, simplu privitor la meci, s-a apropiat de mine şi mi-a reproşat că-mi bat joc de echipă: „Miscă-te şi tu plonjează după minge măcar aşa de forma să încurajezi băieţii”. Nervos i-am replicat: „Domnule, scrie pe fruntea mea tâmpit? Păi dacă puteam să apăr asemenea şuturi eram undeva prin Divizia A”. Între timp a apărut şi Cristian cu un tricou pe nuanţă de… verde. La care arbitrul a ripostat cu umor: „Domnilor v-am acceptat cu toate nuanţele de bleau-albastru dar cu verde nu se poate”. Cristian a rămas pe margine, eu în poartă ducându-mi crucea de portar până la sfârşitul meciului încasând gol dupa gol gazdele oprindu-se la cifra 8. S-a mai întâmplat şi o minune: Godăcel care, cu tehnica lui, a mai temporizat jocul pe la centrul terenului ca să mai răsufle şi ceilalţi jucători, a reuşit o pasă de excepţie şi proaspăta „achiziţie” Ion Gheorghe, altminteri un jucător modest, a marcat golul de onoare. Din punctul meu de vedere, în repriza a doua s-a petrecut o fază care mi-a rămas pentru totdeauna adânc întipărită în minte. La unul dintre atacurile gazdelor un şut năpraznic se îndrepta spre colţul din partea mea dreaptă, la semiînălţime, mi-am adus aminte că fusesem un portar care, pe timpuri, mai făcea şi ceva plonjoane şi
m-am lansat cu forţă (plonjoanele pe dreapta sunt cele mai reuşite la mai toţi portarii, există tendinţa instinctivă de a proteja partea stângă, cea cu inima) împingând puternic balonul cu pumnul, acesta oprindu-se exact în… vinclul porţii mele. Să facem haz de necaz: pe la mijlocul anilor ‘80 (ediţia 1985/86) când Sportul Studenţesc (cu Hagi şi compania) era una dintre protagonistele campionatului naţional (a terminat pe locul 2) a editat una dintre cele mai frumoase reviste de(spre) fotbal din acele vremuri. Un excepţional articol de umor era semnat de Ars Amatoria, care, ulterior a devenit binecunoscutul grup umoristic de azi, Divertis. Articolul relata despre finala… de vis a CM dintre Brazilia şi… România, cum balonul se ducea spre vinclul porţii adverse, Cămătaru a dorit „să-l trimită mai la vinclu decât la vinclu” şi l-a împins… peste bară. Din păcate ceea ce n-a reuşit Cămătaru am reuşit eu în meciul cu Metaloglobus. Să mai precizez şi alte poante din amintitul articol: „România avea în teren doi căpitani pe Balaci şi pe Augustin”. Pe atunci Augustin juca la Dinamo şi era, evident, încadrat căpitan în Miliţie. Pe teren au fost 200.002 spectatori (200.000 brazilieni şi 2 români) şi în concordanţă cu viaţa de zi cu zi a românilor din acele timpuri lumina reflectoarelor s-a stins…Scorul final Metaloglobus - Viitorul Tânganu a fost unul pe măsură: 8-1, dar noi ne-am îmbogăţit sacul de amintiri cu una dintre cele mai savuroase. Acelea erau vremurile pe atunci şi nimeni nu s-a întristat. În fond ce pierdusem?

 

Tot în acea toamnă a anului 1977 spre finalul turului s-a disputat un meci, acasă, cu Solex-ul. Din cauza zilelor scurte de toamnă meciul a început devreme iar eu care aveam program până la orele 16.30 şi nu am fost prezent decât la… petrecerea de la bodegă. Pierdusem meciul cu 3-5. L-am întrebat pe Florea Verde cum a fost meciul şi ce este cu veselia aceea neobişnuită. Mi-a spus că nu a avut încotro, a intrat pe teren cu cine s-a nimerit a fost ameninţat cu contestaţia aşa că s-au dat… bătuţi. „Cu banii primiţi am plătit arbitrajul, gazda arbitrilor, am primit o minge şi ne-au mai rămas ceva bani cu care am cinstit băieţii”. Pus în faţa faptului împlinit am lăsat lucrurile aşa cum au căzut m-am aşezat la masa lor, am fost servit cu un pahar dublu de o băutură incoloră. Toată noaptea am băut apă. Când i-am întrebat ce băutură a fost de am băut atâta apă, Ţintar Marin a zis: ”A fost „inox” (rachiu superior), am uitat să-ţi spunem să te culci cu găleata de apă lângă matale că ăsta trebuie stins cu multă apă”.

 

În primăvară a venit rândul meciului cu contracandidata echipei Metaloglobus la promovare: FCME. Meciul s-a desfăşurat pe Baza Sportivă UTC de lângă binecunoscutul stadion al divizionarei B - Mecanică Fină. Delegatul formaţiei FCME, altminteri bun prieten cu noi, Florin Dumitriu, a făcut un control „la sânge” al legitimaţiilor şi a găsit una fără viză anuală (Popescu Constantin-Bazar) şi mi-a spus deschis: „dacă nu câştigăm facem contestaţie pentru că noi luptăm pentru promovare şi am sarcină de serviciu în acest sens”. Era angajat la serviciul personal. L-am asigurat că o să câstige. Nu îmi făceam nici o iluzie că aveam forţa să-i încurcăm în vreun fel. „Dar încurcate sunt căile Domnului! mai ales când al cu coarne işi bagă coada”. Meciul a început destul de echilibrat, extrema noastră dreaptă, Preda Constantin zis şi Ruben Cano prinde şutul vieţii lui, unul cu adevărat senzaţional şi, stupoare! mingea se opreşte exact în vinclul opus, deci în dreapta portarului. Nu m-am îngrijorat era timp destul pentru o răsturnare de scor şi până la urmă era bine să ne ia şi ei în seamă. La pauză, deci, 1-0 pentru noi. Florin Dumitriu mi-a atras atenţia că nu glumeşte cu contestaţia şi ştiam că nu are de ales. Am vorbit cu Popescu Constantin-Bazar să facă pe fundaşul ofensiv pentru a lăsa… goluri de jucători pe centrul apărării pe unde adversarii să înscrie măcar două goluri adevărate. Dar nu se lega nimic. Fundaşul nostru dreapta era Stoian Constantin care avea ca adversari doi colegi de serviciu (era electrician la FCME) din Valea Roşie, dintre care unul masiv căruia i se spunea „Oblemenco”. Timpul trecea, speranţa era în Costică dar tot nu se lega nimic: fugeau unul pe lângă altul, nărăvaşa minge ţopăia în toate părţile dar nu înspre poarta noastră. La un moment dat unul dintre jucătorii adverşi - coleg de serviciu - i-a zis lui Costică al nostru să îi dea el mingea. La care Costică, cu umorul lui binecunoscut, ne-a povestit după meci, i-a zis ” Eu, te… te las dar să… să ţi-o dau eu nu… nu se poate; nici …nici chiar aşa!”. Până la urmă cele două goluri izbăvitoare s-au marcat şi la final toată lumea era fericită şi fără lacrimi pe obraz. Desigur că pot fi incriminat pentru un asemenea aranjament: dar eu am fost acolo şi trebuia să menţin echipa cu orice preţ. Dacă se făcea contestaţie pierdeam cu 3-0 toate meciurile în care evoluase respectivul jucător. Plus scandalul de rigoare şi exigenţa tuturor adversarilor din meciurile următoare. Şi nu era aşa de uşor să menţii o echipă în care totul să funcţioneze şnur.

 

Colegul meu de serviciu Popescu Eugen ne-a simpatizat mereu şi a participat la multe meciuri ale echipei noastre. La un meci disputat pe terenul din Tânganu era o vreme uşor ploioasă, noi, spectatorii ne protejam de picăturile de ploaie sub plopi împreună cu nelipsitul Nea Cocoş-Moşu, portar de ocazie era Ion Petre (al lui Damian) fundaş stânga Florea Verde care, pe terenul alunecos dădea nişte „întoarse” de toată frumuseţea. Eugen m-a avertizat „parcă văd că Verde al tău o întoarce la voi în poartă”. Şi aşa a fost şi am pierdut cu 0-1...

 

Meci mare pe terenul de la FRB. Protagoniste FRB - Viitorul Tânganu. Eu eram vecin cu serviciu şi „m-am uşchit” în timpul programului bineînţeles cu Popescu Eugen. Meciul începuse am întrebat cât e scorul pe spectatorii noştri prezenţi în minitribună şi unul mi-a spus ironic: „Nea Vasile, a marcat Costică!”. Măi să fie!, Stoian Constantin juca, vorba lui Ingi, numai „la becie”. El nu părăsea niciodată jumătatea noastră de teren. Ne îndreptam spre banca de rezerve trecând prin spatele porţii lui Cristian Gavrilă  si-l intreb cum a fost: „Nea Vasile, mi-a băgat-o Costică chiar la vinclu!”. Deci asta era: dăduse autogol!. Meciul era defavorabil nouă. Pe la mijlocul reprizei a doua scorul a devenit 4-0 şi Dinu Constantin (Titel „Lămâie”) m-a rugat să-l introduc şi pe el pe teren că oricum nu mai era nimic de pierdut. Zis şi făcut, Titel a intrat în teren şi la primul contact cu un adversar îl păleşte zdravăn „la cotoaie”, acesta ripostează şi normal: roşu pentru adversar şi galben pentru Titel. La obişnuita bere după meci (v-am spus că la noi nu conta dacă pierdeam sau cârtigam, berea şi glumele erau la ele acasă) de data asta la restaurantul „Ialomicioara” din apropiere, l-am întrebat pe Costică cum a fost. Şi ne-a spus în stilul lui inimitabil: „I-am zis lui… lui Cristian să… să se aţină la ea şi… şi nu… nu s-a aţinut”. Fără alte comentarii. L-am rugat pe oaspetele nostru, Eugen Popescu, care era şi el părtaş (şi) la berea noastră să remarce un jucător. Acesta tot cu umor s-a conformat: „Păi băiatul acela blond şi subţirel care a intrat în a doua repriză”. Stupoare, greul îl dusese alţi jucători chiar dacă pierdusem la scor, FRB a fost, în acele timpuri, o echipă redutabilă pentru un campionat de sector. Eugen este de profesie matematician şi a motivat… logic. ”Este singurul jucător care a făcut ceva concret pe teren: a eliminat un adversar !”.

 

Să nu-l uităm pe nea Preda Costică-Creţu. Lucra în acele timpuri chiar la FRB şi de câte ori jucam pe acel teren venea să ne vadă chiar dacă era de serviciu. Cu figura sa impozantă, cu glasul lui puternic ne încuraja cu binecunoscutele strigări „Hai baieţii mei!” şi „Sunt mândru de tângănenii (sau ţăranii!) mei!”.

  1. SPECTACOLUL DE FOTBAL ŞI UMOR CONTINUĂ

În satul Pasărea a existat o consoartă de a noastră: echipa ilfoveană înscrisă în campionatul sectorului 3. Terenul lor era lângă scoală înconjurat de falnici pomi. Numele echipei era unul predestinat, că şi vulturii sunt în cele din urmă, tot păsări. De-ale limbii române! Aveau o echipă cam de valoarea noastră. Îmi amintesc de o glumă de-a cunoscutului scriitor Radu Cosaşu după meciul Ţara Galilor - România 5-0. Unii au spus că cuvântul „gali” vine de la „e-gali”. Comentariul lui Radu Cosaşu: ”Ce egali, dom’le că ne dădură 5 boabe!” Aşa păţirăm şi noi cu „egalii” noştri – vulturii de… Pasărea. Ne bătu într-un meci la ei acasă cu un scor clar 6-0. Cum a comentat Florea Verde această înfrângere: „Păi cum să nu luăm atâtea goluri când lui Dodu (Ciovlică) îi intră mingea pe lângă ceafă în tricou îi iese pe una dintre mâneci, intră pe cealaltă, ajunge în chiloţi, se strecoară pe un crac şi poposeşte liniştită în poartă”. Înger şi demon, grandoare şi decadenţă pentru simpaticul Dodu! În aceste însemnări, cu ISPH (meci pe care îl vom prezenta, în continuare în detaliu) a evoluat senzaţional şi speram să-l vindem pe „bani grei”, la Pasărea ne transformase în încasatori... Desigur nu a fost doar vina lui, acolo prezentându-ne cu o echipă cârpită, aşa cum se întâmpla mai mereu în meciurile de toamnă târzie.

 

Acum este momentul să amintim şi una dintre aprecierile lui Florea Verde despre unul dintre coordonatorii noştri de joc Muşat Sterică-Mutu: este bun dar este prea „statistic”. A vrut să spună… static.

 

În alt meci Godăcel tocmai venise din delegaţie cu un superb tricou de stradă adus de prin pelegrinările lui prin Ardeal. Pe el scria „PAN AMERICAN”. Jucătorii s-au dezechipat la cabina numită „iarba verde din… deplasare” şi au purces pe teren. Meci înfierbântat, urmărit cu mare interes de aproape toţi spectatorii. Minus unul care şi-a completat garderoba cu tricoul lui Godăcel. Eforturile noastre combinate cu cele ale gazdelor de ”Şerloc Holmi” de ocazie, s-au dovedit a fi cu adevărat ale unor amatori şi au rămas fără vreun rezultat concret şi Godăcel fără frumosul tricou.

 

Şi încă o întâmplare hazlie tot de pe acel teren avându-l în centru, se putea altfel pe acelaşi Godăcel. În acel meci, Godăcel a fost un fel de… Dobrin care filtra mingile la mijlocul terenului iar Dudu Ţupai un fel de… Doru Nicolae care pornea vijelios pe extrema dreaptă. Godăcel îi „punea” mingea pe tavă (a se citi pe extremă), Dudu pornea ca din puşcă (chiar avea viteză!) o pălea puternic într-un… tufan din apropierea bării adversarilor. Odată, de două ori, de trei ori acelaşi rezultat. Reacţia lui Godăcel a fost una pe măsură: „Taiaţi, măi, tufanul ăla că ăsta l-a luat la tinţă”. Şi reacţia lor a fost la înălţime: „Noi l-am plantat acolo, ca să deruteze adversarii, aşa că ochiţi-l sănătoşi”. Întâmplări hazlii, dulci întâmplări.

 

În primăvara anului 1978 am organizat, împreună cu CEFS sector 3 o frumoasă duminică sportivă pe terenul din Tânganu. Dar să citez întocmai relatarea care a apărut în ziarul Sportul: „Asociaţia sportivă Viitorul din satul Tânganu (jud. Ilfov), în colaborare cu C.E.F.S. al sectorului 3 din Capitală, a organizat o reuşită acţiune cultural-sportivă în cadrul „Daciadei”. Localnicii au avut ca oaspeţi sportivi de la Metaloglobus şi Frigotehnica şi împreună s-au întrecut la fotbal şi atletism, după care au asistat la un frumos program artistic”. Dincolo de sumara prezentare din cel mai important cotidian de sport din acei ani mai precizăm că întrecerile au fost şi de motociclism (câştigător Ioniţă Ion-Buriu), alergare în sac şi alergare cu un ou în lingură. A fost într-adevăr o duminică superbă din toate punctele de vedere stropită şi cu berea de rigoare.

 

Să ne continuăm aventura noastră fotbalistică cu Viitorul Tânganu pe meleaguri… bucureştene şi să ne oprim la ediţia următoare 1978/79.

 

Lotul de jucători a fost acelaşi, poate unii dintre ei au jucat mai puţin, nu avem o evidenţă strictă a meciurilor şi a jucătorilor care au evoluat.

 

De la Comisia de fotbal ni s-a cerut iarăşi componenţa conducerii: preşedinte Muşat Gheorghe, instructor Bolboja Vasile, am propus ca viitori instructori pe Ştefan Tudor şi Lixandru Jean care trebuiau să urmeze nişte cursuri de specialitate, delegaţi Dinu Constantin şi Gavrilă Cristian.

 

ISPH era echipa unui Institut de Proiectări Hidrologice care nu avea teren propriu şi juca închiriind terenuri din sector cum ar fi Granitul. Într-unul din aceste meciuri pe Granitul, Iordache Dumitru-Şoni a marcat un gol fabulos cu un şut de la 25-30 de metri (scor 2-1 pentru Viitorul ). Tot într-un meci pe Granitul, Godăcel l-a înjurat pe bunul său prieten Mitică (Dumitru Cătană) şi conform regulamentului a fost eliminat. Arbitrul (Ianoş Lucian) l-a întrebat cum îl cheamă iar el a răspuns nonşalant… Neagu. La finalul meciului arbitrul mi-a cerut legitimaţia lui…Neagu. Şi cum nu aveam nici un jucător Neagu nici măcar în lot, nicidecum pe foaia de arbitraj, a trebuit să fac apel la toată elocinţa şi prietenia mea cu arbitri pentru a le da o legitimaţie neutră (Cristea Alexandru). Toţi jucătorii care evoluau pe fals erau pregătiţi să cunoască datele personale de pe legitimaţia cu care erau înscrişi în foaia de arbitraj (nume, prenume, data naşterii, locul naşterii, prenumele părinţilor). Şi Godăcel fusese pregătit în acest sens. Când l-am întrebat cum a ajuns la… Neagu mi-a răspuns, în stilul lui caracteristic, că acela a fost primul nume care i-a trecut prin minte. O figură asemănătoare ne-a făcut şi Oprea Gică. Evolua pe fals (era legitimat la Victoria Tânganu) pe terenul de la baza UTC când, nervos nevoie mare, a şutat cu mingea în adversarul căzut jos şi a fost eliminat. A ieşit scandal mare, mi s-a cerut să aduc nervosul jucător la sedinţă şi nu aveam cum să mă prezint cu el mai ales ca adversarii „îl ochiseră” că era legitimat la Victoria. A trebuit să fac apel la toate resursele mele oratorice şi juridice pentru a ieşi din încurcătură. Am făcut echilibristică cu traiectoria balonului care, chipurile, a ajuns din întâmplare în nefericitul jucător căzut pe teren. Cu chiu cu vai am ieşit oarecum basma curată.

 

Ne aflăm în toamna anului 1978 ISPH a evoluat, de data aceasta, pe terenul Sirena. Ne-am dat întâlnire undeva pe Ştefan cel Mare urmând să descindem pe respectivul teren având ghid pe Florea Verde cel care cunoştea locaţia. Ne-am suit într-un troleibuz (parcă 69), gălăgie specific fotbalistică, Florea Verde cu vreo doi jucători au coborât unde trebuia, noi ceilalţi neatenţi şi neatenţionaţi de şeful nostru rămânem în troleibuz şi ne trezim doar la capăt de linie fără să avem… Verde... spre terenul de joc. Noroc cu descurcăreţul Godăcel care a tocmit cu 25 lei un microbuz care ne-a „vărsat” la destinaţie. Acolo tristeţe mare: era toamnă, era frig, bătea vântul, terenul era plasat pe o vale şi acolo jos se antrenau de zor, pentru a se încălzi la propriu, doi jucători de ai noştri. Cu chiu cu vai am adunat 9 jucători cu care am început meciul în speranţa că şi alţii vor dibui drumul. A fost un meci de pomină. Deşi în 9 jucători am rezistat (scor 1-1) până în minutul 75. Dodu (Nicoi Tudor) a făcut meciul vieţii lui: a apărat senzaţional printre care şi un 11 metri. Printre cei nouă jucători era şi puştiul, pe atunci, Florea Gheorghe (Gigi Tătărăscu) pe care, ca să fac haz de necaz, l-am ameninţat că dacă mai greşeşte odată îl schimb. La care el a ripostat „Cu cine mă schimbi, bre, nea Vasile, nu vezi câţi suntem pe teren”. Lupta fotbalistică a fost acerbă, apărarea în care au excelat în acel meci Ţintar Marin, Godăcel (în acea situaţie de criză a evoluat ca închizător), Florea Verde şi Şoni a rezistat cu succes. Dar minune: în acel minut 75 apar pe teren Dudu Ţupai şi Sava Alexandru. S-au dezechipat rapid şi au intrat pe teren. Le-am atras atenţia să ajute apărarea care dădea evidente şi normale semne de oboseală. Dar nu m-a ascultat nimeni, a apărut deconcentrarea, s-au năpustit peste adversari şi s-au marcat… 3 goluri. În poarta noastră! Deci pierdurăm, cu succes, cu 1-4, dar a rămas una dintre cele mai frumoase şi hazlii întâmplări din scurta istorie a acestei echipe. Şi atunci Florea Verde a lansat zvonul că îl vinde pe Dodu cu bani grei…pentru echilibrarea bugetului. Aşa cum aminteam mai sus, Dodu a pendulat între plusul vieţii lui de portar în acel meci şi minusul - amintitul meci cu Vulturii Pasărea.

 

Şi încă o întâmplare din acea toamnă de pomină:

 

Toamna, spre finele turului, mare derbiu local: Ştrandul Cernica – Viitorul Tânganu pe terenul primei. Fusesem la o întâlnire profesională la Institutul Central de Informatică şi dupa vreo 2-3 beri împreună cu bunul meu prieten Popescu Eugen, fost fotbalist la tineretul Universităţii Craiova, bun şi fin cunoscător în ale fotbalului, am descins pe terenul din Cernica. În poartă, surpriză, Florică Verde, cel mai scund jucător din echipa noastră, face un plonjon disperat şi el, care nu fusese niciodată portar, se loveşte la umăr. Cine să-i ia locul? S-a găsit imediat: Vasile Bolboja! Cu avântul berilor consumate m-am dezechipat rapid şi cu nişte chiloţi negri care numai de sport nu erau şi cu pantofi în picioare am încercat să salvez... onoarea echipei. Cât am reuşit vă spune scorul 5-2 pentru Cernica şi pe timpul acela Viitorul avea o echipă bunicică. Poate cel mai valoros lot dintre cei 6 ani cât a evoluat Viitorul în istoria fotbalului românesc. Eugen Popescu s-a alăturat unui grup destul de numeros de suporteri tângăneni condus de Nea Cocoş-Moşu şi s-au distrat copios pe seama evoluţiei mele. Mulţi ani dupa aceea Eugen a glumit la serviciu pe seama chiloţilor mei cu... cute şi a „ghetelor” mele de sport. La tradiţionalul „pahar de băutură” de la bodega din Tânganu l-am întrebat pe Verde cum a ajuns el portar. „Nu a venit nici unul dintre portarii noştri. Am venit într-o fugă de acasă până la teren pe jos, eram obosit şi nu mai puteam să joc în câmp”... Oh, Doamne, ce timpuri!

 

În primăvara acelei ediţii de campionat am început returul în condiţii precare: nu aveam vize anuale, vizele medicale (aveau valabilitate doar 6 luni) expiraseră aşa că în primul meci disputat acasă eram în condiţii de neprezentare cu, dacă îmi amintesc bine, Solex. Singurul care avea legitimaţia în regulă era, se putea altfel, Stoian Constantin. Conduceam la pauză şi au început binecunoscutele ameninţări ale adversarilor cu contestaţia. Bănuiseră ei că sunt multe nereguli prin legitimaţii. La pauză i-am sfătuit pe jucători să se schimbe imediat de tricouri pentru a evita o confruntare. Singurul care să stea în echipament să fie Costică Dudă. Un joc al copilăriei noastre se numea „Ursul păcălit de vulpe”. Un băiat era ursul legat la ochi şi încerca să prindă vulpea (evident alt băiat) de coadă ca să se răzbune pe ea, vulpea îşi plimba, din pură întâmplare, coada care era un băţ mânjit cu balegă de vacă, chiar pe lângă mâinele, era să zic labele, lui. Ursul o prindea strajnic de coadă şi constata că a mai o fost odată păcălit, iar asistenţa, de obicei numeroasă, izbucnea în râs. Am fost şi eu, cândva, un asemenea urs. Exact ca în jocurile copilăriei noastre, vulpea (Costică Dudă) s-a plimbat pe lângă ei şi cum era singurul jucător echipat disponibil l-au solicitat pentru confruntare. Costică a răspuns amabil, totul era în regulă. M-a întrebat care este intervalul de timp în care se poate face o confruntare: circa 10-15 minute. După ce s-a scurs timpul regulamentar Costică, în stilul lui caracteristic, care ducea spre nea Mărin-Amza Pellea (spun acestea în cunoştinţă de cauză; am făcut împreună câteva revelioane) le-a spus: ”Măi, fraţilor, mânca-va-ş p…p- - - voastră, eu sunt singurul pe… pe bune”. Poanta a fost aşa de bună că nu am fost turnat la comisie de delegatul lor cunoscutul Voinea Cărămidă…

 

Clasamentul final – ediţia 1978/79 a consacrat promovarea echipei FCME în eşalonul superior.

 

 

1

FCME

50 puncte

2

Postăvăria Română

46 --"--

3

FRB

42  --"--

4

Torentul

40 --"--

5

ISPH

36  --"--

6

IABS

35  --"--

7

Solex

30  --"--

8

Vulturii Pasărea

29 --"--

9

ICMA

25 --"--

10

Ştrandul Cernica

24 --"--

11

Viitorul Tânganu

21 --"--

12

Mase Plastice

20 --"--

13

Prefin

19 --"--

14

Tăcerea

18 --"--

15

Electrecord

16 --"--

16

Frigotehnica

14 --"--

  1. ULTIMUL VAL, ULTIMUL BAL FOTBALISTIC

A urmat cel de-al 5 val pe care plutea, într-un echilibru periculos, modesta noastră echipă dintr-un sat de la marginea Bucureştilor: ediţia 1979/80. Era preambulul unui deceniu de mare succese pentru fotbalul românesc: mai întâi Universitatea Craiova a ajuns în semifinalele Cupei UEFA, Dimano a repetat aceiaşi performanţă dar în Cupa Campionilor Europeni şi mai apoi Steaua pe 7 mai 1986 şi-a pus cununa de Campioni Europeni. Ulterior a mai jucat o semifinală a aceleiaşi competiţii şi în 1989 o finală cu celebra, pe atunci şi acum, AC Milan… Echipa naţională s-a calificat la turneul final al Campionatului European din Franţa, anul 1984 (atenţie! de 8 echipe), sub bagheta lui Mircea Lucescu, ca apoi să ajungă în anul 1990 la CM din Italia, de data aceasta cu Emerich Jenei la pupitru. Şi ambele prezenţe „naţionale” au fost notabile pentru fotbalul românesc.

 

Era deci un final de deceniu care prefigura pe acela al marilor succese româneşti şi la nivelele inferioare s-a produs o emulaţie intuitivă. Dacă prin anul 1975 campionatul sectorului 3 de-abia aduna 14-16 echipe în toamna lui 1979 s-au prezentat nu mai puţin de…27 echipe unele venind din eşalonul superior în urma unor reorganizări a campionatelor municipiului Bucureşti. Riscul ca intruşii (echipele din judeţul Ilfov) să fie eliminaţi din competiţia bucureşteană era major. Până la urmă s-a adoptat singura soluţie de compromis, echitabilă şi logică: campionatul de sector pe două serii valorice.

 

Prima serie de 14 echipe avea în componenţă pe: Metaloglobus, FRB, Moara Dâmboviţa, Felix, Acumulatorul, Solex, CIL Pipera, Mase Plastice, Postăvăria Română, ISPE, Torentul, Zefirul, ISPH, IEABS. Se poate observa că pe lângă cele binecunoscute din campionatele anterioare au apărut echipe noi: Moara Dâmboviţa, Felix, CIL Pipera, ISPE, Zefirul, Acumulatorul. Prima clasată susţinea un baraj pentru promovarea în eşalonul superior, ultimele retrogradau în seria a doua a sectorului 3. În seria a doua au fost repartizate restul de 13 echipe printre care s-au aflat şi cele două ilfovene: Viitorul Tânganu şi Vulturii Pasărea. Dar să le enumeram şi pe celelalte: Frigotehnica, Tăcerea, Electrecord care au evoluat şi în campionatul anterior şi noile venite: IMETELIF, Pâsla, Tranzistorul, IPR, Colorantul, ICRAL, Cinescoape, Izolatorul. Primele două promovau în seria I, locul lor era luat de ultimele 2 din seria superioară. Evident nu retrograda nimeni pentru că nu exista eşalon inferior. Am notat sec: dintre vechile echipe nu au mai luat startul: ICMA, Prefin, Cernica şi promovata în eşalonul superior, FCME.

 

De remarcat dispariţia din componenta seriilor a echipei concomunale Ştrandul Cernica (fost Fulgerul) deşi în ediţiile anterioare terminase pe locuri fruntaşe. Dacă la început cernicaşii s-au împăcat cu soarta de „nepromovabili” acum au revendicat dreptul de promovare având o echipă valoroasă capabilă să lupte pentru un asemenea obiectiv, mai ales ca au intrat în parohia unui sponsor potent, Ştefan, mai marele peste cooperaţia meşteşugărească locală. Oricum un plasament în seria II valorică a sectorului 3 nu era pe măsura ambiţiilor unei echipe, altminteri valoroasă, pentru acel eşalon fotbalistic. În consecinţă s-a retras, s-a înscris în campionatul judeţean unde a avut o soartă, după cum vom vedea mai departe, (aproape) identică cu cele două echipe tângănene.

 

La şedinţa din 4 septembrie 1979 s-a stabilit şi componenţa conducerii fotbalului sectorului 3. Preşedintele comisiei, Mircea Cruţescu, vicepreşedinte, Găvănescu Dumitru, secretari: Stelea Nicolae, Betleagă Ion, responsabil cu disciplina, Lungu Ion, responsabil cu arbitri, Navrovschi Ion, secretar cu arbitri, Simion Ilie, membri comisiei, Niculescu Ion, Saru Mihai, Andrei Constantin. Deh! se mărise organigrama în concordanţă cu numărul de echipe. Mai precizez că în locul lui Zdrinca (promovat în funcţia de preşedinte al Federaţiei de Motociclism) în funcţia de preşedinte la C.E.F.S. sectorul 3 a fost promovat un activist provenit de la Întreprinderea „23 August” pe nume Romulus Paven. Şi o informaţie pitorească: preşedintele CEFS sector 3, Zdrinca, venea cu multă plăcere la Tânganu: soţia sa a fost profesoară de limba română la Fundeni-Frunzăneşti. În urmă cu vreo 4-5 ani ziarele au anunţat trecerea în nefiinţă a reputatului sportiv şi om de sport, un bun prieten al celor din Tânganu...

 

Condiţiile de participare deveniseră foarte drastice. Trecuseră vremurile de pionierat de prin anul 1975: echipamentul trebuia să fie fără cusur şi complet, nu se mai admiteau jucători fără ghete regulamentare, orice fals ducea la excluderea din competiţie, prezenţa la şedinţe era obligatorie. Lipsa delegaţilor la două sedinţe consecutive ducea automat la suspendarea echipei pe o etapă.Taxa pentru contestaţie era de 250 lei, ţinuta capilară trebuia să fie adecvată, respectarea cu stricteţe a orei de începere a partidelor, pedepse drastice pentru cartonaşe, trusa şi cadru medical pregătit erau obligatorii, deasemenea oameni de ordine cu banderole, etc. În aceste condiţii participarea unei echipe fără finanţarea unei instituţii, întreprinderi devenea foarte dificilă. Ne-am descurcat onorabil dar resursele noastre materiale, fondul de oameni care să se ocupe de echipă a scăzut îngrijorător. Florea Verde s-a retras în liniştea familiei, Muşat Gheorghe s-a concentrat pe gospodaria proprie şi profesie (maistru la întreprinderea Mecanică Fină), Ţintar Marin a bătut, şi el, în retragere iar eu am început să obosesc în faţa omeneştilor mele probleme aşa că viitorul nu era prea roz. Şi o amintire din acea ediţie: din retur pe locul rămas liber (erau doar 13 ) a fost acceptată, meciurile erau amical-obligatorii, rezultatele nu contau în clasament, o echipa a…Miliţiei. Meciurile acelei echipe se disputau pe terenul Flacăra. Mi-am permis, pentru a doua oară în cei 5 ani, să intru în teren, de data aceasta ca jucător de câmp. Am avut norocul chiorului: la o fază banală m-am trezit cu mingea în faţa mea, pe centrul portii, la vreo 13-14 metri, singur-singurel, am pălit-o cu putere şi... buclucaşa minge a zburat la vreo 4-5 metri peste poartă. Simpaticul arbitru Mihalea (din Dobroieşti) s-a prăpădit de râs: „Vezi, măi Vasile, ca ăsta este teren de fotbal, nu de rugby” şi aşa am ratat ocazia să rămân în istorie: un meci de fotbal jucat în teren (celălalt, vă amintiţi?, am fost portar la Cernica), un gol marcat. Asta e!, n-am avut noroc.

  1. EVOLUŢIILE DIN CUPA ROMÂNIEI

În toţi aceşti ani echipa Viitorul a participat şi în Cupa României plecând de la nivelul cel mai de jos, cel al echipelor din sector. În meciurile de Cupă puteam să folosim şi 5 jucători nelegitimaţi, pe care, chipurile, îi testam pentru a-i legitima. Ne-am folosit de acest subterfugiu de regulament ca să folosim câţiva jucători de valoare de la Victoria. În aceste condiţii meciurile din Cupă au fost adevărate spectacole.

 

Unul dintre ele a fost cu Postăvăria Română, meci în care au evoluat cunoscuţi jucători ca Ene, Turcu, Godăcel, Nelu Ghiţă şi alţii. Rezultatul final a fost 2-2, noi câştigând la 11 metri. Meciul a fost unul acerb, ei ştiau că noi am folosit jucători de la „prima echipă” dar nu puteau face nimic decât să ne bată pe teren şi nu au reuşit. Frumuseţea acelui meci a constat în sărbătoarea care a urmat: după ceva beri la „Ialomicioara” din apropiere am defilat, cu uralele de rigoare, pe Pantelimon până la capătul liniei de tramvai 14, de s-a dus vestea.

 

Un alt meci memorabil tot în Cupa României l-am avut într-o etapă superioară cu juniorii naţionali antrenaţi de cunoscutul antrenor al acelor timpuri, Ion Stoişor. Meciul, desfăşurat pe terenul de iarbă din complexul „23 August”, a fost cel mai frumos pe care l-a oferit Viitorul Tânganu în efemera sa existenţă. Valoroşii adversari şi echipa noastră, întărită cu câteva „piese grele”, au încântat pe numeroşii privitori veniţi pentru spectacol şi spectacol le-a fost oferit. Meciul a fost câştigat de juniorii republicani cu un 11 metri executat magistral de un jucător de al lor: în stânga portarului sus la vinclu.

 

Dar cel mai important meci din Cupa României a fost susţinut cu cunoscuta echipa a acelor ani: Mecanică Fină în primavara anului 1977. A venit la sedinţa de programare de la sectorul 3 delegatul echipei Marcuş, care, elegant, a acceptat toate condiţiile de desfăşurare, foarte siguri de calificare. La Mecanică Fină evolua şi cunoscutul jucător tângănean, Gheorghe Ion-Nită. Dar a venit teribilul cutremur de la 4 martie 1977 şi meciul a fost amânat cu vreo 2 săptămâni. În cele din urmă valoroasa echipă bucureşteană a câştigat cu 4-2 (meciul s-a desfăşurat pe terenul FRB) dar toată lumea a fost mulţumită: ei că s-au calificat, noi că ne-am prezentat onorabil, Nită că consătenii lui nu s-au făcut de râs...

  1. CUVINTE PENTRU ŞI DESPRE ARBITRI

Am mai spus că preşedintele Comisiei de Fotbal era veşnic tânărul Mircea Cruţescu (născut în 1908 la Roşiorii de Vede) fost mare arbitru, între anii 1938-1965 a arbitrat 2834 meciuri, a avut un corp de arbitri (faţă de ce vedem noi azi) pe măsură. Am fost prieten cu el ne-am făcut vizite reciproce, a fost oaspetele meu cu familia (avea un băiat) şi trebuie să povestesc un fapt inedit: locuia într-o casă dacă imi amintesc bine pe… Ştefan Mihăileanu unde avea… vreo 5 găini. Mă ruga adesea să-i fac rost de „boabe pentru găinuşe”. Sursa era Stoian Constantin. Gurile rele spun că de aceea îl foloseam în echipă. A fost alături de Lixandru Jean, şi el nelipsit din echipă, printre cei mai serioşi, mai respectuoşi jucători din echipă. Şi cine crede că se poate menţine o asemenea echipă cu jucători care atunci când îi certam că nu îmi înapoiază măcar echipamentul îmi răspundeau obraznic în genul „să-l iau din faţa…Gării de Nord” poate să încerce. Nu-i mai amintesc numele celui care mi-a zis aceste vorbe pentru că a plecat pe drumul fără întoarcere. Angelo Niculescu, antrenorul României în anii 1970, spunea că el începea echipa cu Radu Nunweiller în centru şi după aceea îi alegea şi pe ceilalţi. Păstrând proporţiile şi eu îi numeam întâi pe Stoian Costică şi Lixandru Jean şi apoi pe ceilalţi care veneau la meci. De ce? Simplu, nu pentru că ei aveau valoare ci pentru ca erau mereu prezenţi acolo unde trebuie, disciplinaţi cu echipamentul curat, respectuoşi cu toată lumea. Şi fotbalul acela se juca în primul rând cu asemenea jucători.

 

Să amintim şi câţiva arbitri peste care s-a aşternut colbul discret al uitării. Cap de lista era Mihai Cruţescu, nepotul lui Mircea Cruţescu, sobru, cu o figură impozantă care a avansat pe treptele arbitrajului dar n-a atins nivelele superioare. Apoi era nea Mielu, cu nasul lui mereu roşu, mare amator de un pahar de băutură, brunetul pantelimonist Iliescu Ion care a ajuns cu arbitrajul la nivel de divizia „C” cu care m-am întâlnit adesea pe, evident, Şoseaua Pantelimon. Apoi mai era un alt brunet Ianoş Lucian şi unul care lucra la Electro-Aparataj, cu nume de turc, Mustafa, arbitru slab, care la un meci ai noştri l-au tratat cu un pahar de vin, a vrut să ne arbitreze favorabil şi întreba dacă jucătorii sunt multumiţi când scorul era 2-0 pentru…adversari... Altminteri era simpatic. Cu zâmbetul pe buze arbitra şi Mihalea din Dobroieşti, a mai existat şi un anume Tăbăcaru Constantin uşor bâlbâit şi lucrător, cred la Electro-Aparataj. Mai trebuie amintit şi Mărgărit Traian, coleg de serviciu cu Stoian Constantin şi el mare amator de lichide… mai mult sau mai puţin alcoolizate… Şi încă un nume: Lungu Mihai.

  1. ORICE ÎNCEPUT ARE UN SFÂRŞIT

Istoria de o jumătate de deceniu a echipei pentru amintirile noastre Viitorul Tânganu s-a apropiat de sfârşit. Să fac o mărturisire de credinţă: în aceste însemnări, din respect pentru jucători, din respect pentru dvs, stimaţi cititori, nu am pomenit (aproape) nimic de problemele mele şcolare, profesionale, sociale, personale. În fond mi-am propus ca aceste însemnări să aibă ca obiect fotbalul tângănean şi nu viaţa mea personală. Dar viaţa are meandrele ei, ne crează problemele ei şi eu, muritor de rând, am fost supus legilor ei. La început de deceniu nouă, pentru mine au apărut probleme noi, provocări noi, aşa că am luat o hotărâre importantă: să las pe alţii să ducă steagul (V)viitorului tângănean mai departe. Am ştiut o lecţie de viaţă esenţială: atunci când te simţi incapabil să mergi mai departe (indiferent de motive) lasă locul altora. Aşa că am predat echipa Viitorul Tânganu lui Ivan Victor, un prieten capabil, mai curajos decât mine şi cu un serviciu în comuna noastră (perceptor chiar în Tânganu). Evenimentul s-a produs în vara anului 1980. Aveam o disciplină profesională a evidenţei documentare şi, corect, la predarea echipei, i-am înmânat lui Ivan Victor şi dosarul cu actele de tot felul privind Viitorul Tânganu (printre care şi celebrul act de afiliere cu… Viitorul CAP Tânganu), aşa că unele fapte le-am reprodus din memoria proprie şi a colaboratorilor mei. Ivan Victor, în calitate de conducător al echipei Viitorul a luat o hotărâre logică: întrucât viaţa în sectorul bucureştean era în pericol din cauza invaziei de echipe a înscris-o în campionatul judeţului Ilfov, ediţia 1980/81 în „Zonal”, cu drept de promovare. Era o provocare căruia el i-a răspuns curajos „prezent”. Transportul în judeţ şi într-o oarecare măsură sincronizarea meciurilor de duminica cu cealaltă echipă locală înscrisă în campionatul judeţean, Victoria, au fost rezolvate, pentru început, oarecum rezonzbil. Dar lovitura de graţie nu a venit din interior, din incapacitatea noastră de a menţine echipa în activitate. Lovitura năucitoare a venit din alte sfere decât cele fotbalistice: în ianuarie 1981 prin decizie a Consiliului de Stat s-a hotărât reorganizarea judeţelor limitrofe Bucureştilor şi a însuşi marelui oraş. Din 8 sectoare au rămas doar 6, aşa ca a dispărut şi vechiul campionat al sectorului 3... A dispărut judeţul Ilfov, teritoriul lui a fost împărţit între judeţele Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa iar comuna Cernica a fost integrată în Sectorul Agricol Ilfov, format din comunele dimprejurul oraşului. Odată cu desfiinţarea judeţului Ilfov au dispărut şi campionatele de fotbal în care erau integrate cele două echipe tângănene. Cu modestie pot afirma că „maurul îşi făcuse datoria”, dar aprecierea rămâne a dvs.

 

Aici se încheie microistoria echipei de frumoasă amintire Viitorul Tânganu, care a rămas comoara cea mai de preţ din inima şi amintirile mele fotbalistice. A fost un regal sufletesc, poate şi datorita faptului că eram tânăr, entuziast, cu putere de muncă specifică vârstei. Dacă dintre jucătorii de atunci, dintre iubitorii fotbalului din acele timpuri îndepărtate, câţiva se vor apleca cu ceva dragoste şi înţelegere asupra acestor rânduri înseamnă că efortul meu şi al colaboratorilor mei nu a fost zadarnic. Oricum, mulţumim!.


 

CAPITOLUL IV

 

 

MICROISTORIA FOTBALULUI LOCAL

  1. FOTBALUL LOCAL AL ANILOR ‘70

Regina fotbalului tângănean, după părerea mea şi a multora, pâinea noastră cea de toate zilelele, pâinea săracului, cea de pe ploaie sau soare, de pe vânt sau viscol, cea care a strâns, de-alungul anilor, mii de iubitori ai fotbalului (jucători şi spectatori) au fost meciurile locale. Am început aceste însemnări cu un meci dintre „Tineri” şi „Bătrâni” în acel atât de îndepărtat an 1958… Aceste meciuri, sub diferite denumiri, au continuat neîntrerupt până la finele primăverii anului 2007 când din motive pe care vă rog să-mi permiteţi să le trec sub tăcere au încetat în totalitate. Acum când însailez aceste rânduri ele nu mai există…

 

Sub titulatura de „Tineri” şi „Bătrâni” meciurile - le voi spune pentru simplificare „locale” în sensul de meciuri între jucători din Tânganu - au continuat până la apariţia echipei Viitorul în anul 1975. Mi s-a sugerat să folosesc titulatura de „interne” pentru a nu se confunda cu cele „comunale” dar mi se pare mai sugestivă cea de „locale”, cititorul nostru va înţelege sensul real al acestui cuvânt. De atunci meciurile locale, din pauzele competiţionale (sfârşit de toamnă – iarna - început de primăvară şi în anumite perioade şi în restul anului) şi-au schimbat titulatura. Au devenit meciurile dintre „echipa I-a” (Victoria) şi „echipa a II-a” (Viitorul), evident completate şi cu alţi jucători care nu au evoluat în vreuna dintre cele doua echipe în meciurile oficiale dar iubeau fotbalul. O cronologie a meciurilor locale, a protagoniştilor este, chiar, imposibilă. Nu erau precum meciurile divizionare sub lupa presei şi a statisticienilor care să lase însemne pentru viitor. Singurele surse de documentare sunt: memoria dvs. stimaţi cititori-colaboratori, memoria mea şi câteva sumare însemnări găsite prin agendele mele. Dar toate aceste neajunsuri nu ne împiedică să le consemnăm măcar pe cele pe care memoria noastră de pământeni muritori le mai păstrează chiar dacă nu respectăm cronologia.

 

Odată cu apariţia echipei „a II-a”, Viitorul, era logic ca meciurile locale să se dispute între cele două grupări tângănene. Pentru un echilibru cât de cât jucătorii care evoluau la echipe bucureştene s-au înrolat sub faldurile generoase ale Viitorului. Aşa că în acei ani s-au desfăşurat câteva meciuri teribile între cele două grupări. Un adevăr de necontestat: aproape toţi jucătorii care au evoluat în echipele înscrise în competiţiile oficiale au trecut prin filtrul meciurilor locale. Aceste meciuri aveau un triplu scop: reprezentau o autentică bază de selecţie pentru amintitele echipe, un excelent prilej de antrenament pe timpul iernii în condiţii de competiţie şi, nu în ultimul rând, un binemeritat mijloc de relaxare, în dublu sens: pentru protagoniştii din arenă, pentru spectatorii de lângă arenă. „Amatorii” nelegitimaţi profitau de aceste meciuri pentru a se remarca în ochii „selecţionerilor” celor două echipe dar şi în detrimentul jucătorilor „profesionişti”. Ambiţia era mare.

 

Regula de aur a istoriei meciurilor locale era: cei cu armata „facută” evoluau fără discuţie la „Bătrâni”, cei „fără” la „Tineri”. Erau alte timpuri, cei care „băteau mingea” erau în jurul vârstei de 20 de ani iar cei care veneau din armată aveau peste 23 ani, aşa că echilibrul fotbalistic era aproape perfect. Cei care efectuaseră armata mai continuau jocul cu mingea vreo câţiva ani, se însurau, deveneau oameni serioşi, cu familie, părinţi de copii, cu preocupari părinteşti şi casnice care deveneau (se zicea) incompatibile cu cea de jucător de fotbal. S-au produs mutaţii, jocul cu mingea a devenit tot mai popular, radioul şi televiziunea au făcut o logică propagandă longevităţii fotbalistice. Fotbalişti ca Ozon, Constantin, Nae Georgescu, Petchowsky, Tătaru, Lereter, Câmpeanu, Ispir, Dinu au evoluat cu succes la vârste de peste 30 de ani şi exemplul lor a fost molipsitor chiar şi la Tânganu. Prima bresă în „regula de aur” a începuturilor acestor meciuri a făcut-o, aşa cu am mai scris, Iordache Gheorghe-Zanea care în anii 1967-68, deşi avea armata făcută, a evoluat chiar din postura de căpitan al echipei la „Tineri”, apoi a fost acceptat şi veteranul Coţain. După aceea regula a fost încălcată tot mai des, limita de vârstă s-a mutat la 25 de ani apoi chiar spre 28-30 ani. Cu timpul s-au inventat şi alte formule de echipe pe care le vom aminti la momentul potrivit.

 

De precizat că între anii 1970-1980 au continuat aproape neîntrerupt şi meciurile de după amiază cu echipe formate ad-hoc dintre cei prezenţi pe teren în acea seară. Ca unul care am participat mulţi ani la aceste dispute „serale” pot să spun ca aveau un farmec cu totul aparte. Ce era mai frumos, mai reconfortant ca dupa o zi de muncă sau de scoală să te destinzi la o miuţă sau la „două porţi mari!”. Şi aceste meciuri începeau de cum bătea primăvara la porţile noastre şi până toamna târziu când întunericul venea năvalnic peste noi. Timpul pentru fotbal seral se împuţina considerabil când se schimba ora şi poposea cu un ceas mai devreme. Apoi se intra în hibernare fotbalistică serală până în primăvara următoare. Desigur rămâneau meciurile oficiale şi când se încheia sezonul imediat se continua cu meciurile locale.

 

Pe lângă jucătorii care evoluau în cele două echipe de fotbal înscrise în competiţii oficiale se „manifestau” în eternele derbiuri locale din pauzele competiţionale şi „străini”. Erau jucători care locuiau în alte localităţi (Bucureşti, Poşta, Bălăceanca, Cernica sau din sate de pe linia Olteniţei) care se prezentau duminica la ora 11.15 şi semnau „condica de prezenţă” fotbalistică pe terenul din Tânganu. După 1970 s-a renunţat la arbitru din lipsă de ofertanţi, regulamentul se aplica prin consens, în 90% din cazuri se cădea la pace, mai existau şi acele 10% care dădeau naştere la discuţii contradictorii. Musai trebuie să remarcăm că în decursul a atâtor zeci de ani nu s-au întâmplat accidente grave (fracturi, decese, aşa cum se întâmplă tot mai des pe marile stadioane cu fotbalişti profesionişti) în afară de ceva entorse la genunchi sau glezne şi „amprente” de crampoane pe gambe. Au fost şi vreo câteva meciuri care s-au lăsat cu pumni dar acestea în marea majoritate a cazurilor, îşi aveau origini extrafotbalistice care din păcate refulau pe terenul de sport. Un lucru remarcabil: în aceste altercaţii niciodată nu s-au folosit, ca să zic aşa, obiecte tăioase, care să se lase cu vărsare de sânge. Chiar eu am fost protagonistul unor dispute verbale şi chiar îmbrânceli, care s-au soldat cu „pupat piaţa endependenţei” adică la bufetul sau la buticul unde se desfăşura sărbătoarea de după meci. Într-o ambianţă deosebită la fine de săptămână învingătorii sărbătoreau victoria şi alţii… înfrângerea cu o sticlă de bere, câte un pahar de ţuică sau coniac (mai ales iarna). Întotdeauna era veselie mare şi poantele, disputele verbale, tachinările, strigăturile (ca la nuntă) şi chiar cântece, comentarea unor faze din meciuri erau la mare cinste. Şi gustate de toată lumea, jucători şi spectatori, care erau într-un număr mare pentru un meci local. Petrecerea de final îi acapara pe toţi. Până în 1990 petrecerea se desfăşura întotdeauna la bufetul (sau bodega) satului. Acolo fiecare echipă îşi aranja câte un şir de mese la care pe lângă proprii jucători se ataşau şi simpatizanţii, căci fiecare îşi avea suporterii săi. Mai mult: unele vedete aveau simpatizanţi proprii. La alte mese spectatorii şi consumatorii de ocazie asistau la un nou duel: cel verbal. Se strigau fel de fel de vorbe de la unii către alţii. Prin anii 1970-1980 noi aveam în echipă pe Preda Constantin-Titel „Ruben Cano”, avea o voce deosebită şi după ce ne încingeam puţin îl rugam să cânte, el nu se lăsa prea mult invitat şi toată bodega răsuna de ”O damigeană şi-un pahar”, „Dă-i cu spriţul pân’ la ziua”, „Margareto spune drept”şi multe, multe altele. După ce ne cam chercheleam se făceau schimburi de meseni condimentate cu obişnuitele reproşuri „te-ai dat cu duşmanii”, se făceau transferuri ad-hoc, unii de la cei invinşi (vedetele, bineînţeles) promiteau că duminica viitoare se transferă la ceilalţi. Cei mai puţin dotaţi în ale fotbalului se consolau cu încă un pahar, se contrabalansau numeric echipele: de la învingători promiteau alţii că întăresc pe învinşi şi tot aşa până când pe una sau mai multe cărări plecam spre casă. Duminica viitoare se lua totul de la capăt ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, transferurile de la bodegă erau de domeniul amintirilor. Şi totuşi se mai întâmpla şi câte un ”transfer de răsunet”, că aşa e în fotbal, chiar şi în cel local.

 

După anul 1970 arareori s-a jucat cu echipele standard (11 jucători). Datorită loturilor celor două echipe, a dezvoltării fără precedent a dragostei pentru fotbal care a mobilizat şi „jucători amatori” adică nelegitimaţi dar pricepuţi în ale manevrării balonului rotund se juca în număr peste cel regulamentar. S-a ajuns chiar la peste 20 de jucători de echipă. Cum a fost posibil?

 

O realitate remarcabilă: terenul nostru era la dimensiuni maxime, gardul (atât cât a rezistat intemperiilor naturii dar mai ales ale oamenilor) era la 3 metri de tuşă şi atunci când numărul de jucători era mare conveneam să jucam din „gard in gard”. Vârsta la care au evoluat unii jucători a devenit matusalemică, jucătorii erau greoi, nu excelau prin mobilitate şi atunci terenul devenea încăpător pentru toţi. Exemple de jucători care au evoluat peste 35 ani, peste 40 şi chiar peste 50 ani: State Vasile (născut în 1945). Nea Cocoş (1926), Godăcel (1948), Florea-Verde (1948), Ivan Victor (1949) , Popescu Constantin-Bazar, State Ion (1952), Marin Constantin-Titiţă, Zamfir Tudor-Domide, Ion Petre (1958), Nicoară Sterică (1950), Preda Marian (1959), Dinu Constantin-Titel Mesada (1952), Radu Marian (Mamet), Popescu Vasile (Vuvă), Oprea Gică şi alţii mai tineri pe atunci, Petre Constantin-Titi Bacu, Iosif Constantin (Cocioc), Ciobanu Costel (fiul lui Ciobanu Ion), Dimache Paul şi cumnatul său Nicolae Gheorghe (ginerele şi respectiv, fiul lui Cosma Aurică), Ivan Puiu (fratele lui Ivan Victor), Turcitu Niculae (Nănaie), Istrate Daniel, Radu Alexandru (Şocălie), Vasile Zamfir-Arsenal, Grigore Nicolae-Uie  Mare, etc.

 

Am enumerat câţiva dintre jucătorii care au evoluat după 1970 şi, după cum vom vedea, până în 2007. Majoritatea covârşitoare a protagoniştilor meciurilor acelui deceniu l-a constituit jucătorii celor două echipe pe care i-am prezentam în capitole separate. Aşa cum spuneam mai înainte numărul jucătorilor care au evoluat în aceste meciuri în toţi aceşti ani este incredibil de mare. Aproape că nu este jucător de fotbal din Tânganu care să nu fi jucat măcar odată „pe bani” cum se mai spunea acelor meciuri. Aşa că sarcina de a-i aminti pe toţi este extrem de dificilă. Pe parcursul acestui capitol vom încerca să-i amintim pe cei mai importanţi sau pe aceia de care ne leagă amintiri mai mult sau mai puţin comice, dar de neuitat.

 

Meciurile se disputau pe orice vreme: ploaie, viscol, ger, soare torid, ceaţă, nămol sau apă pe teren.. Doar de câteva ori nu s-a jucat pe ploaie întrucât aceasta era torenţială sau de vreo 2-3 ori deoarece viscolul nu permitea să se manevreze balonul. Nota bene: terenul nu a fost niciodată înzăpezit de aşa natură încât să nu putem juca din cauza troienilor. Troienele se formau lângă gardul dinspre vest şi când ajungea balonul în acea zonă se înfigea în zapadă iar noi exclamam: „Cine a pus stopul ăla perfect!”. La poarta dinspre cimitir se strangea apa până la glezne şi trebuia musai să joci cu cizme sau să te încumeţi să înoţi prin apă şi noroi cu încălţări obişnuite. Noroi era şi la poarta cealaltă. Cine cădea la poarta dinspre cimitir avea parte de apă+noroi, la poarta cealaltă doar de… noroi. Cei cu casa prin apropiere (cum au fost Ilie Nicolae-Pircă şi Gheorghe Nicu-Burdulea) veneau echipaţi cu cizme, se plantau la apărare şi deveneau eroii acelor meciuri. Nu de puţine ori mai cădea câte un jucător în apă şi devenea ca în acele filme în care doi indivizi se bat în noroi. Pe margine, printre spectatori distracţia era maximă. Spectatori precum Onisie Florea-Caie sau Mihailă Nicu-Cheşa, pe timpuri şi ei fotbalişti şi multi alţii gustau din plin şi fotbalul adevărat dar se distrau de minune şi când se întâmplau asemenea căderi spectaculoase. Ne amuzam şi noi din teren dară-mi-te spectatorii. Era dreptul lor. În plus spectatorii aveau favoriţii lor: pe unii îi incurajau pe alţii îi gratulau cu epitete nu prea plăcute. Mai ales noi cei mai în vârstă eram catalogaţi în fel şi chip: gloabe, babalâci, pensionari, moşi, mai modern „gâşte”, etc. Unul dintre ei am fost şi eu mai ales dacă ţimen cont de „măiestria” mea fotbalistică şi de „şuturile năpraznice” care se opreau la vreo 10-15 metri… Era un semn indiscutabil că existam pe teren, că suntem priviţi şi băgaţi în seamă. În definitiv, toţi cei care au evoluat până în jurul vârstei de 50 ani işi asumau riscul. Inclusiv cel de a fi ironizaţi. Câteodată după un asemenea meci terenul arăta ca fiind arat de mistreţi. Excepţional teren, întodeauna îşi revenea, primavara se acoperea cu o mantie verde şi noi reluam totul de la capăt. În antichitate egiptenii însămânţau grâu în Delta Nilului în felul următor: împrăştiau boabele în malul primitor şi plimbau vitele prin el, acesta se afunda şi primăvara creştea un grâu de toată frumuseţea. Noi cei de la Tânganu am redescoperit metodele anticilor egipteni numai că pentru acţiunea de afundare a seminţelor de iarbă în sol folosirăm… fotbalişti. Cele mai spectaculoase meciuri erau acelea când zăpada era de vreo 10-20 cm. Se muncea enorm, aerul era superb, trebuia o tehnică specială de manevrare a balonului (cu laba piciorului mereu sub minge) cei mai mulţi eram profani, ne agitam, ne tăvăleam şi până la urmă spectatorii ne apreciau: se spunea „cel puţin a făcut o cădere spectaculoasă”. Că mingea trecea pe lângă noi sau aiurea era altceva. Printre aceştia din urmă m-am numărat şi eu, dar cred că acele meciuri au fost unele dintre cele mai frumoase trăiri fotbalistice din viaţa mea.

 

Cred că este cazul să fac două precizări în ceea ce mă priveşte.

 

Între anii 1966-1968 am fost, cu mici intermitenţe, portarul celor „Tineri”. La revenirea din armată, în 1970, am abandonat fotbalul, am contribuit la activitatea echipei Viitorul aşa cum s-a văzut în capitolul 3. Era iarna 1977/78 terenul era splendid, acoperit cu un strat subţire de zăpadă, luminat de un soare strălucitor. Am zis aşa într-o doară ce mult mi-aş dori să joc şi eu! Ţintar Marin m-a îndemnat să joc o repriză de probă, am jucat tot meciul, în câmp, portar îmi era teamă să nu greşesc şi apoi în teren erau portari-meseriaşi, titulari ai echipelor oficiale, am fost acceptat şi aşa am continuat până pe… 11 martie 2007…

 

“Vasea” era un prenume din şcoala profesională, pe care mi l-am auto-atribuit (am semnat astfel un material pentru dirigenţie) şi prin Matei Ion a ajuns în Tânganu. În acea vreme a fost intens folosit de prietenii mei (mai ales de familia Sava ) şi multă vreme unii dintre ei mi s-au adresat cu acest prenume. Vechiul „Andrei”, cel de pe vremea când eram portar, a fost dat uitării.

 

Să-l rememoram pe cel mai spectaculos meci (părere personală) din câte ne-a fost dat să vedem pe terenurile noastre. Terenul era greu, cu puţină zăpadă, alunecos favorabil jucătorilor mai puţin tehnici, mai tineri, mai uşori. Cum aceştia erau jucatorii de la Viitorul, după prima repriză, scorul le era favorabil cu un incredibil 7-1… Îmi amintesc că State Vasile mi-a spus: „Vasea, luaţi-vă banii că la scorul ăsta jucăm degeaba”. Dar nu se produceau abandonuri la pauză, eventual spre final când scorul era insurmontabil. A început repriza a doua, echipa adversă a demarat în trombă reducând treptat din handicap: 7-2,7-3,7-4,7-5. deruta în echipa noastră („a II-a”) era totală, 7-6. La acest scor am reuşit să deviez, norocos pe lângă bară din stânga a porţii de la nord, o lovitură liberă executată, aproape impecabil, de redutabilul şuteur Ene Gheorghe, dar inevitabilul s-a produs 7-7, 7-8 şi o înfrângere incredibilă era foarte aproape. Dar miracol: scorul devine 8-8 şi într-un final dramatic, care pe care, Preda Titel-„Ruben Cano” a marcat golul decisiv, Ivan Victor, s-a repliat pe linia porţii a încercat, în disperare de cauză, să respingă balonul, a patinat, s-a dezechilibrat (terenul era alunecos) şi meciul s-a terminat cu un neverosimil 9-8 pentru echipa a II-a (Viitorul). La obişnuita întâlnire de la bodegă răutăcioşii au zis că la acel gol Victor era ”precum Nadia la bârnă”. Iar Ene mi-a zis că dacă nu deviam norocos acea lovitură liberă altul era deznodământul meciului.

 

În decursul timpului au mai fost răsturnări spectaculoase de scoruri unele chiar de la 5-0, altele de la 4-0 de unde o vorbă care circula pe atunci: „ne dăm bătuţi numai dacă diferenţa de scor este mai mare de 5 goluri”.

 

În acei ani a pecat din viaţa şi din lumea fotbalistică Iordache Mircea-Dospitu. A dispărut discret neştiut de nimeni. Adică aşa cum a fost viaţa sa. A fost şuteur redutabil şi, aşa cum am mai amintit, pe vremea când cochetam cu portăria mă teroriza cu tăria şuturilor lui. Atunci când nu îmi era adversar avea „grijă” să nu mă ierte. Aşa cum s-a întâmplat în amintitul meci de la Poşta, anul 1967, când mi-a marcat un autogol de toată frumuseţea prefaţându-l pe Costică Dudă de mai târziu…Acum ne priveşte senin dintr-o fotografie alături de – acum toţi în ceruri – Costică Creţu, Gogu Cheşa, Grigore Mihai-Fâsâiac, Nea Cocoş, Cosma Tudor-Mafoame, Ion Curcă…

  1. FOTBAL, STATISTICĂ ŞI DISTRACŢIE ÎN ANII ‘80

Am trecut în anii ’80, Viitorul şi Victoria (cei doi de VV sau W cum glumeam noi pe atunci) au avut de suferit datorită restructurărilor teritoriale dar meciurile locale au continuat imperturbabile, insensibile la dispariţia grupărilor organizate. Au fost nişte cochetări cu fotbalul organizat pe care le-am amintit la momentul oportun dar niciodată la dimensiunile anilor 1970-1980

 

În anii ‘80 au apărut jucători noi (unii foşti juniori) pe arena mereu primitoare a fotbalului intern, urmaşii fotbaliştilor de odinioară : fraşii Ilie Ion si Nicolae l-au urmat pe tatăl lor Marin Pircă (echipier-portar la Unirea), fraţii Mihalache Ion şi Constantin (Ghemu), pe tatăl lor Mihalache Gheorghe (Coamă), Istrate Dan pe Istrate Tudor (Dudu Rilă), apoi Vasile Zamfir-Arsenal, Gheorghe Dan (Toică), Tomiţă, Măndică Alexandru, Niculescu Mircea-Doaşcă, Istrate Dumitru-Berlic, Tănase Marin-Bibii, Mituţă fiul fotbalistului de pe timpuri Nicoară Mieluş (Cotoiu) (ani buni am jucat împreună în faţa fundaşilor şi ne-am înţeles foarte bine), Tudor Gabi-Pilotu alt fiu risipitor al acestui colţişor de lume fotbalistică, fratele lui, Giani, Cosma Marinuş, Zamfir Nicolae-Ucăle, Grigore Nicolae-Uie mare, Grigore Vasile-Uie mic, Tudorache Ninel, etc.

 

Nu i-am mai amintit pe cei din echipele de fotbal oficiale care, aproape fără excepţie, au evoluat şi în „locale”.

 

Aceste meciuri erau acerb disputate. Se ţinea o evidenţă… nescrisă a rezultatelor. De obicei victoriile alternau, rar când se întâmpla un şir de 3-4 victorii consecutive. Echipa învinsă de prea multe ori lua măsuri de întărire prin activarea unor jucători care nu evoluaseră până atunci sau prin transferul unor „piese grele” de la adversari. Cum era posibil aşa ceva? Simplu: cel care salva echipa de la o serie „neagră” de înfrângeri devenea vedeta momentului şi era la mare cinste. Îmi amintesc de o glumă a lui Nicoară Sterică, după o serie de victorii din preajma Crăciunului: „Cu banii câştigaţi până acum am împodobit brăduleţul fetei mele. Îmi mai lipseşte globuleţul din vârf aşa că musai să câstig şi azi. Doar nu las brăduleţul fără bec.” Glume asemănătoare însoteau permanent disputele fotbalistice. Întotdeauna mi se spunea să-mi notez rezultatele având ceva veleităţi de statistician. Eu îi asiguram că operaţiunea se desfăşura cu stricteţe dar dintre toate nu s-au mai păstrat decât rezultatele meciurilor din sezonul 1984 /1985 pe care le redau aşa cum apar în notiţtele mele.

 

Echipa „A” era supranumită a „Drojdierilor”. De ce? Aveam în echipa câţiva băutori strajnici al căror nume prefer să-l trec sub tăcere. Aici am jucat si eu…Echipa „B” era supranumită a „Măscăricilor”. De ce? Erau mereu tentaţi să vocifereze pentru nu ştiu care fază discutabilă încercând prin diverse mijloace şi metode verbale, deci extrafotbalistice, să-şi impună punctul de vedere. Cu alte cuvinte „erau mai tari în gură”...

 

Să consemnăm data disputelor, scorul şi marcatorii:

 

================================================================

 

DATA                 ECHIPA     „A”               SCORUL          ECHIPA „B”

 

MARCATORII                                         MARCATORII

 

================================================================

 

25.11.1984        Şoni 3, Ucăle 1                     4-4        Domide 2, Sterică 1,Marian

 

Mamet 1

 

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

02.12.1984        Şoni 1                                   1-3         Petre 3

 

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

09.12.1984        Turcu 1, Şoni 1                     2-1        Constantin Ştefan (Poşta) 1

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

16.12.1984        Berlic 1                                 1-4        Nicu (Învăţătoru) 3, Ene 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

23.12.1984        Şoni 1, Sandu 1                    2-5        Petre 4, Marian Mamet 1

 

În acest meci la echipa „A” a evoluat şi Dudu Sava venit în vacanţă de la Cugir

 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

30.12.1984        Titel 1, Şoni 1                      2-1        Nicu (Învăţătoru) 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

02.01.1985        Şoni 2, Mitică Cârpitu 1       3-2        Pilotu 1, Ion State 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

06.01.1985                 -                                   0-1       Gică 1

 

La echipa „A” a evoluat si Dudu Sava

 

--------------------- ---------------------------------------------------------------------------------------

 

13.01.1985        Berlic 2, Mitică 1                3-3         Maci 1, Gică 1, Petre 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

20.01.1985        Turcu 2, Mitică 1, Titel 1,   6-2        Marian Mamet (11m) 1,

 

Vigu 1,  Soni 1                                 Gică 1

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

27.01.1985        Sandu 1                               1-8        Petre 3, Sterică 2,Constantin

 

Ştefan 1, Nicu 1, Maci 1

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

03.02.1985        Şoni (11m) 1                       1-2        Tomiţă 1, Maci 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

10.02.1985        Godăcel 1                            1-1        Maci 1

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

17.02.1985        Costel Aelenei 2, Şoni 1,     4-2       Cnstantin Ştefan 1, Gică 1

 

Turcu 1

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

24.02.1985        Berlic 2, Titel 1                    3-2         Marin 1, Sterică 1

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

03.03.1985        Turcu 1                                 1-2         Nicu, Uie cel mare (autogol)

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

10.03.1985        Turcu 2, Godăcel 1,              4-3         Petre 2, Sterică 1

 

Ucale 1

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

17.03.1985        Şoni 1, Turcu 1, Titiţă 1,      4-4         Ion State 2, Sterică 1,

 

Petrică 1                                              Domide 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

24.03.1985       Şoni 1, Turcu 1, Berlic 1       3-3        Nicu 1. Gică 1, Ene 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

31.03.1985       Titiţă 2                                   2-6        Ucăle 2, Ion State 2,

 

Sterică 1, Marian Mamet 1

 

-------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

07.04.1985       Berlic 2, Marinuş 1,              5-2        Sterică 1, Ţintar 1

 

Domide 1,  Titel 1

 

------------------- ------------------------------------------------------------------------------------

 

14.04.1985 Şoni2,Domide1 3-3 Gică1,Buratin1,Sterică1

================================================================

 

Pentru frumuseţea acelor timpuri am păstrat numele marcatorilor aşa cum apar în însemnările mele. De fapt cele mai multe sunt porecle, dar cred că cititorul nostru este familiarizat cu ele aşa că lectura, sper, să fie agerabilă. Sezonul a început cu un meci egal şi s-a terminat asijderea. Echipa „A” a obţinut 8 victorii, echipa „B” … 8 victorii, 6 meciuri terminându-se la egalitate. Nici o echipă nu a obţinut mai mult de 2 victorii consecutive, o demonstraţie evidentă a echilibrului acelor meciuri. Se mai poate observa că jucătorii nu au mai respectat canoanele din anii 1975-1980 adică componenţa echipelor în care au evoluat, Victoria si Viitorul. Echipele s-au creat după alte criterii, după alte afinităţi sau prietenii. În două meciuri la echipa „A” a evoluat şi jucătorul nostru de Divizia B, Sava Dumitru, dar fără nici un efect pe tabela de marcaj, echipa a pierdut ambele meciuri. Dealtfel şi un alt jucător, de data asta de Divizia A, cunoscutul fiu al acestor meleaguri, Cristian Sava, a jucat în unele meciuri din alte sezoane dar contribuţia sa nu a fost întotdeauna decisivă. Îmi aduc aminte că a evoluat într-un meci în echipa mea şi am pierdut cu succes cu 1-4! Desigur juca economic, cu grijă, o accidentare în pauza de iarnă, i-ar fi fost catastrofală. Se menaja dar participa cu multă plăcere la acele meciuri care îl ajutau destul de mult în pregătirea de iarnă. Îi convenea că se juca cu mai mult de 11 jucători şi îl obliga să se descurce pe spaţii mici şi aglomerate ceea ce constituia un excelent antrenament. Se mai poate observa că unii jucători, dintre cei care au marcat, au evoluat la ambele echipe: Domide, Zamfir Nicolae-Ucăle.

 

Golgeterii echipei „A” au fost: Şoni 15 goluri, Turcu şi Berlic câte 8, Titel 4, Mitică si Titiţă câte 3. Golgeterii echipei „B” au fost: Petre 13 goluri, Sterică 9, Nicu 7, Gică 6, Ion State 5.

 

La meciul din 31.03.1985 pierdut de echipa mea cu 2-6 am trecut şi cuvântul „dezastru”. Meciuri pierdute la scor au mai fost, precum cel din 27-01-1985, 1-8 dar ce m-a determinat să calific înfrângerea noastră cu un asemenea cuvânt nu-mi amintesc… Poate că ne aşteptam la victorie dar trecerea valorosului jucător Zamfir Nicolae-Ucăle, pe atunci venit din armată, o adevarată forţă a naturii, la echipa adversă ne-a dezechilibrat total. Şi o notaţie personală: Tânganu a avut mulţi dribleuri Godăcel, Ene Gheorghe, Preda Marian, Rusu Nicolae-Turcu, Tudor Gabi-Pilotu, Popescu George-Icelărie, etc. dar dribleur mai simplu şi eficace cum a fost Constantin Ştefan, „Costică din Poşta” cum îi zicea colegial Preda Marian, nu prea a evoluat în meciurile noastre. Trecea pe lângă mine cu o aşa uşurinţă că mă scotea din sărite. Celorlalţi reuşeam să le mai ghicesc vreo fentă măcar odată la câteva meciuri. Pe el nu am reuşit, în trecerea lui pe lângă mine ca Rapidul prin Lehliu-Gară, să-l opresc decât, spre ruşinea mea, prin faulturi. Dar el, boier, a văzut cât de sărac sunt în ale fotbalului şi nu mi-a reproşat niciodată nimic.

 

Acest campionat local, intrat în perimetrul rece al statisticii, a fost un fel de model de desfăşurare cam pentru toate ”ediţiile de iarnă”. Au fost de toate: meciuri echilibrate, meciuri câştigate la scor, multe meciuri egale, multe goluri marcate de fiecare echipă (cu un avantaj pentru echipa „B”, 64-56), cu schimburi de jucători, cu marcatori binecunoscuţi dar şi nume de care abia ne mai aducem aminte, cu jucători care s-au impus pe firmamentul fotbalului tânganean şi desigur cu nume care au intrat în conul de umbră al anonimatului. Şi acesta a fost scopul acestor meciuri locale…

 

Viaţa disputelor locale a fost un flux continuu, indiferent dacă vreuna dintre cele patru echipe oficiale enumerate în rândurile anterioare au evoluat în campionatele judeţene. Pâinea săracului – adică disputele locale - a fost servită cu generozitate de sutele de fotbalişti care, cu dăruirea lor, cu dragostea lor pentru fotbal au înnobilat „iarba verde de acasă” (câteodată… noroi sau apa+noroi) de pe terenul din centrul satului undeva ascuns după biserică dar într-o ciudată apropiere (şi tragică, după cum vom vedea mai departe) cu cimitirul sătesc.

 

Şi în acest deceniu vârsta şi numărul celor care evoluau duminică de duminică pe terenul satului erau la cifre tot mai ridicate. Vârste de 30 de ani (la care alţii s-au retras, precum binecunoscutul cuplu de mijlocaşi Tache Ion-Băşinică - Ştefan Alexandru -Ţigae) au devenit pentru mulţi combatanţi apogeul carierei locale. Jucători amintiţi şi în deceniul trecut precum: State Vasile, State Ion, Ion Petre, Preda Marian, Marin Constantin-Titiţă, Godăcel, Ţintar Marin, Iordache Marin-Zanea, Ene Gheorghe, Oprea Gheorghe-Gică, Zamfir Dumitru–Domide, Ioniţă Dumitru-Spirtosu, Nicoară Sterică, Radu Marian-Mamet , Radu Alexandru-Şocălie, Iosif Constantin-Cocioc, Ciobanu Costel şi alţii au evoluat mult peste această vârstă, cei mai mulţi depăşind lejer graniţa celor 40 de ani câţiva au bătut insistent la poarta regelui-fotbal la care a sunat cândva şi celebrul jucător englez Stanley Mateuws. Adică la poarta unei jumătăţi de secol, un adevărat miracol sportiv. Şi trebuie să spunem şi să ne amintim că meciurile nu erau chiar o plimbare prin parc. Cine nu dădea cât de cât randament risca să nu mai fie „selecţionat-acceptat” duminica viitoare. Nu era vorba de cei 10 lei pierduţi ci de orgoliile grupărilor local-tângănene.

 

Pe la mijlocul anilor ‘80 eu am folosit un sistem de premiere inedit: în cazul în care câştigam: pentru fiecare gol marcat acordam 100 grame ţuică. Calculul era simplu: în cazul în care caştigam, echipa mea marcând, să zicem 4 goluri toţi cei 20 lei câştigaţi se duceau pe premii-ţuică (4 pahare de 100 grame la preţul de 5 lei) dar rămâneam cu satisfacţia victoriei. Că dacă pierdeam oricum nu încasam nimic. În cazul în care se marcau peste 4 goluri mai scoteam bani din buzunar. Nu era nici un bai: o victorie la scor (sau măcar la goluri multe) merita sacrificiul meu bănesc. Oricum sumele erau derizorii însă haiul, veselia, caterinca erau la mare preţ. Cel mai mare consumator de ţuică oferită de mine a fost, fără discuţie, Istrate Dumitru-Berlic. Deşi în sezonul prezentat mai sus el a marcat relativ puţine goluri (8) în cele următoare, tentat de stimulentul bahic (am spus că echipa noastră era supranumită a „drojdierilor”) a marcat o mulţime de goluri aşa că m-a deposedat de banii câştigaţi din…fotbal. Spectacolul de la bodegă făcea toţi banii cheltuiţi pe…ţuică. Fiecare pahar de 100 grame ţuică era plimbat de Dudu Berlic prin tot localul dar mai ales pe la masa adversarilor cu ziceri de genul „Vedeţi cum sunt răsplătiţi învingătorii din echipa noastră?”, şi îi avertiza: „Aveţi grijă şi duminica viitoare iar îl beau pe nea Vasile, aşa că pregătiţi-vă să pierdeţi”, „Pe voi vă batem iar pe nea Vasile îl sărăcim” şi multe altele.

 

Dar meciul vieţii lui Dudu Berlic, în derbiurile locale, nu s-a petrecut într-un meci în echipa mea care oferea premii alcoolice ci paradoxal împotriva mea. Era spre finalul carierei de fotbalist a lui Godăcel, echipele s-au format prin alegere eu am nimerit cu acesta în echipă, Dudu Berlic la adversari. Godăcel mi-a trasat sarcina: „Să-l ţii pe Berlic că ăsta ne face pocinogul”. Am refuzat categoric: Berlic stătea „la pomană”, trebuia să ai o răbdare de fier să stai lângă el. Eram un fel de „mijlocaş la acoperire” care într-un meci mă întâlneam de vreo… 10 ori cu mingea, de cele mai multe ori izbindu-se ea de mine decât s-o lovesc eu, ca să zic ca moldovenii, „pi dânsa”. Într-un meci Nicoară Sterică a strigat în stilul lui caracteristic: ”Ce faceţi, bă, aţi început toţi să-l ochiţi pe Bolboje!”. De-abia începe meciul şi Berlic, oportun plasat… lângă bară o deviază nonşalant în interior şi 1-0 pentru adversari. Godăcel m-a certat pentru indisciplină tactică, eu am refuzat cu stăruinţă să-l păzesc pe Berlic şi meciul s-a terminat cu un sec 4-0 pentru adversari. Este aproape inutil să mai precizez că TOATE cele 4 goluri au fost marcate de…Berlic. Din păcate pentru el: adversarii nu l-au premiat în ţuică. S-ar fi îmbatat... Şi azi cand mă-ntâlnesc cu simpaticul Dudu-Berlic îmi aminteşte de meciul în care nu am avut curaj să-l marchez „om la om”. „Hai, bre nea Vasile, la valoarea mea de atunci avea cine să mă ţină. Nu te supăra pe mine dar mă puteai ţine matale!”. Adevărul gol-golut este că eu, cu puţinătatea resurselor mele fotbalistice, nu eram capabil să fac marcaj om la om. Amintiri frumoase, amintiri duioase.

 

Într-un alt meci era zăpadă pe teren se trecuse cu căruţa şi se strânsese un bulgăre mare de zăpadă pe partea dinspre gardul lui Frăţilă. Godăcel a pornit într-un dribling debordant, a trecut de vreo 2-3 jucători, a ajuns în faţa uriaşului bulgăre de zăpadă, a încercat să-l ocolească şi a căzut pe el. A urmat un torent de râsete. „Ăsta a vrut să dribleze şi bulgărele de zăpadă” au zis mucaliţii. Într-un alt meci unul dintre ai lui Frăţilă de lângă teren a intrat cu căruţa pe teren în plin meci. Caii s-au speriat, au început să alerge cu căruţa după ei printre jucători, Mitică Cârpitu era cu balonul la picior nu i-a observat a ajuns între hulube chiar în faţa cailor, l-au dus târâş vreo 10 metri, au sărit alţi băieţi şi au oprit atelajul. Miraculos, Mitică nu a păţit absolut nimic. Era mic de statură, tânăr, elastic şi n-a resimţit şocul.

 

În acel deceniu ne-a părăsit unul dintre animatorii de frunte ai fotbalului din satul nostru: Ion Ciobanu. Nea Cocoş era cu sobrietatea cu privirea mereu încruntată, cu gândul cine să joace, cu ce să plătească arbitri, cu ce să transporte jucătorii, care legitimaţii nu au vize, pe unde mai este echipamentul, etc. Joly-Jokerul echipei era Ion Ciobanu, mereu pe fază, mereu cu o vorbă de duh sau de încurajare, el discuta cu arbitri probleme mai delicate, el mobiliza suflarea iubitoare de fotbal pentru deplasări sau pentru întreţinerea terenului. Şi multe, multe altele. Satul Tânganu cu fotbalul şi tângănenii lui erau precum Humuleştii, cu moldovenii lui, pentru Ion Creangă. Aici în Tânganu era în elementul lui, aici viaţa pulsa pentru el. Atâta câtă a fost.. Aşa cum am mai spus, l-am întâlnit întâmplător în oraş pe lângă Spitalul Filantropia. Era trist, derutat, fără aplombul lui permanent. Mi-a spus că este în acel colţ de Bucureşti, departe de Tânganul lui iubit, „pentru nişte analize”. Cum MAMA mea trecuse cu ceva ani în urmă pe acolo, în drumul ei spre… ceruri, mi-am dat seama că Ion al nostru trăia o dramă. Drama despărţirii. De noi, de fotbal, de lume, de familie. Era anul Domnului 1982…

 

Discret a dispărut dintre noi şi băiatul acela firav, tăcut, cu sânge şi talent de fotbalist, doar era nepotul faimosului jucător pe care l-am amintit la începutul acestor însemnări: Simion Gheorghe (Ţicu lui Cârpitu). Numele lui: Cătană Dumitru. A avut o viaţă sbuciumată de copil crescut doar de mamă. A fost luat sub aripa sa de Godăcel care l-a angajat la ISTIUAPS. Era copilul lui de suflet, dar şi al nostru. Îmi aduc vag aminte că avea nişte încurcături cu moştenirea, cu casa lui în care să-şi aseze familia. A venit la mine, l-am ajutat cu ceva sfaturi şi memorii dar între timp o veste năprasnică, venită de departe, ne-a intristat: Mitică la nostru a dispărut într-un tragic incendiu produs în condiţii pe care eu nu le ştiu…

 

Prietenul meu nefotbalist Constantinescu Alexandru are o vorba: „Brazii nu se apleacă, ei cad din picioare”. Aceste cuvinte se potrivesc de minune aceluia care a fost Iordache Dumitru-Şoni. Jucător cu un fizic şi potenţial deosebit a fost un strălucit jucător de fotbal. Jucător polivalent putea să activeze pe absolut toate posturile dintr-o echipă de fotbal, inclusiv portar! La Viitorul a fost cel cel mai bun fundaş central, „Ministrul apărării” cum glumeam noi. De pe această poziţie a marcat şi goluri, unele decisive, aşa cum am menţionat în capitolul respectiv. În meciurile locale a jucat multă vreme fundaş central. Apoi, exasperat de ineficacitatea înaintaşilor, s-a hotărât să plece în atac. Cu ce eficacitate a făcut faţă noii sale atribuţii fotbalistice autoimpuse aţi văzut puţin mai inainte. Şi o amintire personală: completam şi eu echipa în care juca el, la un moment dat eram prea mulţi şi cineva trebuia să accepte postura de rezervă. M-am oferit eu. Şoni nu a fost de accord. A venit la mine şi mi-a spus: „Păi, bine, Vasea, cine mai aleargă în faţa mea ca să-i deruteze pe adversari”. Aveam o înţelegere cu el: eu să intru, chipurile, decisiv la adversari, ei să fie obilgaţi să îndepărteze mingea (că doar nu erau superjucători…) iar el să mă dubleze eficient din imediata mea apropiere. Reţeta a funcţionat în multe meciuri locale. Când el a trecut în atac am făcut cuplu cu aceiaşi eficienţă cu Nicoară Dumitru-Mituţă Cotoiu.. O boală perfidă, necruţătoare, ni l-a răpit de lângă noi pe falnicul Iordache Dumitru-Şoni…

 

Am prezentat în aceste triste ultime rânduri trecerea „dincolo” a unor jucători cunoscuţi care „au înnobilat cu talentul lor iarba verde de acasă” adică TÂNGANU... Dar trăirile de pe modesta noastră arenă fotbalistică, aceea de „lângă plopii când cu soţ, când fără soţ” (şi cimitir) au afectat numai fotbalişti? Dar sufletiştii, acei oameni care au fost lângă fotbalişti pe ploaie, pe vânt, pe viscol, pe soare, aceia care s-au înghesuit pe banca improvizată din autocamionul CAP-ului, pentru a ajunge la meciul de nu-ştiu-unde, au şi ei viaţa lor, sănătatea lor, problemele lor? Unde ajung? Poate la Tămădău, poate la Horia, poate la Valea Argovei. Poate la…un sfârşit de viaţă. Dumitrică Ion-Spic (1944-1989) nu a fost un jucător de „top tângănean”. A fost un iubitor de fotbal de „supertop tângănean”. Oare şi cei care sunt pe margine ard aşa de repede ca aceia care sunt în teren? Spic a fost un exemplu în acest sens: el nu a trăit emoţiile pe teren decât în meciurile locale (duminicale şi mai ales serale). În rest doar pe margine. Atunci ce l-a măcinat de ne-a părăsit la doar 45 ani. A avut şi o viaţă particulară sbuciumată dar cine nu are aşa ceva? O amintire personală: în vara lui 1988 pregăteam terenul de fotbal pentru o nouă relansare a echipei Victoria în campionatul Sectorului Agricol Ilfov. Cărăbuş Mitică - Păduraru “Conu”- cum îi spuneam noi, ne-a finanţat, refăceam gardul împrejmuitor. Se ”implantau” ţevile groase de metal cu un baros. A venit rândul lui Dumitrică Florea-Verde. Acesta avea un fizic neadecvat pentru un asemenea baros. Atunci Spic i-a zis: „Lasă, vere, că bat eu”. Este ultima amintire pe care o am de la unul dintre cei mai fideli suporteri şi iubitori de fotbal din Tânganu. Şi încă o precizare: a fost cel mai fidel suporter din Tânganu al echipei Progresul Bucureşti. Dacă Ozon nu ar fi trecut de la Progresul (în 1958) la Rapid am fi fost colegi de suferinţă…

 

Era aproape de final de deceniu. De deceniu zbuciumat. Să-l amintim: 1989…

  1. VIAŢA FOTBALISTICĂ MERGE MAI DEPARTE: ANII ’90

Au venit şi anii ‘90, viaţa echipei Victoria Tânganu s-a oprit iaraşi în vara lui 1993 cum am văzut în capitolul anterior, aşa că fotbalul nostru a rămas numai cu meciurile locale. Pe lângă jucătorii prezentaţi anterior în acei ani au apărut alţii. Fabrica de talente, evident locale, numită Tânganu, a continuat să funcţioneze şi a lansat o generaţie nouă de jucători tineri. Normal în acele meciuri au evoluat şi toţi jucătorii de la Victoria. În primul rând trebuie amintit liderul de generaţie State Mihai, Mihăiţă, bunul meu prieten mai tânăr, despre care voi vorbi puţin mai departe, fraţii Enache (Buduruş), Petrică şi Virgil, Gheorghe Dorin-Toică (pe atunci component al naţionalei României de surdo-muţi), mai adaugăm pe cel care avea să devină unul dintre veterani, Istrate Daniel, apoi Stoica Constantin, Constantin Marinuş (al Cristinii), Cosma Marinuş, Măndică Mişu, Noanea Aurică, Gheorghe Nicu-Burdulea, Costică Vasile-Sile, fraţii Nelu şi Adi Grigore (Doaşcă), Popescu Constantin-Benciu, Gheorghe Alexandru (Ţanţaru), fraţii Cosma Michel şi Nicolae şi Ingi şi-a trimis un reprezentant în acei ani pe Pârvu Ion, efemerul Dumitrică Florin, amintitul Niculescu Mircea-Doaşcă, Grigore Constantin-Vigu, Oprea Ion-Nelu Patile şi fratele său Oprea Gica, Jack, până şi Noanea Mihai-Mişu lui Petre Stoian cu picioarele lui strâmbe şi intrări după care nu trecea decât mingea că adversarul... ba, etc...

 

„Vreme trece, vreme vine” spune un celebru vers eminescian, evenimentele din decembrie 1989 nu au afectat ritmicitatea şi ardoarea cu care se desfăşurau meciurile locale. Din nefericire acei ani de după „evenimente” au fost marcaţi de două dispariţii tragice.

 

In primăvara anului 1990, în urma unei altercaţii cu final tragic, ne-a părăsit pe drumul făr’de întoarcere, unul dintre crinii pe care Dumnezeu şi părinţii lui l-au zamislit cu unul dintre cele mai tari parfumuri fotbalistice din câte ne-a fost dat să vedem pe aceste meleaguri. Este vorba de inegalabilul ENE GHEORGHE (1951-1990) dotat cu un har fotbalistic, care plantat într-un mediu propice, ar fi trebuit să-l poarte, fără nici o exagerare, în lumea de sus a fotbalului românesc. Calm, mereu zâmbitor, trecea cu nepăsare peste înfrângeri, spirit de fotbalist adevărat, a lăsat un gol imens în sufletele noastre. Nu putem să uităm excelentele meciuri în cadrul echipei Victoria, la Metalo-Globus, în câteva rânduri cu Viitorul şi în nelipsitele meciuri locale. Mi-au rămas întipărite în minte cuvintele lui, din amintitul meci de pomină (scor 9-8), când senin, fără urmă de reproş, de tristeţe, mi-a spus: ‚Dacă nu erai tu, Vasea, la lovitura liberă trasă de mine altul era scorul”. Viaţa are un caracter primordial: este trecătoare. Din păcate şi pentru fotbalişti atât de tineri.

 

După 1989 pentru o vreme ne-am mutat locaţia “de după meci” la nou înfiinţatul butic al lui Ion Tatârlă. Se disputa un meci local, era iarna lui 1990/91 şi, din întâmplare, a trecut pe la teren fostul mare portar Zanea Ion. S-a uitat la meci şi a rămas mirat de prezenţa unor „bătrâni” în teren. „Ce caută Bolboje (aşa a pronunţat el) şi Godăcel în teren la vârsta lor!?” Şi-a reluat observaţia şi la locaţia lui Ion Tatârlă dupa meci. Zamfir Nicolae-Ucăle era un taciturn, îşi lua o jumătate de ţuică, se retrăgea într-un colţ, bea liniştit privind spectacolul din bodegă sau butic. Aşa făcea mereu. Atunci Zamfir Nicolae-Ucăle a ieşit, din tăcerea lui proverbială, şi a spus despre mine cele mai frumoase vorbe pe care un muritor de rând mi le-a adresat vreodată în viaţa asta pământeană despre iubirea mea pentru fotbal: „Bre, nea Ioane, dacă vin prin cimitir şi mă uit peste gard şi nu văd pe nea Vasile, Godăcel şi pe alţi bătrâni pe teren mă întorc acasă; fără ei fotbalul nu mai există”.

 

Peste 2 ani (1993),  a trecut în eternitate. De acolo din cimitir, destinul lui, norocul lui, cât să încapă într-un degetar, l-au făcut să ne privească peste gard pe noi ceilalţi jucători-muritori care, aşa e viaţa!, am continuat să ne dăruim fotbalului, regele sufletului nostru.

 

În acel deceniu de aşezare a neocapitalismului românesc vechea bodegă a început să aibă concurenţi, au apărut buticurile ca ciupercile după ploaie aşa că la „băutele” de după meci ne-am reorientat. După amintita locaţie a lui Ion Tatârlă, care nu a funcţionat prea mult, pentru perioade scurte, chiar meteorice, am frecventat pe cele ale lui Banea (langa casa lui Dudu Creţu) a lui Dulău de la intrarea în Ţigănie, ba chiar şi pe a lui Marin Miliţianul – toate dispărute după puţin timp de funcţionare. De prin 1995 şi până... la final ne-am stabilizat la buticul lui Alecu Constantin aşezat ideal pe latura de est a terenului, aproape de celebrii plopi (cu soţ... fără soţ!) unde vara la umbra lor beam o bere rece iar iarna la adăpostul lor protector ne „încălzeam” cu o ţuică sau un coniac. Avantajul era net: imediat după meci treceam „la treabă”, spectatorii se delectau cu fotbal şi ceva lichide, cu mai multe sau mai puţine grade, ba chiar unii jucători făceau încălzirea dinainte de meci nu în teren ci trecând pe la butic. Legat de acest nou local să mai amintim una dintre întâmplările care fac „farmecul vieţii”... de fotbalist.

 

Un fotbalist de un pitoresc aparte a fost şi Ioniţă Dumitru-Spirtosu. Are probleme de sănătate, o anume imobilitate de coloană. Cu un umor şi o eficienţă fotbalistică deosebite a fost protagonistul multor meciuri. Plasat mereu prin apropierea porţii a marcat goluri de tot felul: devieri spectaculoase, mingi bâlbâite împinse de pe linia porţii, câteodată pase ideale pentru coechipieri, ba chiar şi „boabe” marcate cu capul. Avea o mobilitate redusă pe care o suplinea cu o inteligenţă a plasamentului. Alterna când pe stânga când pe dreapta. Avea un umor deosebit. Odată a primit o pasă care putea fi preluată printr-un artificiu tehnic deosebit. „ Măi, fratilor, păi voi îmi daţi mingi ca să fac foarfecă cu coloana mea”. Prin iarna anului probabil 1997 după un meci de fotbal, la buticul lui Alecu Constantin, serveam berea, ţuica sau coniacul chiar „la botul calului”. Era zapadă, jucătorul echipei Titan (foarte potentă financiar în acei ani), Gheorghe Alexandru (Sandu Ţânţaru) ne povestea că pleacă în cantonament la munte. Spirtosu s-a apropiat de el şi cu cea mai serioasă figură şi voce din lume l-a întrebat: „Sandule, Titanul ăsta al tău nu are nevoie de un atacant?; mă ofer eu”. Avea dreptate, doar marcase, ca de obicei, ceva goluri în meciul de abia încheiat.

 

Era toamna, cam pe la tăiatul cocenilor, de-abia am încropit câte 11 jucători pentru fiecare echipă. A început meciul, pe margine a apărut prietenul meu Cristian Niţă din Bucuresti şi a trebuit să plec. Colac peste pupăză a venit o persoană feminină din familia lui Domide şi i-a chemat să descarce cocenii aduşi de undeva de departe. Şi cum „ai lui Domide” erau vreo 3 în teren, meciul s-a înterupt din lipsă de combatanţi. Şi de atunci mereu am glumit că dacă plec eu cu „ai lui Domide” meciul este în pericol să nu se mai dispute.

 

Anii au trecut pe nesimţite ne-am apropiat de fine de deceniu, de secol, de mileniu... Nu a venit sfârşitul lumii, cum prognozau defetiştii, nici apocalipsa care să-i pedepsească pe necredincioşi. Era toamnă târzie, burniţa mărunt, se profila şi ceva fulguială şi cum spun celebrele versuri bacoviene:

 

Şi plouă şi ninge

 

Şi ninge şi plouă

 

Şi toamna şi iarna

 

Coboară amândouă.

 

Era duminică, terminasem meciul, ne „încălzeam” cu câte un coniac, o parte dintre jucători şi spectatori plecaseră pe la casele lor. Eu şi Mihăiţă State ne pregăteam să plecăm, drumul spre casele noastre era comun şi aproape întotdeauna îl făceam împreună . „Hai, Mihăiţă să plecăm şi noi, să prindem meciul” (juca Rapidul meu...) „Nea Vasile eu mă duc pe la tata...”

 

Au fost ultimele cuvinte, a fost ultima imagine a celui care mi-a fost unul dintre cei mai buni prieteni tineri, cu câţiva ani mai mare decât Mihai al meu. În marţea următoare o veste năpraznică a făcut înconjurul colţului nostru de lume: în urma unui accident de muncă, Mihăiţă a plecat din familie, dintre prieteni, dintre fotbalişti... undeva departe, departe.. de unde nu se va mai întoarce niciodată. Poate când ne va veni şi nouă rândul îl vom găsi acolo sus. El ne aşteaptă, dar pe toate acestea numai Dumnezeu le ştie... A fost indiscutabil liderul generaţiei sale din toate punctele de vedere: fizic, fotogenic, intelectual, moral, fotbalistic. Era „şeful” echipei din care şi eu, muritorul de rând de azi, făceam parte în acea toamnă tragică şi căruia i-am respectat valoarea fotbalistică şi morală... rugându-l să mă includă în echipa sa şi căruia îi mulţumesc... peste ani. Peste viaţă şi moarte... Aceasta a fost realitatea acelui întristat an 1998...

 

Era toamna târzie a anului 1998... Peste puţin timp păseam în alt mileniu.

  1. DECENIUL ULTIM DE FOTBAL LOCAL: ANII 2000

Am început numărătoarea anilor cu cifra 2, am trecut peste pierderile tragice, dar viaţa merge, merge înainte fără să ţina seama de cei pe care îi pierde pe drum.

 

A apărut o nouă generaţie de fotbalişti-participanţi la meciurile locale. În primul rând cel mai bun produs al minişcolii de fotbal local „Gradiniţa” (urmaşa Sălcioarei), Popescu George-Icelărie, talentul risipitor al acestui început de mileniu, foarte dotat capabil să bată la porţile cele mari ale fotbalului, dar care încet, încetişor a început să bată pasul „pi loc” şi a rămas la stadiul de fostă mare speranţă. De remarcat că este fiul unui fotbalist cunoscut în anii ’60, Ică Popescu.. Dar să-i amintim şi pe alţii: Popescu Florin, Popescu Gore, Zamfir Victor, Dumitru George-Carambol, Văduva Valentin , Tudor Ştefan (Tamje), Stângaciu Florin (Negustoru), Constantin Adrian şi fratele său Marin (Fane Pircă), talentaţii fraţi Adrian şi Marian Nicola, Tănase Marian-Cocean, Stan George, Zamfir George (Popa), Stoica Ovidiu, Barbu Gheorghe, Trocan George, Stoica Tănase, etc. Alte generaţii de foşti fotbalişti şi-au trimis feciorii pe terenul de sport, exemplul cel mai reprezentativ: Ion Petre l-a lansat pe Ciprian în vâltoarea disputelor locale de la o vârstă fragedă. Cred că pe atunci avea vreo 15 ani şi a devenit unul dintre cei mai buni jucători din Tânganu, golgeterul ediţiei 2003/2004 a campionatului comunal, iar în reînfiinţata echipă a comunei Cernica (din 2004) şi înscrisă în competiţii oficiale este considerat numărul 1. Alt binecunoscut exemplu: Sava Bogdan, fiul lui Dudu Sava, apoi Popescu George, fiul lui Popescu Constantin (Bazar), Grigore Adrian, fiul lui Tone Ţârcodie,  Simion Ion, fiul lui Simion Constantin (Bacaliu), Mihalache Cristian, fiul lui Mihalache Ion (Coamă), Zamfir Gabriel si Zamfir Marcel, fiii lui Zamfir Tudor (Domide), Zamfir Vali, fiul lui Zamfir Vasile (Arsenal), Radu Costel fiul lui Radu Alexandru (Şocălie), Zamfir Vali si Zamfir George (fiii lui Zamfir Constantin-Târnaţi), Tudor Florin fiul lui Tudor Nicolae-Pleau.

 

Din vara lui 2002 împreună cu Primăria Cernica şi primarul Gelu Apostol am organizat două competiţii comunale: Cupa Cernica şi Campionatul comunal de fotbal despre care vom vorbi într-un capitol separat. Aceste evenimente au dus la formarea celei de a treia serii de echipe duble în Tânganu: după vechile tandemuri Victoria-Unirea, Victoria-Viitorul (vă amintiţi cei doi de VV sau modern W) Tânganu I şi Tânganu II. Această nouă tentativă fotbalistică a produs un reviriment în fotbalul nostru sătesc, meciurile locale au constituit baza de selecţie pentru cei vreo 40-50 de fotbalişti necesari celor două echipe.

 

Pierderile tragice de foşti fotbalişti dar oameni în plină maturitate au continuat. Nu ne-am propus ca aceste însemnări să fie dominate de tristeţe, dar viaţa nu iartă nici pe fotbalişti. În primul deceniu al noului mileniu au plecat dintre noi: Stoian Vasile-Oţetaru (în 2005 la doar 57 ani), Istrate Vasile, Ioniţă Ion-Buriu, Rusu Nicolae (Turcu).

 

Rusu Nicolae-Turcu (1958-2002) a fost un jucător cu totul aparte în peisajul fotbalistic tângănean. Mic de statură, foarte iute, extrem de eficace a fost ani de zile „vârful de lance” al echipei Victoria, câteodata şi al Viitorului şi întotdeauna al echipei locale în care evolua. Era bătaie pe el pentru a fi cooptat în echipele locale, apariţia lui în linia de atac însemnând (aproape) întotdeauna garanţia unor goluri. Precizăm că regulamentul, pentru meciurile oficiale din acea vreme, prevedea ca echipele să evolueze tot meciul cu un junior în teren. Ani buni juniorul echipei Victoria a fost Turcu. Avea o un fizic şi o figură de adolescent aşa că a evoluat ca junior şi după ce vârsta din buletin îl făcea... senior. Întristător şi ciudat s-a retras din lumea noastră fotbalistică în lumea lui. Şi inevitabilul s-a produs: a părăsit şi lumea asta pământeană. Noi începeam o „noua viaţă” acea de „fotbalist comunal”. El pleca în ceruri în anul de graţie 2002...

 

O altă dispariţie tragică şi surprinzătoare a fost a lui Ioniţă Ion-Buriu (născut în 1953). A fost ani de zile „arma secretă” a echipei Viitorul, un fel de Moiceanu, jucător pe timpuri la FC Argeş. Dotat cu un fizic impresionant şi o vitalitate pe măsură atunci când intra pe extrema dreapta trăgea, pur si simplu, echipa după el. De pe poziţia sa de rezervă (de lux) aportul fotbalistic şi moral pe care-l producea prin apariţia în teren era, de multe ori, decisivă. Era o fire veselă, mereu optimist, amator de o petrecere cu prietenii ştiind să profite de viaţă şi de darurile ei. Pe la mijlocul deceniului prim al mileniului doi în plină putere fizică plecat dintre noi, neaşteptat, neverosimil. Cea cu coasa nu iartă pe nimeni. Nici fotbalişti. Anul plecării lui în lumea „de dincolo”: 2007

 

O vreme s-a respectat cutuma ca meciurile locale să aibă ca axă principală cele două echipe, dar mai apoi ţinând cont de avalanşa de iubitori de meciuri locale s-a produs o devălmăşie care a fost chiar profitabilă pentru spectacolul sportiv. Echipa Tânganu I, după cum vom vedea, era de departe cea mai bună din comună aşa că Tânganu II ar fi fost o pradă prea uşoară, meciuri dezechilibrate, nespectaculoase, negustate de numerosul public spectator. De exemplu, ţinând cont de valoarea mea fotbalistică precară am evoluat la echipa primă pentru contrabalansare...valorică.

 

După desfiinţarea/destrămarea celor două echipe tângănene comunale meciurile locale s-au desfăşurat, iarăşi, după alte criterii decât cele de echipe oficiale sau semioficiale. Astfel a apărut o nouă titulatură: cei din nord se numeau „Vulturii negri” cei din sud „Vulturii albi”. Avantaj: „Vulturii negri” care au aliniat o echipă valoroasă semn că fotbalul a evoluat enorm de la Tudor Zamfir, Mihalache Gheorghe-Coamă, Fane Megheş, Zamfir Nicu-Poroma, Zamfir Tudor-Domide sau Zamfir Vasile-Arsenal şi să nu-l uităm pe acel lider incontestabil Ionel Zanea, la Zamfir Victor, Dumitru George-Carambol ca să amintesc doar de vârfurile unei generaţii deosebit de talentată dar care, din păcate, nu mai au susţinerea materială, morală, de audienţă de altădată...

 

Ultimul sezon în care s-au disputat tradiţionalele meciuri a fost cel din 2006/2007. După aceea s-a aşternut... tăcerea fotbalistică. Ultimul meci în care am evoluat a fost cel din 11 martie 2007. Pe 9 martie 2007 împlinisem 59 ani. Atunci am pus punct unuia dintre cele mai frumoase daruri pe care Dumnezeul nostru şi părinţii mei mi l-au dat.

 

Dragi mei cititori-prieteni fiecare dintre noi are un drum în viaţă. Până la maturitate, cei care reuşim să o atingem, acumulăm împliniri sau neîmpliniri. Suntem în vârful piramidei vieţii şi inevitabilul se produce: implacabil începem să coborâm spre final.... Pierdem din vigoare, din sănătate, ne pierdem bunicii, părinţii, poate o soră sau un frate, rude sau prieteni, ne mai doare un picior, nu ne slăbesc nişte pârdalnice dureri de şale... Perimetrul vieţii se îngustează, dincolo de voinţa noastră: nu mai mergem în concedii, nu mai facem revelioane agitate, ba chiar ne trimitem urmaşii pe la nunţi, părăsim din ce în ce mai rar curtea, o oboseală cronică ne cam dovedeşte. Şi câte şi mai câte. Cu alte cuvinte murim încetul cu încetul prin îngustarea orizontului omeneştilor noastre preocupări. În acea zi de 11 martie 2007 o bună parte din fiinţa mea a murit. Am iubit enorm fotbalul, a fost o pasiune care mi-a înnobilat sufletul. Ca să alung tristeţea acestei pierderi irecuperabile m-am oprit asupra acestor rânduri. Aceasta este una dintre raţiunile acestui demers...Ca să fiu alături de fotbaliştii mei dragi...prin scris...

  1. CUVINTE DESPRE ŞI PENTRU SPECTATORI

Cred că la acest capitol este locul să spunem câteva cuvinte şi despre anonimii noştri spectatori cei care pe ploaie sau soare, pe arşiţă sau vânt, pe viscol sau ceaţă au fost acolo lângă iarba cea verde de acasă, adică lângă noi cei care ne duelam sportiv în arenă. Cu cine să începem? Cu State Gheorghe (Gogu Pocăitu) spectator fidel, indiferent de starea vremii, atăta timp cât sănătatea i-a permis. Un meci fără nea Gogu ca spectator era de neconceput. Apoi Zamfir Constantin, nea Costică - tatăl lui Domide - care a fost nelipsit până la ultimul meci. Ne-am întâlnit întâmplător şi mi-a spus că-i lipsesc foarte mult meciurile noastre. Am fost profund emoţionat de ataşamentul unui om aflat la fine de viaţă (o viaţă în care a trecut prin multe, multe) pentru un sport prin excelenţă al tinerilor. Adică al băiatului său, al nepoţilor săi, dar şi al nostru al tuturor. Apoi foşti cunoscuţi fotbalişti au devenit mari admiratori de spectacole fotbalistice locale: un exemplu excelent de obiectivitate a fost Zamfir Vasile-Arsenal. Fidel spectator a fost şi unul dintre cei mai longevivi şi valoroşi jucători (dar de performanţă), State Vasile. Un loc aparte îl ocupă Onisie Florea-Caie cu strigătele lui de încurajare (sau ironice ). Au mai fost Mihăilă Nicu-Cheşa, Matei Ion, nea Gheorghe-Toică, etc. Logic numărul spectatorilor a fost permanent completat de fotbaliştii ... ieşiţi la pensie. Dacă nu a iubit fotbalul cu adevărat odată cu abandonarea tricoului de fotbalist tângănean s-a retras în culcuşul familial. Au fost şi fotbalişti, altminteri cunoscuţi şi valoroşi, care au urmat această cale comodă şi patriarhală. Nu trebuie reproşat nimic celor care au trimis bezele ironice celor din teren: ce ne-am fi făcut noi fără statornicii noştri spectatori? Şi eu cu stângăcia mea fotbalistică am fost ţinta ironiilor. Apariţia pe un teren de fotbal, în faţa spectatorilor era un risc. Un risc asumat... pe care mi l-am asumat. M-am obişnuit cu acele, normale, ironii în aşa fel încât când cei care mă tachinau nu erau pe teren le simţeam lipsa, nu mă concentram şi în loc să mă întâlnesc cu „obiectul muncii” de vreo 10 ori pe meci mă întâlneam doar de vreo 5 ori. Într-o toamnă la început de sezon fotbalistic local, meciul care deabia a încropit 11 la 11 jucatori s-a desfăşurat într-un anonimat total cu prea puţini spectatori, eu am atins mingea de exact 5 ori, am pierdut meciul cu 5-0, iar bunul meu prieten, Preda Marian, cu vocea lui uşor îngroşată mi-a spus franc: „Bre, nea Vasile, dacă ai de gând să joci ca azi, eu zic că este mai bine să te laşi de fotbal; stai pe margine, faci ture de teren pentru condiţia fizică dar fără fotbal”. Şi...nu m-am lasat... Au fost mulţi spectatori, e greu să ne amintim de toţi. Permiteţi-mi o concesie: am avut şi eu un.... suporter: Nicu lui Iordache. De pe scaunul lui din faţa porţii de la nord-estul terenului m-a încurajat permanent. Îi mulţumesc şi asta e! Şi cei slabi au parte de... aprecieri spectatoriale. D’ale fotbalului! Dorinţa mea de a scrie şi despre spectatorii fideli a fost cea mai dificilă dintre toate cele întreprinse în rândurile de faţă. Dacă cei din arena sportivă tângăneană erau vizibili, în număr de, să zicem 30 pe meci, cine putea să-i mai reţină pe cele câteva mii de spectatori care de-alungul câteva zeci de ani - chiar o jumătate de secol! - s-au delectat cu meciurile noastre locale, pâinea fotbalistică a iubitorului de spectacol sportiv cu balonul rotund. Omagiul nostru pentru aceşti necunoscuţi fără de care meciurile noastre ar fi fost ca ecoul unui strigăt singular într-o pesteră...


 

CAPITOLUL V

 

CU TÂNGANU ÎN CAMPIONATUL COMUNAL DE FOTBAL

  1. CUPA CERNICA - EDIŢIA a I-a - 2002

În primăvara anului 2002, era o ploaie repezită, tocmai coborâsem din autobuz, eram aşteptat de autoturismul Primariei care m-a condus la sediul instituţiei comunale. Acolo eram aşteptat de primarul Gelu Apostol şi de Lilian Iordache din Căldăraru. Împreună am hotărât să organizăm o duminică sportiv-muzicală pe două paliere: o întrecere fotbalistică dotată cu Cupa Cernica şi un spectacol muzical. Eu m-am ocupat de fotbal, inimosul şi priceputul Lilian Iordache de spectacolul muzical, primarul Gelu Apostol a asigurat coordonarea şi fondurile baneşti necesare pentru premierea fotbaliştilor, plata şi transportul artiştilor, cheltuieli organizatorice cu scena, aprovizionarea cu bere şi multe altele. Am purces la treabă.

 

În competiţia de fotbal s-au înscris 6 echipe: Cernica I, Cernica II, Tânganu, Bălăceanca, Poşta si Căldăraru. Rezultatele au fost urmatoarele:

 

Etapa preliminară:

 

Poşta          - Tânganu                     3-2 ( a marcat Ilie Nicolae, 2 goluri)

 

Cernica II  - Bălăceanca                 3-1

 

Căldăraru   - Cernica I                    3-0 -surpriză!

 

S-au calificat în semifinale : Căldăraru, Cernica II, Poşta şi Tânganu (la golaveraj).

 

Meciurile semifinale:

 

Tânganu     -  Poşta                          4-0 (Enache Petre 3, Zamfir George-Popa 1)

 

Cernica II   -  Căldăraru                   3-0

 

Finala mica: Poşta- Căldăraru      3-0

 

FINALA MARE:

 

TÂNGANU - CERNICA II          0-0, 4-2 (dupa penalty-uri)

 

Au marcat: Enache Petre,Gheorghe Dorin,Tanase Marian (Cocean), Zamfir

 

George-Popa

 

Clasamentul final

 

1. Tânganu       |

 

2. Cernica II     |        à meciuri

 

3. Poşta             |            directe

 

4. Căldăraru      |

 

5. Bălăceanca                 golaveraj     1-3

 

6. Cernica I                                ,,      0-3

 

Un debut remarcabil al echipei din Tânganu care va fi confirmat pe deplin în competiţiile comunale care au urmat. Tânganu a câştigat şi trofeele pentru cel mai bun portar: Tănase Marian-Cocean şi golgeter Enache Petre-Buduruş cu 4 goluri, Cernica adjudecându-şi titlul de cel mai tehnic jucător – Iorga Emilian.

 

Pentru aduceri aminte să prezentăm şi lotul:

 

Portari - Tănase Marian-Cocean, Niculescu Mircea-Doaşcă ;

 

Fundaşi – Gheorghe Alexandru, Gheorghe Dorin, Simion Ion, Sava Bogdan,

 

Costică Vasile, Zamfir Victor;

 

Mijlocaşi-Nicola Marian, Nicola Adrian, Ilie Nicolae, Stoica Constantin, Stan .George, Enache Virgil, Enache Petre, Radu Constantin, Popescu Florin,.Cristea Nicolae;

 

Atacanţi - Popescu George-Icelărie, Ion Ciprian, Zamfir George.

 

Cu aceşti jucători ne vom întâlni şi în paginile următoare, aşa cum cu aproape toţi ne-am întâlnit şi în capitolele anterioare.

 

Premiul în bani pentru câştigarea trofeului a fost de 2,5 milioane lei, Doamne!, ce de bere a mai curs. Spectacolul care a urmat a fost unul de excepţie: au cântat renumita trupă de fete din acei ani, Evrika şi Vodevil. Antrenul muzical a fost asigurat de o formaţie locală, Vox Cernica, coordonată şi sponsorizată de iubitorul de locuri natale, Lilian Iordache. Seara s-a încheiat cu un superb foc de artificii. Aşa a început un nou capitol din viaţa fotbalistică a Tânganului dar şi a comunei Cernica.

  1. CAMPIONATUL COMUNAL DE FOTBAL – EDIŢIA a I-a 2002/2003

După succesul obţinut în prima ediţie a Cupei Cernica, noi, cernicaşii am devenit mai îndrăzneţi, mai curajoşi în forţele noastre şi puşi pe fapte mari. Aşa că am hotărât ca din toamnă să lansăm un campionat comunal. Zis şi făcut: în septembrie s-au prezentat la start opt echipe: câte două din satele mari: Cernica I şi Cernica II, Tânganu I şi Tânganu II, Bălăceanca I şi Bălăceanca II şi câte una din satele mai mici Poşta şi Căldăraru. Aşa că am putut organiza un campionat cu opt echipe pe 4 tururi. Asemenea campionate sunt în Elveţia şi Scoţia. De ce n-am face aşa ceva şi noi cei din comuna Cernica, ne-am zis ?

 

Pentru buna desfăşurare a competiţiei s-au întocmit un regulament de funcţionare, un program clar de desfăşurare al meciurilor, s-au format loturile echipelor, domnul primar, fost arbitru de lot „B” a luat legătura cu câţiva arbitri cunoscuţi cărora li s-au asigurat un barem onorabil şi transport, s-a stabilit ca şedinţele organizatorice să se desfăşoare săptămânal în ziua de marţi de la ora 17, la sediul Primăriei. A fost un entuziasm general, o deşcătuşare a energiilor fotbalistice latente din comuna noastră. La şedinţele de marţi erau atâţia participanţi încât nu mai era loc în sală. Fiecare echipă avea mai mulţi reprezentanţi, unii jucători veneau din curiozitate pentru a vedea ce se discuta, cum se pun problemele. Meciurile se desfăşurau în cuplaje sâmbăta după amiază şi duminică dimineaţă, prin rotaţie, uşurând şi prezenţa arbitrilor.

 

Lotul echipei Tânganu I: Stoica Tănase, Niculescu Mircea-Doaşcă, Sava Bogdan, Zamfir Victor, Stoica Ovidiu, Ilie Nicolae, Nicola Marian, Nicola Adrian, Ion Ciprian, Simion Ion, Constantin Adrian, Gheorghe Alexandru, Enache Petre, Mantu Ionuţ, Zamfir George, Cristea Nicolae, Popescu Vasile. Antrenor: Gheorghe Alexandru.

 

Lotul echipei Tânganu II: Tănase Marian, Popescu Constantin, Gheorghe Dorin, Istrate Daniel, Tudor Gabi- Pilotu, Enache Virgil, Stan George, Popescu Grigore, Costică Vasile, Zamfir Marian, Grigore Adrian, Noanea Aurică, Tănase Marin, Popescu Florin, Preda Marian, Tudor Ştefan, Popescu George-Icelărie, Ion Petre.

 

REZULTATE TEHNICE

 

=====================================================

 

Meciurile                              Tur 1     Tur 2     Retur 1     Retur 2

 

=====================================================

 

Tânganu I -Cernica I               4-0         2-2           3-4             5-1

 

Tânganu I -Cernica II             1-0          2-2           1-1             2-0

 

Tânganu I -Bălăceanca I         3-2          6-1          4-0              2-0

 

Tânganu I -Bălăceanca II        3-0          2-2          0-1              3-1

 

Tânganu I -Poşta                     4-1          3-2           4-1              2-3

 

Tânganu I -Căldăraru               3-0          3-1          5-2              9-1

 

Tânganu I -Tânganu II             5-0          2-3          4-1              2-1

 

--------------------------------------------------------------------------------------

 

Tânganu II -Cernica I               1-6          0-3          3-2               2-6

 

Tânganu II -Cernica II              3-8          2-5         1-2                1-1

 

Tânganu II -Bălăceanca I          0-2          2-4         0-1                3-1

 

Tânganu II -Bălăceanca II         1-3          0-3         0-1                0-3

 

Tânganu II –Poşta                     3-6          3-6          0-3                4-3

 

Tânganu II –Căldăraru               2-4         1-1        12-0                6-0

 

Tânganu II -Tânganu I               0-5         3-2          1-4                 1-2

 

=====================================================

 

CLASAMENTUL FINAL

 

--------------------------------

 

1.TÂNGANU I                                     28    21    4     3      90- 34         67 puncte

 

2.CERNICA II                                      28    19    5     4      92- 33         62     ,,

 

3.BĂLĂCEANCA II                            28    14     5     9     51- 34          47     ,,

 

4.CERNICA I                                        28   12     8     8      77- 49         44     ,,

 

5.POŞTA                                               28   12     3    13      70- 78        39     ,,

 

6.BĂLĂCEANCA I                              28     7      7   14       41- 57        28     ,,

 

7.TÂNGANU II                                    28     6      2    20       55- 88       20     ,,

 

8.CĂLDĂRARU                                   28     3      2    23       33-137      11      ,,

 

-----------------------------------------------------------------------------------------------

 

Meciul care a decis campioana s-a disputat în derbiul etapei a 27-a pe terenul din Cernica între primele două clasate Cernica II – Tânganu I, scor 0-2. A fost cel mai frumos, cel mai echilibrat meci din toate ediţiile campionatului comunal. Un adevărat regal fotbalistic local, care a decis campioana comunală: Tânganu I avea doua variante: victorie şi meci nul, Cernica II numai victoria. A câştigat cea mai bună. Am avut şi oaspeţi pe arbitri: Iliescu Ion si Amărăzeanu care au apreciat potenţialul deosebit al fotbalului din comuna Cernica

 

Pe 15 decembrie 2002 sub patronajul primarului Gelu Apostol şi cu contribuţia esenţială a lui Lilian Iordache, s-a organizat la restaurantul Pustnicu cel mai frumos banchet fotbalistic la care am participat vreodată. A cântat formaţia Vox Cernica, s-a dansat până dimineaţa, s-au spus glume, s-a mancat şi băut pe săturate. Eu am făcut dedicaţii echipelor şi jucătorilor prezenţi. În continuare am selectat pe acelea care se referă la echipele şi jucătorii din Tânganu.

 

PREDA MARIAN: este un mijlocaş veritabil. Întotdeauna adversarii îl bagă la

 

mijloc.

 

ISTRATE DANIEL: când a intrat el pe teren raportul de forţe s-a schimbat .

 

hotărâtor, adversarii jucau de parcă aveau un jucător în plus…

 

NOANEA AUREL: suflet milostiv, a ridicat o lumânare în careu. Şi Dumnezeu l-a

 

văzut, l-a înţeles şi l-a ajutat: adversarii nu au mai marcat al 7- lea gol...

 

POPESCU GEORGE (ICELĂRIE): propunem să se transforme în porumbelul (mai

 

bine în fluturele) păcii, să zboare din floare în floare, din sat în sat şi cu

 

aprobarea Comisiei comunale de fotbal din… echipă în echipă. Este englezul

 

nostru. Cum în engleză ICE înseamnă GHEATĂ şi în traducere liberă

 

ICELĂRIE înseamnă GHEŢĂRIE el face să îngheţe picioarele adversarilor.

 

Problema lui este că nu ştie care-i sunt coechipierii şi care-i sunt adversarii

 

că-i schimbă prea des.

 

ILIE NICOLAE: Deposedarea prin alunecare este procedeul lui preferat; cand îl

 

foloseşte nu trece de el decât… mingea.

 

POPESCU CONSTANTIN  (BENCIU): – „Viaţa de fotbalist cere sacrificii” zise el

 

renunţând la … ultimul pahar de vin…din a doua sticlă.

 

SAVA BOGDAN: Fiind de meserie jucător de bandă stângă apără onoarea echipei

 

cu …piciorul… stâng…

 

STOICA CONSTANTIN (ŞICU): este contabilul echipei. Cu el echipa nu a pierdut

 

nici un meci: dintre toate operaţiile matematice el nu cunoaşte... decât pe plus

 

care pe limba lui se scrie şi citeşte ŞICU. Este tot ce a învăţat el la grădiniţa de

 

vizavi de casa lui că de la şcoală n-a mai rămas cu nimic.

 

Pe terenul din Tânganu un suporter înfocat şi cu un ZDUP de mustaţă încurajează echipa strigând cu înfocare: NICOLA… NICOLA… Un altul, clătinându-se, îl corectează: „Zii… dom’le…hâc!... numele până la capăt…hâc!...că îl cheamă …hâc!...NICOLAE…”

 

Unul dintre contribuabilii la marcarea celor 147 goluri a fost si ENACHE PETRE. I se mai spune şi BUDURUŞ. Gurile rele spun că reuşeste să marce pentru ca se… GUDURUŞ pe lângă adversari.

 

Tânganu I – a ajuns în frunte pentru că are în mijlocul apărării un ŢANŢAR, fundaş dreapta pe al lui GAGĂ (normele literare postdecembriste spun ca Î se scrie cu  deci se citeste GÂGĂ), fundaş stânga un CHIOR, doi mijlocaşi care-i bagă la ZDUP pe adversari, tot mijlocaş evoluează un matematician de soi, ŞICU, iar în atac o zgâtie de BUDURUŞ, din când în când pe la ei a evoluat un englez OT CIOROGÂRLA, adică mai pe româneşte spus, de baltă îngheţată – zis ICELĂRIE.

 

Au şi rezerve de valoare, când vor să se facă de râs îl introduc în teren pe al lui COMEDIE…

 

Acestea au fost datele tehnice şi întâmplările primei ediţii ale campionatului comunal. Dar drumul spre o nouă ediţie era deja bătătorit. În încheierea acestui subcapitol vom reproduce în continuare articolul „Cernica şi fotbalul” publicat în ziarul „Cronica Română”. Precizez că articolele prezentate în acest capitol au fost reproduse întocmai aşa cum au fost ele redactate şi publicate atunci. Ele au devenit istorie şi corect este să reproducem atmosfera acelor vremuri şi nu cum o dorim noi peste ani. Şi precizare de ultimă oră: acest superb spectacol-petrecere este prezentat on-line pe portalul WWW. CERNICA.RO.

  1. CERNICA ŞI FOTBALUL

Bucureştiul, a fost, nici nu se putea altfel, un magnet care a atras mereu şi mereu fotbalişti de pretutindeni. În plus chiar marele oraş a fost un furnizor de mari fotbalişti. Nu se putea ca morbul molipsitor să nu se răpândească şi în împrejurimi. Ar fi prea mare lista acelora care au făcut primii paşi în viaţă şi în fotbal, în comunele din apropierea marii metropole. Ne încumetăm să amintim câteva nume: Ion Dumitru (din Roşu), Aurică Beldeanu şi Ştefan Sameş (din Dobroieşti), Dumitru Moraru şi Grigore Ciupitu (din comuna Pantelimon), Ion Voinescu (din Valea Dragului), Ion Marin (din Ciorogârla), Constantin Dinu (din Crevedia) sau Florentin Dumitru (din Bolintin).

 

Nu putea face excepţie nici comuna Cernica. Aici s-au născut şi au făcut primii paşi în fotbal: Dumitru Manea, fost component al echipelor Steaua şi Sportul Studenţesc, internaţional "A" de juniori şi seniori, Cristian Sava, care a jucat la Dinamo, Universitatea Cluj-Napoca, Rapid, internaţional de juniori şi tineret, Petre Nica, jucător la FC Arges şi Rapid, Dumitru Sava campion naţional de juniori în 1970 cu Metalul Bucureşti, într-o companie selectă (Stan şi Sandu Gabriel, M.Savu, Mateescu, Trandafilon), etc. Să nu uităm pe marea speranţă a fotbalului românesc Gigel Bucur, cel pe care o stupidă accidentare l-a oprit, suntem siguri temporar, din ascensiunea lui fulminantă.

 

Asemenea exemple i-au stimulat pe cei care locuiesc în această comună pitorească de la margine de metropolă, de la margine de Bărăgan, să organizeze competiţii în perimetrul mănos al fotbalului. Competiţiile sportive locale duc la descoperirea de talente, fluxuri pozitive în contul sănătăţii, al educaţiei, al ocupării plăcute a timpului liber. Astfel a fost organizată Cupa Cernica şi a fost creat Campionatul de fotbal al comunei Cernica.

 

În vara lui 2002 a fost organizată o manifestare cultural-sportivă pe baza sportivă Cernica. Competiţia sportivă a reunit, în cadrul Cupei Cernica, echipe din cele cinci sate componente ale comunei: Cernica, Tânganu, Căldăraru, Bălăceanca şi Poşta. Cupa a fost câştigată de echipa din Tânganu urmată de echipele din Cernica şi Poşta. Spectacolul sportiv a fost urmat de unul muzical susţinut de cunoscutele formaţii Evrika şi Vodevil, completate de formaţia locală Vox Cernica.

 

Campionatul de fotbal comunal cuprinde 8 competitoare din cele cinci sate componente ale comunei: Cernica 2, Tânganu 2, Bălăceanca 2, Căldăraru 1 şi Poşta 1. Campionatul se desfăsoară în 4 tururi, două în sezonul de toamnă, 2 în cel de primăvară. O contribuţie decisivă la organizarea acestei competiţii a avut-o primarul comunei Gelu Apostol, fost jucător de fotbal, actualmente arbitru şi observator divizionar. Alături el s-au remarcat alţi inimoşi iubitori de fotbal local: Diconescu Ştefan, Nica Ion, Stoinea Ştefan, Voicu Ion, Ilie Nicolae, Nenciu Marian, Istrate Daniel, Bratu Dorel, Gheorghe Alexandru, Ioniţă Mihai, etc. După desfăşurarea primelor două tururi clasamentul are următoarea configuraţie: Tânganu I, Cernica II, Cernica I, Bălăceanca II, Poşta, Bălăceanca I, Tânganu II, Căldăraru.

 

Şi cum scopul acestei competiţii are atributele amintite mai sus (de cunoaştere, prietenie, educaţie, ocupare în mod plăcut a timpului liber) a fost normal ca la sfârşitul sezonului de toamnă să se organizeze o petrecere la care au participat cei ce au contribuit la buna desfăşurare a originalei competitii. Normal, a fost ales un cadru natural pitoresc de care nu duc lipsă localităţile din partea de est a Capitalei. A fost aleasă cabana Pustnicu unde petrecerea a fost agreabilă, la aceasta contribuind şi amintita formaţie muzicală, în plină ascensiune, Vox Cernica.

 

Acum în plină iarnă, competitoarele îşi refac forţele, işi completează loturile, fac pregătiri pe zăpadă şi aşteaptă ca odată ajunşi pe "iarbă verde", la propriu şi la figurat, să-şi măsoare iarăşi forţele... fotbalistice.

  1. CUPA CERNICA- EDIŢIAa II-a - 2003

Viaţa fotbalistică din comuna Cernica, odată relansată şi-a continuat drumul pe căile bătătorite de înaintaşi. Aşa că în vara anului 2003 s-a desfaşurat a doua ediţie a Cupei Cernica pe terenul din satul cu acelaşi nume. De data aceasta au participat şi echipe din localitaţile apropiate: Pantelimon, Brăneşti, Dobroieşti alături de cele 5 echipe săteşti din comuna noastră: Cernica, Tânganu, Bălăceanca, Poşta, Căldăraru. Echipa din Tânganu nu s-a desminţit nici de data aceasta a pornit cu stângul ca şi în ediţia anterioară şi, culmea!, tot în meciul inaugural şi tot cu Poşta 0-1, în tur preliminar aşa că a părăsit prematur competiţia.

 

Rezultate tehnice:

 

--------------------

 

Tur preliminar:  Poşta          -Tânganu            1-0

 

Bălăceanca -Brăneşti             2-1

 

Pantelimon -Căldăraru           4-0

 

Cernica-Dobroieşti                  3-1

 

Semifinale:      Pantelimon –Poşta                   1-1   (3-1 după 11m)

 

Cernica-Bălăceanca                  1-0

 

Finala mică:     Poşta-Bălăceanca                     0-0  (3-2 după 11m)

 

Finala mare:     Pantelimon –Cernica               2-1

 

CLASAMENTUL FINAL

 

--------------------------------

 

1. Pantelimon   |

 

2. Cernica         |     à meciuri

 

3. Poşta             |         directe

 

4. Bălăceanca   |

 

5. Brăneşti           golaveraj    1-2

 

6. Tânganu                 ,,          0-1

 

7. Dobroieşti              ,,          1-3

 

8. Căldăraru               ,,          0-4

 

De precizat că, în bună tradiţie tângăneană, unii dintre jucătorii noştri, cu aer de vedete, au venit pe teren după ce meciul se încheiase. Deşi au fost avertizaţi că meciurile încep la, fix, ora 10, ei n-au catadicsit să vină la acea oră. Au crezut şi au sperat că ora de start nu va fi respectată şi că sorţii vor fi darnici cu ei şi îi vor programa mai târziu. N-a fost aşa cum n-a fost nici în prima ediţie aşa că s-a ratat măcar o prestaţie onorabilă. Unii spectatori, la fel de comozi, au venit pe la ora 12 „să vadă Tânganu”, întrebându-mă când vor intra „leii noştri” în arenă. „Care Tânganu?” le-am întors întrebarea: „Poate la anu’!”.

 

Despre ediţia a doua a Cupei Cernica şi spectacolul care a urmat, cel mai bine este să prezint, în rândurile ce urmează, articolul „Sport şi muzică la Cernica” pe care l-am publicat, ca şi în cazul precedent, în ziarul „Cronica Română”.

  1. SPORT ŞI MUZICĂ LA CERNICA

În această vară fierbinte, la propriu şi la figurat, când ameninţarea unei secete de proporţii planează asupra ţării în general şi asupra satelor noastre în special, viaţa trebuie să meargă înainte. Pe această linie trebuie evidenţiate eforturile care se fac în ultimul timp pentru o activitate cultural-sportivă care să îmbogăţească viaţa omului de rând, să-l facă să mai uite de grijile cotidiene. Un loc de frunte în acest sens îl constituie judeţul Ilfov unde au fost organizate constant numeroase manifestări culturale şi sportive care au mers la sufletul ilfovenilor. Şi nu numai... În comunele şi satele judeţului de la Bolentin la Coşereni, de la Domneşti la Corbeanca, de la Buftea la Pantelimon s-au organizat cu regularitate manifestări foarte variate ca tematică: întreceri sportive, recitaluri de muzică şi poezie cu ocazia diferitelor sărbători naţionale (ex.Unirea Principatelor), comemorative (Ion Aldea şi Doina Teodorovici), etc. Ba chiar şi naţionale, cum a fost Festivalul de romanţe desfăşurat recent în sala "Rapsodia Română".

 

Sub egida Consiliului Judeţean Ilfov (preşedinte Constantin Bebe Ivanovici), Prefecturii judeţului Ilfov (prefect Teodor Filipescu) şi Primăriei Cernica (primar Gelu Apostol) în ziua de 21 iunie 2003, pe terenul de sport din comuna Cernica s-a desfăşurat manifestarea cultural-sportivă "Cupa Cernica" ediţia a II-a. De la ora 8 s-au desfăşurat întreceri de fotbal pentru copii la care au participat elevii şolilor din comună. Clasamentul final la elevi a consemnat următoarea ierarhie: Bălăceanca, Cernica, Tânganu, Căldăraru. A urmat un turneu de seniori la care au participat fotbaliştii din cele 5 sate componente ale comunei: Cernica, Tânganu, Bălăceanca, Poşta, Căldăraru, la care s-au adăugat cei din comunele învecinate şi prietene: Pantelimon, Brăneşti, Dobroieşti. S-au disputat 8 meciuri spectaculoase, aprig disputate, cu victorii la limită (în 4 meciuri) sau la loviturile de departajare de la 11m (în două meciuri). Finala: Pantelimon - Cernica s-a încheiat cu victoria la limita a primei echipe, 2-1. În meciul pentru locul trei echipa din satul Poşta s-a impus în detrimentul celor din satul învecinat, Bălăceanca, după lovituri de la 11 m (3-2), la finalul jocului scorul a fost alb (0-0). Primele patru clasate: Pantelimon, Cernica, Poşta şi Bălăceanca au primit premii care au constat în cupe şi bani. În continuare, clasamentul locurilor 5-8 a arătat astfel: Brăneşti, Tânganu, Dobroieşti, Căldăraru.

 

Imediat după festivitatea de premiere a echipelor de fotbal a urmat un bogat program muzical. Deschiderea a făcut-o formaţia de muzică uşoară locală "Vox Cernica" interpretând cunoscute melodii din muzica uşoară românească şi internaţională. Continuarea a făcut-o binecunoscuta mesageră a cântecului popular muntenesc, Irina Loghin, care a încântat numeroasa audienţa cu melodii arhicunoscute din vastul său repertoriu. Trecerea de la melodii româneşti "sudice" la manele, care sunt în mare vogă, a făcut-o unul dintre cei mai cunoscuţi manelişti care, nu mai are nevoie de prezentare, Adrian-Minune, acompaniat de o excelentă formaţie proprie. Următorul "nume" care a urcat pe scenă a fost Dan Armeanca, bineînţeles cu formaţia sa de acompaniament, care a lăsat o frumoasă impresie prin acurateţea vocii, simplitate, modestie şi căldura cu care a cântat şi încântat publicul eterogen căruia i se adresa. Finalul, aşa cum stă bine unor gazde ospitaliere, a aparţinut formaţiei "Vox Cernica" cu un program care i-a ţinut aproape pe iubitori de muzică şi voie bună până la miezul nopţii.

 

Orchestraţia, prezentarea, antrenul şi voia bună a fost întreţinută de polivalentul şi modestul muzician Walter Dionisie.

 

Manifestarea cultural-sportivă a fost un fericit prilej pentru lansarea primului ziar comunal numit (se putea altfel!) "Gazeta de Cernica".

 

Spectacolul s-a terminat cu un superb foc de artificii care s-a revărsat peste lacul de lângă teren în umbra pădurii de alături, o rămăşiţă a vestiţilor codri ai Vlasiei, din şi de lângă care ne tragem noi cei care ne-am bucurat, într-o zi de vară fierbinte, de binefacerile sportului şi muzicii. Asteptăm ca la anul şi tot în miez de vară (poate nu atât de fierbinte...) să se desfăşoare ediţia a III-a a Cupei Cernica.

  1. CAMPIONATUL COMUNAL DE FOTBAL – EDIŢIA a II-a 2003/2004

Eşecul de la Cupa Cernica a fost dat repede uitării, toamna a început o nouă ediţie a campionatului comunal în care s-au întrecut aceleaşi 8 echipe ca şi în ediţia anterioară. În linii mari loturile de jucători ale celor două echipe din Tânganu s-a păstrat cam aceleaşi. La Tânganu I, nume noi doar: Firică George, Grigore Adrian, repetatul transfer al lui Popescu George-Icelărie. La Tânganu II au apărut mai multe nume noi: Văduva Valentin, Trocan Gheorghe, Cosma Michel, Barbu Gheorghe, Neacşu Constantin, Iordache Gheorghe, Mihalache Cristian, Istrate Niculae-Berlic, Popescu George-Bazar şi să nu-l uitam pe veşnic tânărul Ion Petre.

 

REZULTATE TEHNICE

 

============================================================

 

Meciuri                                     Tur 1           Tur 2          Retur 1         Retur 2

 

============================================================

 

TÂNGANU I -CERNICA I                 4-1            1-1                 4-0                4-2

 

TÂNGANU I -CERNICA II                3-2            1-1                 3-0                6-3

 

TÂNGANU I -TÂNGANU II              7-0            2-5                 4-3                1-2

 

TÂNGANU I -BĂLĂCEANCA II       1-0           2-0                  3-1                5-3

 

TÂNGANU I -POŞTA                       10-2            4-1                  5-2                7-4

 

TÂNGANU I -BĂLĂCEANCA I        5-2            4-0                  1-0                6-0

 

TÂNGANU I -CĂLDĂRARU           10-0            3-1                  7-2                5-3

 

------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

TÂNGANU II -CERNICA I                  2-2           1-3                  2-1                 1-4

 

TÂNGANU II -CERNICA II                 6-8           1-2                  1-2                 1-2

 

TÂNGANU II -TÂNGANU I                0-7           5-2                  3-4                 2-1

 

TÂNGANU II -BĂLĂCEANCA II        0-1          2-1                  1-2                 2-0

 

TÂNGANU II -POŞTA                          0-3          3-0                  2-4                 2-5

 

TÂNGANU II -BĂLĂCEANCA I         2-0          2-4                  2-1                 4-0

 

TÂNGANU II -CĂLDĂRARU              7-1          5-2                  2-1                 3-2

 

============================================================

 

CLASAMENTUL FINAL

 

--------------------------------

 

1.TÂNGANU I                               28    24    2     2      108- 36    74 puncte

 

2.CERNICA I                                 28    16    5      7       82- 47     53     ,,

 

3.CERNICA II                                28    16    4      8       72- 51     52     ,,

 

4.TÂNGANU II                              28    13    1    14       62- 59     40     ,,

 

5.BĂLĂCEANCA II                       28    11    4    13       51- 45     37    ,,

 

6.POŞTA                                         28      9    5    14       66- 87     32     ,,

 

7.BĂLĂCEANCA I                        28      9    2     17      43- 73     29     ,,

 

8.CĂLDĂRARU                             28      1    3     24      48-134     6      ,,

 

------------------------------------------------------------------------------------------

 

CLASAMENTUL GOLGETERILOR

 

----------------------------------------------

 

1. ION CIPRIAN                  (Tânganu I)               40 goluri

 

2. DICONESCU SORIN      (Cernica I)                 32     ,,

 

3. DUŢĂ DANIEL               (Cernica I)                 30     ,,

 

4. POPESCU GEORGE        (Tânganu I)              22     ,,

 

5. STOINEA MARIUS         (Căldăraru)               18     ,,

 

6. VASILE SORIN                (Cernica II)              17     ,,

 

7. CONSTANTIN VICTOR  (Bălăceanca I)         16     ,,

 

8. BRATU DOREL                (Cernica I)               15     ,,

 

9. IONIŢĂ SORIN                 (Căldăraru)              13     ,,

 

10. ENACHE PETRE             (Tânganu I)              12     ,,

 

--------------------------------------------------------------------------------------------

 

Să prezentăm şi ceilalţi marcatori în afara celor 3 de la Tânganu I aflaţi în primii 10 în clasamentului comunal: Nicola Adrian 7 goluri, Nicola Marian 5, Stoica Constantin 4, Grigore Adrian şi Istrate Daniel câte 3, Sava Bogdan şi Constantin Adrian câte 2. Lista marcatorilor pentru Tânganu II cuprinde următorii jucători: Zamfir George-Popa şi Mihalache Cristian câte 9 goluri, Cristea Nicolae 8, Gheorghe Dorin 7, Radu Costel şi Popescu Florin câte 6, Ion Petre 4, Mantu Ionuţ şi Popescu Gore câte 2. Această ediţie a fost bine organizată, a stârnit un mare interes, a avut cel mai mare aflux de spectatori, cu cele mai numeroase participări la şedinţele comisiei de fotbal din ziua de marţi a fiecărei săptămâni, s-a ţinut şi o evidenţă a golgeterilor:

 

Campionatul a fost dominat de o manieră categorică de cea mai valoroasă echipă a acestui campionat, Tânganu I, care la final a avut 74 puncte faţă de Cernica I 53...iar Tânganu II a terminat pe locul IV. În lista cu lotul echipei Tânganu II înaintată comisiei de fotbal de antrenorul Daniel Istrate a trecut ca obiectiv, ce atunci părea o utopie, locurile 1-4. Deci obiectiv îndeplinit şi de echipa secundă a Tânganului. De remarcat că singurele 2 înfrângeri ale Tânganului I i-au fost administrate de consăteanca Tânganu II. Şi cine crede că a fost vreun aranjament se înşeală, cel mult infatuare sau subestimare. Cele 2 meciuri egale (1-1) au fost înregistrate cu cele două ocupante ale podiumului, Cernica I şi Cernica II. Se poate observa că tandemurile celor două forţe fotbalistice : Tânganu şi Cernica s-au împărţit frăţeşte primele 4 locuri. Cum echipa Tânganu I a cucerit şi Cupa Cernica ediţia a 3-a 2004, după cum vom prezenta în subcapitolul următor, se poate spune fără nici o ezitare că a fost anul Tânganului, iar valoarea jucătorilor este comparabilă cu aceea a echipelor anilor 1970 şi 1980 pe care le-am amintit în capitolele anterioare. Să prezentăm lotul acelei echipe care începe să devină de poveste:

 

Portari : Stoica Tănase, Niculescu Mircea – Doaşcă;

 

Fundaşi: Sava Bogdan, Ilie Nicolae, Constantin Adrian, Gheorghe Alexandru,

 

Stoica Ovidiu, Zamfir Victor, Simion Ion;

 

Mijlocaşi: Stoica Constantin, Nicola Marian, Nicola Adrian, Firică George,

 

Grigore Adrian, din retur şi Istrate Daniel;

 

Atacanţi: Ion Ciprian, Popescu George, Enache Petre.

 

De remarcat că singura victorie a echipei Căldăraru a fost obţinută în etapa a 27-a pe terenul echipei Bălăceanca II cu scorul de 2-0.

 

Într-una din şedinţele de marţi l-am lăudat pe Enache Petre că este calm şi disciplinat. În unul dintre meciurile următoare Petrică a avut una dintre rarele, dar consistentele sale ieşiri din pepeni. Cazul a ajuns la Comisia comunală de fotbal la care primarul Gelu Apostol mi-a reproşat „Uite, nea Vasile, ce a făcut Buduluş pe care matale l-ai lăudat”. „Domnu’ primar, îl cheamă Buduruş”. „Bine, bine, Buduruş, Buduluş dar uite că ne face greutăţi”... Şi îmi amintesc că a fost suspendat 2 etape...

 

A intrat în tradiţie ca la sfârşitul lui decembrie Primăria şi în special primarul Apostol Gelu să organizeze o superpetrecere la cabana Pustnicu. Au fost atăt de mulţi că s-a ocupat toată sala principală şi salonul dinspre lac. A fost frumos, cu strigături, cu îmbrăţişări, cu mâncare şi băutură pe măsură dar ca spectacol a fost sub nivelul petrecerii de la finele anului anterior 2002 datorită numărului mare de participanţi care, inevitabil, a dus la „bisericuţe”. Am citit o schiţă umoristică „Minunea de la Tânganu” care nu avut audienţa aşteptată datorită numărului mare de meseni răspândiţi care încotro. Pentru aduceri aminte îl prezint în continuare.

  1. MINUNEA DE LA TÂNGANU

După un sezon fotbalistic încărcat s-a terminat, uf! şi Campionatul de fotbal al comunei Cernica. Înaintea noastră se terminase campionatul spaniol. Deci noi şi spaniolii! A urmat un sezon de toamnă dificil dar finalul-final trebuie încheiat cu un binemeritat şi aproape tradiţional banchet. Locul ales bineînţeles, Pustnicu. Mi se spune că trebuie să alungăm tristeţile de final şi să prezint un mic moment umoristic. Dacă inspiraţie există. Dacă nu... În noaptea dinaintea banchetului, nu prea am avut somn, măcinat de gânduri. Pe timpuri ţăranii noştri cei făr'de somn se duceau în coşarul cu animale, vaca rumega alene, pe săteanul nostru îl lua căscatul şi apoi somnul... Eu nu am vacă, nu am cal. Am porc. Mă decid, în toiul nopţii, să mă duc pe la el. La porc, adică. Poate, poate.... Era întuneric. Tresar.

 

Pe gardul vecinului era el DUMNEZEU...Avea barbă albă până la brâu, părul alb lung, avea o cămeşă tot albă care aproape că-i acoperea picioarele... Puteam să cred că este un moşneag oarecare, de poveste... Era totuşi DUMNEZEU: părul, cămeşa, mâinile, aveau împrejur, o lumină alb-gălbuie ca o aură... Ce mai, era DUMNEZEU. Mă luă direct:

 

- CE FACI, BĂ?

 

M-am speriat şi am început să BOLBOJesc:

 

- N-am somn, mă gândeam la banchet, trebuie să spun câteva glume şi n-am inspiraţie...

 

- ŞTIU, BANCHETUL CU FOTBALIŞTII...

 

Ştia, deci... Nu-mi revin din buimăceală.

 

- FOTBAL JUCAŢI, MĂ, DAR CREDINCIOŞI SUNTEŢI? mă fulgeră PREABUNUL cu o privire albastră, taioasă, rece.

 

Îmi revin ca un boxer după un croşeu de stânga şi mă înviorez:

 

- Suntem, avem o mănăstire, celebra Cernica, aici a fost o altă mănăstire care s-a pierdut în negura vremurilor, mănăstirea Tânganului... La Cernica a fost Calinic, apoi părintele Argatu...

 

- ŞTIU, PE CALINIC L-AM FĂCUT RESPONSABIL CU RAIUL, PE ARGATU CONSILIERUL MEU PENTRU RELAŢIILE UMANE DIN AGRICULTURĂ.

 

Prind curaj:

 

- Avem şi un loc de sihastrie, de căutarea şi găsirea liniştii sufleteşti la PUSTNICU, avem şi un APOSTOL...

 

- ŞTIU. MĂ VORBĂREŢULE, MĂ CAM PLICTISEŞTI VORBĂ-LUNGĂ. SPUNE-MI CUM TE CHEAMĂ?

 

M-am cam întristat: pe toţi îi ştia pe mine nu. Ce înseamnă să fi mic şi neînsemnat. Asta este...

 

- Vasile îi răspund eu cu o jumătate de voce..

 

- BĂI, VASILE CEL MĂRUNŢEL, FOTBALIŞTII CÂŞTIGĂ BINE PE PĂMÂNT. VOI CEI DE LA CERNICA BANI CÂŞTIGAŢI?

 

- Nişte premii colective, destul de modeste. Dacă preasupusul TĂU APOSTOL de Cernica, are ceva în pungă şi binevoieşte...

 

- ORICE SUMĂ ESTE BINEPRIMITĂ DACĂ ESTE DĂRUITĂ CELUI DE SUS (şi ridică ochii în sus, deşi EL era acum jos... pe gardul vecinului adică). VOI CE FACEŢI CU EI...

 

Luat iaraşi pe nepregătite (dar oare cine este pregătit pentru o întâlnire cu DUMNEZEU !) încerc, în disperare de cauză să găsesc o ieşire; dar EL mi-o ia inainte, autoritar:

 

- ÎI DEPUNEŢI LA CUTIA MILEI DE LA MĂNĂSTIREA CERNICA ?

 

M-au cam luat apele. Mă reculeg din nou:

 

- DOAMNE, DUMNEZEUL NOSTRU, în bunatatea TA rogu-TE să NE permiţi să găsim o altă cale de a ajunge în graţiile TALE, TU care NE luminezi drumul către porţile adverse şi LE închizi pe ale noastre...

 

- MĂ, ŢI-AM SPUS CĂ VORBEŞTI CAM MULT. SPUNE ODATĂ CĂ MĂ GRĂBESC.

 

- DOAMNE, TE superi pe noi, suflete măriminoase, bisericoase, credincioase dacă îi depunem... îi depunem la...

 

Dvs ce spuneti, unde să-i spunem CELUI DE SUS că-i depunem ?

 

Să auzim propunerea ?

 

la...

 

la...   PUSTNICU!

 

În primăvara anului 2004 am organizat pe terenul din Tânganu două meciuri de...poveste. Am apelat la unul dintre cei mai cunoscuţi fotbalişti născuţi pe meleaguri tângănene, Cristian Sava, antrenor al echipei de juniori Sportul Studenţesc pentru un meci amical cu echipa din Tânganu. A fost superb, o adevarată sărbătoare a fotbalului, a prieteniei, a apropierii prin fotbal. Toţi protagoniştii din arena fotbalistică au fost la înălţime. Nu ştiam atunci că dintre talentaţii juniori antrenaţi de Cristi al nostru vor apare vedetele de mai tîrziu precum Dacian Varga pentru care, peste 4-5 ani, se vor bate echipe de frunte ale fotbalului românesc - a ajuns campion naţional cu Unirea Urziceni!- Ferfelea şi Curelea deveniţi jucători de bază la Sportul Studenţesc în anii din urmă.

 

Un alt meci memorabil a fost acela cu o selecţionata să-i zicem „vest-europeană” formată din francezi, irlandezi, parcă şi olandezi. Pentru prima dată au jucat pe terenul din Tânganu jucători care aveau aceiaşi culoare cu Ţigana, Cesinha, N’Doye sau Blay. A arbitrat prietenul nostru din acei ani, cunoscutul arbitru Florin Chivulete. După meci am băut o bere la „iarba verde de la Tânganu”, ne-am împrietenit, am încercat să încropim dialoguri sportive, limbajul fotbalistic este universal aşa că şi-a găsit „aplicarea” şi în urbea noastră. Că doar şi ai noştri erau fotbalişti. Au fost încântaţi când noi am pronunţat nume de fotbalişti din Olanda, Franţa sau Irlanda. Ei ne crezuseră nişte „paizani” (ţărani) mioritici neştiutori în ale fotbalului. Dar n-a fost aşa. Mai ales că am avut un translator de elită în Florin Chivulete bun cunoscător al limbii engleze. Pe ici, pe colo, ne-am mai descurcat şi noi, localnicii, în limba lui Shakespeare aşa că finalul a fost cu îmbrăţişări şi urări de bine. Mai complicat a fost cu WC-ul dar ne-am descurcat pe după garduri explicându-le că sunt într-un „village” (sat) cu mai puţine dotări moderne...

  1. CUPA CERNICA – EDIŢIA a III-A- 2004

Devenise deja tradiţie ca în luna iunie a fiecărui an să se desfăşoare Cupa Cernica în aceiaşi organizare a Primăriei Cernica dar în principal a primarului Apostol Gelu. Aşa că în data de 26 iunie 2004 am purces la treabă organizând o noua ediţie la care au participat, pentru prima dată cele 8 echipe care au încheiat campionatul comunal în ediţia deja prezentată mai sus. De data aceasta echipa Tânganu I şi-a luat rolul în serios şi, culmea coincidenţei!, sorţii au decis să joace în primul meci şi tot în deschiderea competiţiei cu, se putea altfel!...Poşta. Rezultate:

 

Meciuri preliminare (sferturi de finală):

 

TÂNGANU I           - POŞTA                         5-2

 

CERNICA I             - CĂLDĂRARU             1-0

 

BĂLĂCEANCA II  - TÂNGANU II               1-1 (după 11 m)

 

CERNICA II            - BĂLĂCEANCA I        2-0

 

Bălăceanca II s-a calificat în dauna echipei Tânganu II la lovituri de la 11 m

 

Meciurile semifinale:

 

TÂNGANU I           - BĂLĂCEANCA II         3-1

 

CERNICA II            - CERNICA I                     1-0

 

Finala mică:   BĂLĂCEANCA II -  CERNICA I            1-0

 

Finala mare:   TÂNGANU I          -  CERNICA II          2-2

 

Tânganu I a câstigat la lovituri de la 11 m

 

CLASAMENTUL FINAL

 

--------------------------------

 

1. TÂNGANU I            |

 

2. CERNICA II             |    ---> meciuri

 

3. BĂLĂCEANCA II   |            directe

 

4. CERNICA I              |

 

5. TÂNGANU II               golaveraj   1-1

 

6. CĂLDĂRARU                    ,,          0-1

 

7. BĂLĂCEANCA I                ,,         0-2

 

8. POŞTA                                 ,,         2-5

 

================================

 

Golgeteri: 1. Grigore Bogdan      (Cernica II)       4 goluri

 

2. Popescu George      (Tânganu I)       3    ,,

 

3-4. Nicola Marian         (Tânganu I)       2    ,,

 

Nicola Adrian          (Tânganu I )      2    ,,

 

A fost o ediţie spectaculoasă gustată de numerosul public şi nu spunem asta pentru că a câştigat Tânganu I. Ediţia anterioară, cea cu invitaţi, nu a fost agreată de jucători şi de spectatori, pentru că oaspeţii puteau alinia jucători de mare valoare de la echipele din Bucureşti, noi nu aveam cum să controlăm sau să impunem nefolosirea lor şi atunci se năşteau meciuri inegale cu echipele locale.

  1. CAMPIONATUL COMUNAL DE FOTBAL – EDIŢIA a III-a 2004/2005

Am ajuns în pragul celei de a treia ediţie a campionatului comunal. Totul părea că merge ca pe roate: aveam jucători, aveam terenuri, ceva fonduri pentru îmbunătăţirea bazei materiale existente, spectatori, entuziasm, experienţă, ba chiar şi o mică tradiţie. În vara anului 2004 au avut loc alegeri locale iar toamna parlamentare şi prezidenţiale. Alegerile locale au fost un supersucces pentru primarul Gelu Apostol şi cum mai toţi cei care ne-am ocupat de fotbalul comunal făceam parte din aceiaşi echipă, din aceiaşi familie politică se părea că nimic nu ne stă în cale. În campania electorală primarul Gelu Apostol a promis că va crea o echipă comunală pe care o va finanţa şi înscrie în competiţiile oficiale locale. Adevărul gol-goluţ este că valoarea campionatului comunal îi dădea dreptate mai ales că oaspeţii noştri, printre care foşti arbitri cum ar fi amintiţii Iliescu Ion sau Amărăzeanu şi mai ales cunoscutul arbitru Florin Chivulete, un om deosebit care a arbitrat multe meciuri în campionatul nostru comunal şi care ne-a devenit prieten au propus şi susţinut acest proiect. Primarul Apostol Gelu s-a ţinut de cuvânt a înfiinţat în toamna anului 2004 o echipă comunală sub denumirea de Progresul Cernica, a înscris-o în divizia D cu sediul şi baza sportivă pe terenul din Cernica, unde s-a construit o clădire cu dotările necesare, teren împrejmuit, bănci de rezerve, etc. Dar două proverbe româneşti spun că „nu poţi fugi după doi iepuri” sau că „nu poţi ţine doi pepeni într-o mână”. Atenţia primarului s-a concentrat pe nou înfiinţata echipă, campionatul comunal n-a mai avut arbitri şi noi cei care ne-am ocupat de el printre care amintesc pe bunii mei prieteni Diconescu Ştefan din Cernica, Stoinea Gheorghe şi Brânzaru Teodor, ambii din Căldăraru am facut eforturi considerabile pentru a ajunge la final. Interesul pentru campionatul comunal a scăzut la cote alarmante, la şedinţe mai veneau doi-trei reprezentanţi, nu aveam cui să comunicăm programul meciurilor şi încet, dar sigur, campionatul nostru a intrat în anonimat. A trebuit să găsim arbitri locali, care, după umila mea părere au arbitrat de la bine în sus dar existau nemultumiţi, reproşuri, transfer de responsabilităţi pe seama organizatorilor şi a arbitrilor.

 

Campionatul s-a desfăşurat doar tur (toamna) şi retur (primavara) deci în total 14 meciuri. Dar şi aşa deabia am atins finalul şi din...incredibil!, lipsă de jucători sau mai precis a scăzut dramatic apetitul acestora pentru fotbal. Au apărut alte priorităţi: calculatoarele, internetul, muzica, bisericuţele, meciuri pe bani pe terenuri particulare şi trist...băutura... Dezinteresul jucătorilor pentru aceste meciuri a ajuns până acolo încât la ultimele meciuri cu echipele din Cernica programate pe terenul din Tânganu, la ora de începere 11, nu era prezent nici un jucător localnic pe teren!

 

La start s-au prezentat urmatoarele echipe: Cernica I, Bălăceanca I, Bălăceanca II, Poşta, Căldăraru I, Căldăraru II, Tânganu II şi.. Tânganu-Moară. Această nouă configuraţie de echipe necesită câteva precizări.

 

Întrucât o parte dintre jucătorii echipei Tânganu I au făcut parte din lotul echipei oficiale (Ion Ciprian, fraţii Nicola, Zamfir Victor, Enache Petre şi alţii) unii au abandonat activitatea competiţională comunală (Ilie Niculae) s-a hotărât ca această echipă să nu mai figureze în acea ediţie de campionat. Foştii echipieri ai team-ului Tânganu I au decis ca acelei echipe de o valoare deosebită să nu-i fie ştirbit palmaresul comunal de cine ştie ce neavenit în fotbal. Ca să nu rupem echilibrul numeric, formula cu 8 echipe era ideală, am hotărât să înfiinţăm Tânganu-Moară care, alături de mai vechea Tânganu II să reprezinte urbea noastră în acea ediţie de campionat. Cernica s-a înscris cu o singură echipă. Degringolada a continuat: Poşta s-a retras şi pentru echilibrul numeric a reapărut Cernica II care a preluat pasivul echipei „dovlecarilor”. De precizat că Poşta nu a capotat din lipsă de jucători ci... de conducători. Căldăraru, cenuşăreasa ediţiilor precedente, s-a înscris cu 2 echipe care au evoluat, ca gazde, pe aglomeratul şi denivelatul teren din Cernica. De echipa Tânganu-Moară s-a ocupat Chelu Ion-Caleaşcă un fost bun fotbalist care a promovat în echipă şi câţiva fotbalişti din Tânganu-Moară. A fost aleasă această denumire pentru a atrage şi acel colţ de lume tângăneană. Ion Caleaşcă a jucat şi el într-un meci pe terenul Cernica, a încercat un procedeu fotbalistic pretenţios, a fost împins de un jucător advers, plus denivelările şi-au spus cuvântul, a căzut pe una dintre mâini, a fracturat-o şi a stat cu ea în ghips vreo 6 săptămâni. A fost unul dintre cele mai grave accidentări suferite de jucătorii tângăneni în cele 3 ediţii. Deci startul nu a fost promiţător...

 

REZULTATE TEHNICE

 

====================================================

 

MECIURILE                                         TUR                  RETUR

 

====================================================

 

TÂNGANU II -CERNICA I                          3-5                    1-1

 

TÂNGANU II -CERNICA II                         4-2                    3-5

 

TÂNGANU II -TÂNGANU-MOARĂ          5-2                    5-5

 

TÂNGANU II -BĂLĂCEANCA I                 7-3                    1-4

 

TÂNGANU II -BĂLĂCEANCA II                2-4                   3-0 N

 

TÂNGANU II -CĂLDĂRARU I                    6-5                   1-1

 

TÂNGANU II -CĂLDĂRARU II                  4-1                    1-0

 

------------------------------------------------------------------------------------------

 

TÂNGANU-MOARĂ -CERNICA I              2-9                     3-0

 

TÂNGANU-MOARĂ -CERNICA II             6-1                     0-2

 

TÂNGANU-MOARĂ -TÂNGANU II           2-5                     5-5

 

TÂNGANU-MOARĂ -BĂLĂCEANCA I     1-5                     4-3

 

TÂNGANU-MOARĂ -BĂLĂCEANCA II    1-10                   3-0 N

 

TÂNGANU-MOARĂ -CĂLDĂRARU I        0-9                     3-2

 

TÂNGANU-MOARĂ -CĂLDĂRARU II       0-1                     1-2

 

======================================================

 

CLASAMENTUL FINAL

 

--------------------------------

 

1. CERNICA I                                         14  11    1    2     53-25   34 puncte

 

2. TÂNGANU II                                     14     7    3    4     46-38   24     ,,

 

3. CĂLDĂRARU I                                 14     7     3    4     42-25   24     ,,

 

4. BĂLĂCEANCA I                               14    7     0    7      30-24   21     ,,

 

5. CĂLDĂRARU II                                14     5     1   8      21-30   16     ,,

 

6. TÂNGANU-MOARĂ                         14     5     1   8      31-54   16    ,,

 

7. CERNICA II                                       14      5     0   9      23-42   15    ,,

 

8. BĂLĂCEANCA II                              14      4    1   9       27-35  13    ,,

 

=====================================================

 

La punctaje egale s-au luat în consideraţie rezultatele directe. Interesant este că pentru locurile 2 şi 3 câstig de cauză a avut Tânganu II în detrimentul echipei Căldăraru I iar pentru locurile 5 şi 6 situaţia a fost invers Căldăraru II a devansat pe Tânganu-Moară pe acelaşi criteriu. Nu surprinde poziţia codaşă a echipei Cernica II, altădată fruntaşă, pentru că a preluat 0 puncte de la... Poşta. S-a observat un reviriment al fotbalului din satul Căldăraru. Echipele lor graţie pasiunii pentru fotbal a lui Arghirescu Viorel şi Stoinea Gheorghe s-au clasat în primele 5, iar Căldăraru I a ajuns pe podium.

 

În decembrie 2004 s-a respectat tradiţia de fine de an şi s-a organizat iarăşi o petrecere la cabana Pustnicu. A fost mai puţin reuşită decât celelalte două la care am participat în calitate de animator de fotbal. Avuseseră loc nişte evenimente politice neaşteptate, pe care eu nu le comentez în nici un fel, plutea în aer o încordare, poate suspiciune, o nelinişte în care se întrevedeau că fiecare îşi caută un alt drum printre meandrele politicii romaneşti. Dar politica nu face obiectul rândurilor de faţă. Şi ca de obicei, acest cântec de lebădă s-a terminat cu un articol intitulat ”Repere fotbalistice rurale: Cernica” publicat în, nu se putea altfel, ziarul „Cronica Română” pe care îl reproducem în încheierea acestui capitol.

 

Cam atât despre acea editţe ultima dintre cele 3 disputate. Din toamna lui 2005 s-a intrat într-o previzibilă pauză competiţională, tângănenilor le-a rămas să se delecteze doar cu fotbalul local. Care, aşa cum s-a văzut, a sucombat peste doar 2 ani.

 

S-a mai încercat în toamna lui 2007 o relansare a campionatului local dar a fost un dezastru: nu exista organizare, nu existau conducători de echipe pricepuţi şi capabili să-i capaciteze pe apaticii tineri într-ale fotbalului, nu mai există fărâmă de interes din partea lor, nu există interes din partea autorităţilor administrative ale comunei. Pe fondul unor dispute politice tipic mioritic-dâmboviţene în primavara lui 2008 a fost abandonat şi acest pseudoproiect fotbalistic comunal...

 

De aici încolo despre fotbalul tângănean se vorbeşte doar la trecut, până când nişte oameni pricepuţi, pasionaţi şi iubitori de fotbal se vor strădui să relanseze una dintre activităţile sportive care a făcut o binemeritată cinste satului nostru.

 

REPERE FOTBALISTICE RURALE: CERNICA

 

Comună pitorească aşezată în partea de sus-vest a faimoşilor codri ai Vlăsiei, la graniţa dintre marea citadelă şi imensitatea Bărăganului, Cernica se inscrie, (se putea altfel!) şi în circuitul valorilor fotbalistice. Aici s-au născut şi au făcut primii paşi în viaţă şi în fotbal: Dumitru Manea, fost component al echipelor Steaua şi Sportul Studenţesc, internaţional "A" de juniori şi seniori, Cristian Sava, care a jucat la Dinamo, Universitatea Cluj-Napoca, Rapid, internaţional de juniori şi de tineret, Petre Nica, jucător la FC Argeş şi Rapid, Dumitru Sava campion naţional de juniori în 1970 cu Metalul Bucureşti, într-o companie selectă (Stan şi Sandu Gabriel, M. Savu, Mateescu, Trandafilon), Ion Constantin (Dinamo Slatina), Ion Nica (Mecanică Fină), etc. Portdrapelul de azi al fotbalului de pe aceste meleaguri ilfovene este, indiscutabil, echipierul Sportului Studenţesc, Gigel Bucur, golgeterul Diviziei "A", unul dintre cei mai curtaţi jucători ai primei scene fotbalistice româneşti si, nota bene!, un model de seriozitate, modestie, bun simţ.

 

Asemenea exemple i-au stimulat pe cei care locuiesc în această comună să organizeze competiţii în perimetrul mănos al fotbalului. Competiţiile sportive locale duc la descoperirea de talente, la fluxuri pozitive în conturile sănătăţii, educaţiei, ocupării plăcute a timpului liber. Astfel au fost organizate în ultimii ani trei ediţii ale Cupei Cernica. Dar "floarea de la butonieră" este o competiţie cu caracter de unicat: campionatul de fotbal al comunei Cernica. Aceasta are în componenţă 5 sate: Cernica, Tânganu, Bălăceanca, Poşta şi Căldăraru fiecare cu câte o bază sportivă cu teren de fotbal şi tineri dotaţi pentru sport în general, pentru fotbal în special. Aceste condiţii materiale şi fond de jucători sunt completate cu oameni inimoşi care se ocupă de organizarea şi desfăşurarea în condiţii bune a ineditei competiţii: primarul Apostol Gelu, om de fotbal prin excelenţă, fost jucător, arbitru şi observator de fotbal, antrenorul Nica Ion, entuziaştii iubitori de fotbal Diconescu Ştefan, Stoinea Gheorghe, Stoinea Ştefan, Udroiu Niculae, Voicu Ion, Preda Marian, Brânzaru Dorel, Bratu Dorel, Nica Petre, Noanea Aurel, Popescu Aurică, Chelu Ion, etc.

 

Acum la fine de primăvară capricioasă s-a încheiat ediţia a III-a, 2004/2005.

 

CLASAMENTUL  FINAL:

 

1.   CERNICA  I                      34   puncte

 

2.    TÂNGANU  II                 24      ,,

 

3.    CĂLDĂRARU  I             24     ,,

 

4.    BĂLĂCEANCA I            21     ,,

 

5.    CĂLDĂRARU  II            16     ,,

 

6.    TÂNGANU-MOARĂ      16     ,,

 

7.    CERNICA  II                    15     ,,

 

8.    BĂLĂCEANCA  II           13     ,,

 

La egalitate de puncte s-au luat în considerare meciurile directe. Sunt cifrele statistice seci, impersonale care nu ţin cont de sentimentele generate de victorii sau de înfrângeri.

 

Aceste competiţii (Campionatul comunal, Cupa Cernica) au debutat în anul 2002 şi au avut rolul de a realimenta dragostea pentru fotbal a tinerilor (şi nu numai...) din acest colţ de ţară. Şi efectul s-a văzut, pasul înainte spre competiţii patronate de forurile sportive locale a fost făcut: din toamna anului 2004 o echipă a comunei Cernica evoluează în Divizia "D" bucureşteană iar din această primăvară şi echipa din satul Căldăraru a fost înscrisă în campionatul judeţean. Cu alte cuvinte "maurul şi-a făcut datoria", adică acest campionat comunal despre care se spune că este unic în România şi-a lansat "produsele" fotbalistice spre culmi mai înalte. Se fac eforturi ca şi celelalte 3 sate: Tânganu, Bălăceanca şi Poşta să facă pasul spre eşaloane superioare. Aceste 3 ediţii de campionat comunal, cu plusurile şi minusurile inerente oricărei competiţii, au adus satisfacţii, emoţii sau decepţii. Acum se află în situaţia acelei găini care a clocit ouă de raţă, iar când micile vietăţi au descoperit apa au înotat în cele depărtări lăsând-şi "mama" adoptivă pe ţărm privind odraslele plecate pe drumul lung sau...scurt al vieţii.

 

Vara şi-a intrat în drepturi, este vremea vacanţelor fotbalistice, competitoarele îşi refac forţele, îşi completează loturile, îşi încarcă desagile cu speranţe şi aşteaptă toamna ca să-şi măsoare iarăşi forţele... fotbalistice.


 

CAPITOLUL VI

 

OAMENI DE SPORT DE RENUME NAŢIONAL

 

FOTBALIŞTI CARE NU MAI SUNT

  1. RENUMIŢI OAMENI DE SPORT ŞI DE FOTBAL TÂNGĂNENI

La acest capitol mi-am propus stimaţi consăteni/cititori să mă opresc la două categorii de oameni de fotbal şi de sport care, întâmplare sau destin, sunt diametral opuse. Fii ai acestui sat au făcut ca numele lor să ajungă în sferele cele mai înalte ale sportului în general, ale fotbalului în special. Şi implicit să facă cinste urbei noastre. Aici pe aceste meleaguri stravechi (mănăstirea Tânganului a fost ctitorită de Radu cel Frumos în 1475!) au vieţuit, de-alungul a peste 500 ani un număr impresionant de generaţii. Care au muncit cu osârdie tipic ţărănească, cu statornicie românească, cu dragostea aceea primitivă tărâna strămoşească şi care la finele fiecarei vieţii şi-au lăsat oasele să innălbească aceste pământuri dăruite de Dumnezeu. Dar din aceste dăruite pământuri cu oameni harnici nu au ieşit poeţi sau scriitori, senatori sau deputaţi, savanţi sau cercetători, actori sau cântăreţi... Au reuşit să plaseze pe orbita valorilor naţionale oameni de sport. Aceasta a fost şi raţiunea acestor însemnări: să ne ocupăm de valorile acestor locuri. Adică din sport...

 

¨  ION SAVA

 

Începem acest subcapitol cu un nume Ion Sava (născut în 1943) care, ca fotbalist, a fost unul de mijloc pe scara valorilor locale. Un atacant oportun în fazele de atac unde specula erorile adversarilor. De înălţime medie, dar cu o construcţie fizică robustă avea o lovitură de cap necruţătoare si evident a făcut parte din, să zicem, generaţia de mijloc a echipei Victoria Tânganu, adică între (aproximativ) anii 1960-1973. Dar nu despre activitatea lui de fotbalist ne propunem să discutăm în continuare. A fost enumerat acolo unde şi-a găsit locul în capitolele anterioare. Noi vom pune accentul pe activitatea sa de conducător de sport sau cum se spune astăzi de manager. A condus unul dintre cele mai renumite cluburi de sport bucureştene: Metalul Bucureşti între anii 1981-1991. Deci peste un deceniu într-o perioadă de mari frământări în toate domeniile: politic, social, economic şi, evident, în sport.

 

Clubul Metalul Bucureşti a luat fiinţă în anul 1935. În acel an muncitorii metalurgişti de la uzina „Malaxa” au înfiinţat o echipă de fotbal cu acelaşi nume. Din anul 1945 s-a numit „23 August”. În anul 1947 a promovat în Divizia B iar în anul următor sub numele „Metalul” a făcut pasul cel mare: Divizia A (ediţia 1948/1949). A fost singura apariţie pe prima scenă fotbalistică. Gurile rele spun că nu a mai vrut să promoveze pentru că lotul de jucători, deşi valoros, ar fi fost înlocuit cu alţii. Fenomen altminteri generalizat în fotbalul românesc: cu unii se promovează cu alţii se defilează şi se ia caimacul Diviziei A.

 

Perioada în care preşedinte a fost Ion Sava a fost cea mai fastă din lunga viaţă a clubului. La fotbal echipa a fost mereu protagonistă a Diviziei B. La juniori a câştigat două titluri de campioană naţională, primul în 1970, al doilea chiar sub mandatul de preşedinte al consăteanului nostru în anul 1981.

 

Să amintim câţiva jucători extrem de valoroşi care au activat de-alungul timpului la Metalul: Apolzan, Leon Lazăr, Ţurlea, Gabriel Stan, Gabriel Sandu, Troi, Mircea Olteanu, Naom, Mateescu, Iorgulescu, Aristică Ghiţă, Trandafilon, Mircea Savu, etc.

 

Dar floarea de la butonieră a clubului condus de Ion Sava nu a fost fotbalul. În România postbelică s-au dezvoltat, la nivel naţional şi internaţional, sporturi de mare popularitate. Atletismul a fost unul dintre sporturile vedetă ale Metalului Cu antrenori emeriţi, precum soţii Georgeta şi Silviu Dumitrescu, cu sportivi precum regretata campioană olimpică şi remarcabil om de sport (preşedinta Comitetului Olimpic Roman) Lia Manoliu, multipla campioană Ileana Silai sau campioana europeană Mitica Junghiatu nu se poate vorbi decât la superlativ de atletismul metalurgist.

 

Vârful de lance al secţiei de box a clubului de la graniţa dintre cartierul Pantelimon şi satul cu acelaşi nume a fost renumitul boxer Gheorghe Simion, tatăl şi antrenorul multiplilor campioni de mai târziu, Dorel şi Marian Simion. Prezent la Olimpiada de la Los Angeles, Simion-tatăl a întâlnit un coreean de care a fost învins şi - povestea cu umor metalurgistul nostru la întoarcere - parcă avea trei...mâini. Coreeanul... cu trei mâini a devenit camion olimpic...

 

Dirt-track-ul metalurgist a fost în mare vogă, în acei ani, maeştrii sportului: Cornel Voiculescu, Gheorghe Sora şi Mircea Agrişan au oferit numeroşilor iubitori ai sportului cu motor pe două roţi adevărate regaluri sportive.

 

La Olimpiada de la Los Angeles din 1984 sportivii clubului Metalul au fost protagonişti olimpici, ducând faima metalurgiştilor bucureşteni peste ocean, până în vestul (cândva sălbatic) al Americii. Şi implicit a consăteanului nostru, protagonistul acestor rânduri: Ion Sava. Metalurgista Titie Ţăran a făcut parte din echipajul de 4+1 vâsle, campion olimpic, iar Mariana Traşcă şi Lucia Săuca din echipajul de 8+1, vicecampion olimpic. Părintele sportiv al acestor campioane a fost antrenorul emerit Stelian Petrov.

 

Dotat cu un simţ gospodăresc şi organizatoric deosebit, Ion Sava, a făcut din stadionul Metalul o bază sportivă modernă pentru acele timpuri, echipată cu tot ce trebuie pentru sporturile de performanţă. Nu întâmplător sportivii metalurgişti au ajuns protagonişti la Los Angeles. Spiritul lui de „ţăran de la Tânganu” şi-a spus cuvântul şi baza sportivă arăta ca o grădină. Un mucalit a spus „Ţăranul ăsta a făcut din baza Metalul o grădină de parcă ar fi a lui de acasă”.

 

În anul 1991 a fost schimbat de la conducerea clubului cu motociclistul de dirt-track, Cornel Voiculescu şi încet, încet, renumitul club s-a afundat în mocirla neocapitalistă. A mai activat prin Divizia C sub numele „Faur” apoi a dispărut în istorie. A mai rămas doar stadionul „Metalul” (oare aşa se mai numeşte?). Grădina de altădată a devenit o ruină care se „topeşte” sub ochii noştri de trecători înspre Bucureşti.

 

¨  CRISTIAN SAVA

 

Nu ne-am propus ca în acest capitol să facem elogiul familiei Sava. Adevărul gol-goluţ, incontestabil, este că nimeni nu s-a ridicat, ca fotbalişti şi funcţii administrative, la nivelul atins de ei. Şi atunci suntem nevoiţi  „Să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului” cum spune o zicere biblică. Asa ca următorul pe lista noastră este Crtistian Sava (născut în 1967). Crescut în anii efervescenţi ai deceniilor 8 şi 9 când generoasa iniţiativă de a înfiinţa licee de fotbal în toată ţara a îmbogăţit fotbalul românesc. Astfel, în 11 august 1978, a fost înfiinţat clubul de fotbal „Luceafărul”, pe lângă Liceul industrial Electro-Aparataj, specializat în pregătirea copiilor şi juniorilor. Aici s-au pregătit nume de rezonanţă, unele chiar de legendă: Hagi, Lăcătuş, Gabor, Geolgău, Mateuţ, Săndoi, Belodedici, Iovan, Tătăran, Muznai, Gârjoabă şi cu voia dvs. consăteanul nostru, Cristian Sava.

 

A bătut la porţile deschise ale fotbalului mare, debut la Dimano Bucureşti, a continuat la FCM Bacău, apoi a luat drumul Ardealului la Universitatea Cluj-Napoca. În vara anului 1989 a făcut o mutare surprinzătoare, a revenit în Bucureşti în „potcoava giuleşteană de lângă şine”. Rapidul tocmai retrogradase în Divizia B în cunoscutul context al anului 1989 când datorită acoperirii fără „aprobări superioare” – a se citi ale familiei Ceauşescu, recte Elena Ceauşescu, a bazinului de înot din complexul Giuleşti a fost pedepsită cu.... retrogradarea programată.... Aici a găsit jucători consacraţi precum Toader, Cârstea, Goanţă, Târă, Dumitraşcu.. Meciul de debut, pe terenul Sportului Studenţesc, a fost unul deosebit 4-0 cu „30 Decembrie” (fosta adversară a Victoriei în campionatul judeţean!). Cristian Sava si Goanţă au jucat senzaţional şi au reusit câte o dublă. Rapidul a promovat în Divizia A, cu Cristian Sava printre protagonişti, unde a mai evoluat în ediţia 1990/91 şi turul ediţiei 1991/92. A format axa de bază a Rapidului din acea vreme: Toader – Cârstea – Goanţă – Cristian Sava. În Divizia A, la Rapid, a jucat în 46 de meciuri şi a marcat 7 goluri. Din iarna anului 1992 a trecut la Dinamo şi unele probleme de sănătate l-au obligat să abandoneze activitatea de jucător activ.

 

A rămas în lumea fotbalului antrenând juniorii Sportului Studenţesc. Printre elevii care au crescut sub îndrumarea tânărului făuritor de talente au fost Dacian Varga, campion cu surprinzătoarea Unirea Urziceni şi unii dintre cei mai cunoscuţi jucători ai divizionarei B Sportul Studenţesc, Ferfelea şi Curelea. Au fost oaspeţii echipei din Tânganu în meciul prezentat în capitolul anterior. A fost antrenor federal de juniori - promoţia 1992 - şi temporar antrenor secund al efemerului lot B de seniori. S-a remarcat prin tehnică, prin mobilitate deosebită, prin fair-play şi altruism (la Rapid a fost un servant ideal pentru Goanţă, Rodin Voinea, Damaschin II sau Târă). A fost, ca jucător, dotat cu o inteligenţă deosedită în teren şi în afara lui. Nu prea mi-a fost dat să cunosc fotbalişti cu inteligenţa, pregătirea intelectuală, judecata şi raţionamentul lui.

 

¨  DUMITRU SAVA

 

Ne continuăm periplul fotbalistic cu prezenţe tângănene în fotbalul naţional şi ne oprim la... Dumitru Sava (născut în 1952). A fost junior la Metalul în echipa care a câştigat primul titlu de campioană naţională de juniori în anul 1970 sub conducerea marelui făuritor de talente metalurgice, Leon Lazăar. Din acea echipă de vis şi-au luat zborul spre culmile înalte ale fotbalului românesc nume de referinţă în eşichierul autohton, portarul Bucaru apoi jucătorii de câmp: G. Sandu, M. Savu, G. Stan, Trandafilon, Mateescu. Dumitru Sava şi-a urmat destinul fotbalistic într-o altă echipă metalurgistă, Metalurgistul Cugir (erau obiceiurile timpului ca echipele din aceiaşi branşă profesională să-şi împrumute jucătorii între ele). Acolo a evoluat între anii 1971-1985, deci 14 ani, spunem noi, cu succes. În anul 1975 a fost declarat cel mai bun jucător din judeţul Alba şi implicit al echipei din Cugir. În judeţul Alba mai existau şi alte echipe valoroase cum ar fi Unirea Alba Iulia sau Metalul Aiud. În lotul din 1982, alături de Dumitru Sava, apar şi alţi jucători cunoscuţi: Vătafu, Stanciu (din Dobroieşti), Iovănescu, Simu, Şai, Dobrai, portarul Anuţei (fost la Dinamo Bucureşti), Ţintea, Floare (din Buftea), etc. După anul 1985 s-a retras acasă, la noi, la Tânganu, a fost, o vreme, antrenor de copii la Metalul apoi a abandonat fotbalul. Surprinzător, cel mai tânăr jucător care a evoluat în echipa de „Tineri” în anii 1967-1968 (reamintim născut în 1952) nu a mai apărut în meciurile locale. A abandonat fotbalul din cauza unei accidentări la genunchi care s-a produs în anul 1982 (avea 30 ani) şi doctorul i-a spus atunci: „La vârsta ta acesta este începutul sfârşitului”. Şi n-a mai avut curaj să evoluze nici în meciurile locale... Jucător de viteză, n-a strălucit printr-o tehnică deosebită. Harnic, disciplinat s-a impus prin muncă şi a fost foarte iubit în Cugir unde i se spunea „Piticu”. Deci putem spune că a fost „metalurgist” 100%. Destinul lui fotbalistic a fost legat de o echipă de undeva de prin centrul ţării. Acum el a trecut în penumbra fotbalului si a... vieţii. Ca şi Metalurgistul Cugir. Dar şi Metalul, echipa-mamă, a trecut în istorie. Şi aşa cum evoluează lumea de astăzi se pare că nu vor mai reveni niciodată în prim-planul fotbalului românesc.

 

¨  GHEORGHE ION (NITĂ)

 

S-a născut în anul 1946. Talent precoce, cu un fizic impresionant, a debutat în echipa Victoria Tânganu la vârsta de 15 ani într-un amical, cu eternii, celebrii şi valoroşii noştri vecini şi prieteni, Gloria Fundeni. Adică echipa lui Calu, Iedu, Nicu lui Vulpe, Filder, Coroiu, al portarilor Anton sau Gogu (cel cu o claie de păr ...). Era prin anul 1962... Debut senzaţional: puştanul nostru, binecunoscut mai târziu simplu cu numele Nită, a marcat 2 goluri, Tânganu a câştigat cu 2-0, celebrul Calu nu „a mişcat” în teren datorită marcajului strict. Şi, aşa cum am menţionat în capitolul 1, Gloria Fundeni evolua în campionatul regiunii Bucureşti, într-un fel echivalent cu Divizia C de mai târziu, iar meciurile amicale nu erau cu nimic mai prejos decât cele oficiale, care în acele timpuri erau destul de rare...

 

Viaţa fotbalistică a lui Gheorghe Ion-Nită a fost una tumultuoasă. Între anii 1963-1967 a evoluat la ITB. În anul 1967 a plecat în armată de unde s-a eliberat la finele anului 1968 ( a prins şi ciclul 3 generat de evenimentele din Cehoslovacia). În armată a evoluat la Metalul Mija în divizia C, echipă militară, care ulterior a promovat în divizia B. Remarcat în acea echipă a fost cooptat la finele anului 1968, în ultimele 2 luni de armată, la Flacăra Moreni care ulterior a devenit divizionară A, binecunoscuta şi... hulita de mai tarziu. La revenirea din armată, în returul ediţiei 1968/69 a evoluat la echipa căreia, la debut, i-a marcat două goluri: Gloria Fundeni. Apoi, timp de 5 ani (1969-1974) a evoluat la FCME, o cunoscută echipă din estul Bucureştiului, cu mare priză la publicul nostru preorăşenesc mai ales că multe  sute de consăteni lucrau la acea întreprindere. Antrenor era un nume cunoscut al acelor timpuri: Augustin Botescu. În 1974 s-a transferat la o altă echipă „estic-bucureşteană” în plină ascensiune: FMUAB. Antrenor era fratele lui unuia dintre cei mai mari antrenori ai fotbalului nostru, Valentin Stănescu. Acolo jucau Dan Petrescu (Fibră) şi Carol Jurja (cunoscuţii arbitri de mai târziu), Coteţ şi alţii. Nemulţumit de condiţiile de serviciu oferite (fusese repartizat la secţia Mecanic-Şef, echipa de reparaţii capitale) s-a transferat imediat la o altă echipa în plină afirmare: Mecanică Fină. Aici ascensiunea echipei a fost fulgerătoare: 1974 în „Onoare” de unde a promovat în C. În anii 1975-1978 a evoluat în C apoi a promovat în B în anul 1978. Aici la Mecanică Fină era o echipă redutabilă: antrenori Mişu Ţapu (şi fiindcă ne-am întâlnit cu numele său la capitolul 2, delegatul Marcuş, un profesionist dotat cu toate atributele unui diplomat al fotbalului; acum nu prea mai există aşa ceva nici la Liga 1), mai apoi Culae Lupescu (cunoscut jucător rapidist, internaţional A - a evoluat la CM de referinţă pentru fotbalul românesc din 1970 din Mexic, tatăl cunoscutului jucător de mai târziu şi conducător în fotbalul românesc, Ionuţ Lupescu). De menţionat că în acei ani au evoluat şi doi cernicaşi binecunoscuţi din acea vreme: Zamfir Tudor (Riva) şi Bucur Vasile (Moşu), nimeni altul decât tatăl cunoscutului golgeter de mai târziu al României, Gigel Bucur. Odată cu promovarea în divizia B s-a produs, şi aici ca peste tot, un schimb de generaţii şi s-a apelat la jucători de divizia A cunoscuţi: Bădin, Grama, Năstase sau concomunalul nostru (tot cernicaş) fost purtător al tricoului Stelei, al Sportului Studenţesc şi al „naţionalei”: Dumitru Manea. În aceste condiţii, consăteanul nostru care depăşise 30 de ani, a jucat sporadic până în 1979 şi la 33 de ani s-a retras spre ... Victoria Tânganu. Surprinzător în anul 1979, după ce Fulgerul Cernica s-a retras din campionatul sectorului 3 (a se vedea capitolul 3) şi a forţat promovarea într-un eşalon superior al campionatului judeţului Ilfov sub patronajul lui „nea Ştefan”, Gheorghe Ion-Nită a evoluat o scurtă perioadă la această echipă, împreună cu alţi tângăneni (a fost o efervescenţă „comunală” de concentrare a valorilor comunei pentru o eventuală promovare). Apoi s-a retras definitiv la Victoria Tânganu unde şi-a încheiat cariera oficială odată cu cea... a echipei. Adică prin anii 1983-84.... Avea atunci 37-38 ani. A continuat o vreme, ca mai toţi fotbaliştii de valoare, să evolueze în meciurile „locale” prezentate de noi în capitolul 4. Şi fiindcă suntem la capitolul amintiri să mai consemnăm un fapt pentru care nu există pedeapsă... retroactivă. La un moment dat a avut dublă legitimare la Mecanică Fină şi Victoria Tânganu: pe cea de la Tânganu era numele fratelui său şi fotografia lui Nită. A fost făcută o contestaţie, altminteri era foarte cunoscut, şi cu chiu cu vai sărmanul şi sufletistul Nea Cocoş a scos-o la capăt. Evident cu pescheşurile de rigoare..

 

¨  ION CONSTANTIN (GODĂCEL)

 

Abordăm un capitol cu totul aparte: Ion Constantin – Godăcel (născut la 10 iunie 1948) cu care ne-am întâlnit, adeseori, pe parcursul acestor însemnări. Şi nu a fost un gest de gratitudine din partea celui care semnează aceste rânduri în virtutea unei prietenii care începe de la vreo 5-6 ani. A fost un talent (risipitor) autentic născut pe aceste mărginaşe meleaguri bărăgănene, bucureştene...A fost „de mic” un talent fotbalistic de excepţie dar şi un indolent, un risipitor, „un boem” al fotbalului. Rar s-a întâmplat ca un dar dumnezeiesc în ale fotbalului să fie dublat de o seriozitate, de o tenacitate, de o meticulozitate atât de necesare în performanţă... Godăcel al nostru a avut talent cu carul. Nu şi pe celelalte... Nicolae Dobrin a avut la discreţie cel mai important dar dumnezeiesc: talent. Şi a reuşit. Cornel Dinu a avut cel mai „încărcat” car fotbalistic cu tenacitate, seriozitate, meticulozitate. Şi a reuşit. Pe unde s-a aflat Godăcel al nostru? A debutat pe lunca din apropierea casei şi în curtea şcolii de la „Grădiniţă”. A fost cel mai talentat jucător al echipei scolii elementare din Cernica, dar după celebrul Dumitru Manea...În perioada Şcolii profesionale de la Grupul Şcolar al Industriei Uşoare din Piaţa Cosmonauţilor, a ajuns, prin anii 1963-64, la juniorii Rapidului împreună cu unii dintre colegii de scoală ca Bârsan sau Ionică Bogdan-Hamlet (a nu se confunda cu celebrul jucător rapidist cu acelaşi nume din perioada interbelică - cel mai mare povestitor din fotbalul romănesc, după cum a afirmat binecunoscutul ziarist sportiv, Ioan Chirilă). Dar talentul lui nu era compatibil cu rigorile antrenamentului (efort, disciplină, renunţarea la fumat,etc.). Era vremea unei mari echipe a Rapidului. A trăit în umbra marilor antrenori de la seniori, Valentin Stănescu-Victor Stănculescu şi a marilor jucători: Ion Ionescu, Dumitriu II, Dan Coe, Motroc, Greavu, Năsturescu, Codreanu, Todor, Dungu şi alţii... Dar rebelul nostru nu s-a adaptat şi şi-a început lungul său peregrinaj fotbalistic prin eşaloanele inferioare... În anii 1965-66 a figurat la echipa din campionatul Bucureştilor, FCME. Cu viteza lui caracteristică de extremă abilă (avea un dribling ameţitor) a mai trecut pe la FMUAB şi Metalo-Globus. Apoi a migrat, mai spre est, la echipa din campionatul regiunii Bucureşti, la Gloria Fundeni (antrenată, atunci, de binecunoscutul antrenor Augustin Botescu) pe care am prezentat-o în detaliu în alte capitole. Aici a evoluat la juniori dar şi în câteva meciuri ale seniorilor. Era o mare cinste... care imediat s-a propagat de-a lungul liniei ferate Bucureşti-Olteniţa. De atunci Godăcel al nostru a ajuns „celebru” pe linia Olteniţa. Evident celebritate strict... locală. Prin anii 1967-68 a participat şi la meciurile echipei Tânganu, care nefiind înscrisă în vreun campionat oficial nu necesita legitimaţii. L-am prezentat, în capitolele anterioare şi în meciurile de calificare pentru Promoţie (Judeţ II), adică în judeţul Ilfov din anul 1968. A plecat în armată unde a jucat mai întâi la Victoria Tg-Jiu şi apoi la Aluminiu Slatina, devenită Dinamo Slatina, prilej cu care a prins un moment conjunctural şi figurează în celebra enciclopedie fotbalistică: „Fotbalul românesc de la A la Z”. După revenirea din armată (în februarie 1970) a continuat... debandada fotbalistică. A avut legitimaţii peste tot: în primul rând la Victoria Tânganu şi a participat la cunoscutul meci de calificare din 1971 de pe stadionul Republicii cu Rapid Frăsinet, unde a şi marcat un gol. S-a angajat la ISTIUAPS Bucureşti, a peregrinat prin toată ţara unde erau fabrici de... ciment, el fiind inclus într-o echipă complexă de reparare a acestora.. Aşa că unde era o echipă... de ciment (de obicei în „onoare”- judeţ) apărea şi Godăcel al nostru cu legitimaţie în regulă. Cum? Simplu: cartotecile cu legitimările pentru campionatele judeţene (Onoare, Promoţie, Zonal) se ţineau la judeţ, cele divizionare (A,B,C) la Federaţia Română de Fotbal, aşa că confruntarea între aceste instituţii fotbalistice era foarte dificilă... Echipele (toate „Cimentul”) unde a evoluat au promovat în C altele până în B. În momentul promovării lui Godăcel al nostru i se spunea „pas”. Era riscul suspendării pe toate planurile. Echipele unde a jucat: Medgidia, Fieni, Hoghiz, Aleşd. De prin anii 1980 s-a întors la matcă, adică la Tânganu, dar desele deplasări „în interes serviciu” i-au rarefiat participările la meciurile echipei. A revenit în anul 1988 la a treia lansare a echipei Victoria Tânganu. Şi în final o precizare: a fost echipier de bază al echipei Viitorul Tânganu între anii 1975/81, fără să aibă legitimaţie.. Cum? A jucat pe legitimaţia unui consătean trecut de mult în lumea de dincolo dar şi în uitare: Cristea Alexandru - Mozoc... A fost un mare, poate cel mai mare risipitor de talent din Tânganu. Avea un dribling derutant (asemănător idolilor săi Ozon şi apoi Dumitriu II) cu demarări pe partea sâangă şi centrări eficace în faţa porţii dar mai „înapoi” care acum, în fotbalul mondial, constituie o armă deosebit de eficace.

 

¨  TUDOR GABI (PILOTU)

 

Tudor Gabi-Pilotu a fost un jucător talentat, dar care, ca şi alţii după cum am mai spus, nu a avut condiţiile să-şi etaleze întreaga gamă a posibilităţilor sale native. A început drumul lui prin fotbal ca junior la renumita echipa Dinamo unde l-a avut ca mentor pe cunoscutul fost jucător dinamovist internaţional, Titi Frăţilă. Apoi a continuat la sora mai mică a acesteia, Dinamo Victoria. A trecut la Petrolul Ploieşti, o altă renumită echipă, multiplă campioană naţională, pe când era antrenată de un nume prestigios al fotbalului românesc, ca jucător şi antrenor, regretatul Viorel Mateianu. Periplul lui fotbalistic a continuat la Dunărea Călăraşi, pe atunci divizionară B, după aceea a lăsat sudul Munteniei cu vesticul Banat la o altă divizionară B, Progresul Timişoara unde evoluau nume cunoscute precum Miroslav Giuchici şi fratele geaman al celebrului Iosif Rotariu. Apoi a revenit în Bucureşti la o altă divizionară C, Viscofil. Aşa cum spuneam, un talent deosebit, foarte tehnic cu o oarecare fragilitate fizică, nu a reuşit să se impună în fotbalul românesc pe măsura talentului său. Poate şi prea multele schimbări de echipe au avut repercursiuni negative, dar noi aici consemnăm traiectoria sa fotbalistică fără a intra în detalii... negative.

 

¨  GHEORGHE ALEXANDRU (ŢÂNŢARU)

 

Gheorghe Alexandru-Ţânţaru s-a născut în decembrie 1973. A fost elev la liceul „Mecanică Fină” şi, având un talent fotbalistic nativ (este fiul cunoscutului fotbalist al echipei Victoria Tânganu, Dumitru (Gheorghe) Ion - (Ţânţaru), a fost inclus în lotul de juniori republicani ai echipei Mecanică Fină. Cum, odată cu „evenimentele din 1989” s-au schimbat ... multe destine, s-a schimbat şi cel al echipei de fotbal de divizia B, „Mecanică Fină”, care pe fondul căderii producţiei acesteia s-a produs, normal, şi... suprimarea fondurilor destinate fotbalului. Atunci consăteanul nostru a trecut la Metalul Bucureşti, echipă de Divizia B, unde preşedinte de club era un alt consătean de al nostru, Ion Sava. Era ediţia 1990/91 iar antrenor era Dobre. Dar tăvălugul demolărilor neocapitaliste a continuat, celebra uzină „23 August” (fostă Malaxa) a intrat în colaps, preşedintele clubului, Ion Sava, a fost schimbat cu fostul motociclist Cornel Voiculescu, căderea clubului sportiv a continuat şi Gheorghe Alexandru a fost nevoit (nici o legătură cu schimbarea preşedintelui Ion Sava!) să se transfere la echipa de divizia C, Viscofil Bucureşti, unde a evoluat în ediţia 1991/1992. Apoi a făcut o pauză de circa 2 ani ca din anul 1994 să facă parte din lotul potentei echipe (financiar), Titan (ulterior Lulis), care evolua în „Onoare” Bucureşti. Dar fiind o echipă „bogată” (ulterior a devenit cunoscuta firma din zona noastră „Lulis”) făcea cantonamente la nivel de eşaloane superioare. Aici Gheorghe Alexandru a evoluat până prin anul 2001. După aceea îl vom regăsi în campionatul comunei Cernica, pe care l-am prezentat în capitolul anterior - 5.  S-a impus ca un jucător de forţă, puternic, cu o mare capacitate de efort, cu un şut puternic dar fără veleităţi tehnice deosebite.

 

¨  POPESCU GEORGE – ICELARIE

 

Prezentam in continuare inca un mare talent care din motivele prezentate si la alti jucatori din aceste randuri nu si-a materializat talentul. A fost cel mai talentat jucător „născut la ...grădiniţă” o pepinieră care asemenea numelui locaţiei a fost precoce... Născut la 30 martie 1981 a debutat precoce la Granitul in 1993 evident la copii. Apoi între anii 1995 si 1998 a evoluat la echipa de juniori a binecunoscutei Dinamo Bucureşti. A trecut la Juventus Bucureşti în divizia C unde a evoluat între anii 1999-2001. Dar „fiul rătăcitor” îşi continuă peregrinajul prin fotbalul românesc trecând la BTA unde a evoluat între anii 2002-2003 apoi la Şoimii Sibiu între anii 2004-2005, revine lângă Bucureşti la ilfoveana Ciorogârla 2005-2006 trece apoi la AS Clinceni între anii 2007-2009 iar în momentul în care scriem aceste rânduri joacă la vecina noastră, atât de des pomenită în aceste însemnări, Gloria Fundeni... A fost prezentat în extenso şi în capitolul 5 în cadrul campionatului comunal când datorită regulamentului putea evolua fără probleme. Şi a fost unul dintre protagonişti ca valoare dar şi ca inconsecvenţă în alegerea echipei: Tânganu I sau Tânganu II.  Chiar dacă nu şi-a încheiat cariera de fotbalist, este singurul dintre cei prezentaţi în acest capitol care este înca jucător activ, putem spune că se înscrie în lungul şir al talentelor născute  pe meleaguri tângănene şi neconfirmate. Jucător foarte talentat cu un dribling derutant, cu o mobilitate de excepţie, cu execuţii de excepţie este prea inconstant, prea capricios pentru a confirma pe deplin. Şi fotbalistii adevăraţi trebuie să se impună şi prin constanţă şi seriozitate.

 

Cam aceştia sunt consătenii noştri care a ajuns în „etajele” superioare ale fotbalului românesc. Talente au fost cu carul, dar drumul spre fotbalul mare nu a fost găsit aşa cum l-au găsit cei enumeraţi mai sus. Amintim, după părerea noastră, alte nume care ar fi trebuit să ajungă pe culmi fotbalistice care încep cu literele A, B, în cel mai rău caz C: Ionel Zanea, Verginel Bidenie, Simion Gheorghe-Ţicu Cârpitu, Ene Gheorghe, Iordache Marin (Zanea), Preda Marian (Firimitură)... Dar fie din lipsă de sprijin material şi de asistenţă, fie datorită accidentărilor, ei au rămas să innobileze „iarba verde de acasă”. Adică a Tânganului. Sau cel mult pe aceea a echipelor din oraş de nivel maxim C (cum ar fi: FCME, Metaloglobus, Electronica, FMUAB,etc).

 

Aşa cum am mai spus la capitolele respective, în cunoscuta carte de istorie a sportului cu balonul rotund „Fotbal de la A la Z”, figurează trei nume din satul nostru: Ion Sava (preşedinte al clubului Metalul), Dumitru Sava (Metalurgistul Cugir) şi Ion Constantin-Godăcel (I.P. Aluminiu Slatina devenită ulterior Dinamo Slatina). De precizat că amintita carte prezintă evenimentele fotbalistice până în anul 1984 apoi s-a revenit cu completări până în anul 1988. Surprinzător Mecanică Fină nu este prezentată în această carte de referinţă deşi a fost ceva ani în Divizia B.

 

Oameni şi destine. Noi ne facem datoria şi îi „catigrafiem” în aceste modeste rânduri. „De la noi mai puţin, de la Dumnezeu mai mult” cum se spune pe meleagurile noastre neaoş-tângănene...

  1. JUCĂTORI CARE NU MAI SUNT

O ciudată şi tragică coincidenţă a făcut ca terenul de fotbal, cel ultim, să fie alăturat de cimitirul satului. Într-o parte pulsează viaţa, tinereţea, entuziasmul. În cealaltă somnul cel de veci, uitarea, trecerea în neant. Este tulburător ca în serile şi zilele de fotbal câtă bucurie, veselie şi dor de viaţă sunt pe terenul de fotbal, câtă tristeţe şi linişte şi durere şi, câteodată, lacrimi sunt acolo după gardul din sud...

 

Dacă stai pe terenul de fotbal ţi se pare că viaţa şi tinereţea sunt vesnice.

 

Dacă treci prin cimitir ţi se pare că neviaţa este atotstăpânitoare, că ierburile şi vânturile şi lacrimile şi lumânările şi florile au pus stăpânire peste tot şi peste toate...

 

Destul de des, după un meci de fotbal, trecem prin cimitir către casele noastre vremelnice şi râdem şi povestim despre fotbal, despre întâmplări din viaţa noastră de zi cu zi. Câteodată ne mai întoarcem capul şi mai ne lăsăm priviţi din fotografia vreunui dispărut. Şi poate nu ne pasă şi poate în puternicia vieţii noastre nu dăm importanţă privirii triste de pe o cruce. Pentru că:

 

Şi cine s-ar opri să plângă

 

O frunză veştedă în cărare

 

Când codri freamătă alături

 

Şi râd în răsărit de soare...

 

Pentru ca noi, AZI, suntem codri de alături, fotbalişti în putere şi tineri şi frumoşi şi sănătoşi şi plini de viaţă şi de proiecte fotbalistice. Şi râdem în răsărit de soare.

 

Pentru că ei au fost, IERI, frunze căzătoare pe topoganul vieţii şi cine se mai opreşte să-i plângă..

 

Prea mulţi fotbalişti am trecut în decursul anilor „dincolo”. Dincolo de gardul care separă viaţa de moarte, terenul de fotbal de cimitir.

 

Nu ne-am propus să facem un elogiu morţii, dar prea multe s-au întâmplat, prea mulţi au făcut un tragic „transfer” ca să ne facem, aşa ca nesensibilii, că nu-i vedem, că nu-i stim, că i-am uitat, că nu ne pasă, că noi suntem veşnici, că scriem istorii despre fotbal, iar despre ei... Dumnezeu cu mila lui. De aceea ne-am propus ca un gest al onestei noastre atât de omeneşti neputinţe să-i înşiruim în rândurile ce urmează:

 

COSMA TUDOR - MOŞU                              1926 - 2006

 

IORDACHEMIRCEA- DOSPITU

 

COSMA TUDOR - MAFOAME                                 1967

 

TURCITU GHEORGHE- CHEŞA                  1937 - 1996

 

PREDA CONSTANTIN- CREŢU                   1941 - 1984

 

MEILĂ MARIN - MAMONU

 

MEILĂ ION- CURCĂ

 

DUMITRICĂ ION - SPIC                                1944 - 1989

 

TACHE ION- BĂŞINICĂ

 

ŞTEFAN ALEXANDRU-ŢIGAE                     1941 - 2001

 

CIOBANU ION                                                 1938 - 1982

 

GRIGORE FLOREA- FÂSÂIAC                     1946 - 2007

 

ENE GHEORGHE                                            1951 - 1990

 

ZAMFIR NICOLAE- UCĂLE                         1963 - 1993

 

STATE MIHAI                                                  1969 - 1998

 

CĂTANĂ DUMITRU - CÂRPITU

 

STOIAN VASILE- OŢETARU                         1948 - 2005

 

PREDA DUMITRU - MITU CRISTEA            1947 - 2007

 

IORDCHE DUMITRU - ŞONI

 

RUSU NICOLAE – TURCU                              1958 - 2002

 

ISTRATE VASILE- BIBAN

 

ZAMFIR NICOLAE - POROMA

 

IONIŢĂION- BURIU                                         1953 - 2007

 

DINU ION- TANE                                             1952 - 2004

 

CRISTEA ALEXANDRU- MOZOC                 1952 - 1994

 

IOAN  FLORIAN

 

DUMITRU SAVA- CRETU                              1952 - 2009

 

SAVA ALEXANDRU – BIBAN                       195* - 2010

 

Este o listă lungă şi tristă. Viaţa are un caracter primordial: este trecătoare .

 

Nimeni nu este veşnic. Cu doua excepţii Cosma Tudor-Cocoş a plecat dintre noi la o vârstă înaintată (80 ani) iar Meilă Marin avea peste 60 ani, toţi ceilalţi s-au stins prematur, nici unul nedepăşind, incredibil!, 60 ani!. Oare ardem prea repede pe terenul de fotbal? Nu beneficiem de binecunoscutele ziceri cum că sportul înseamnă sănătate şi viaţă lungă? Sa fim noi blestemaţi să facem transferuri de dincolo de viată? Dumnezeu le ştie pe toate. Noi suntem doar muritori de rând, trecători, pasageri prin cele lumeşti. Şi fotbalistice...

 

Şi iată că am ajuns la final. Dar viaţa continuă. Din păcate cea fotbalistică fără cei mai mulţi dintre cei ce au fost eroii acestor rânduri. Când aştern aceste ultime rânduri (de final) pe hârtie nu mai exista (chiar) nici o activitate fotbalistică în Tânganu. Dorinţa de final: ca rândurile noastre să declanşeze nebănuite resurse interne, o incredibilă infuzie de absconse energii... tângănene...

 

EPILOG

 

Însemnările noastre despre fotbal s-au terminat. Toate au un început şi un sfârşit. Şi viaţa bineînţeles. Şi cum însemnările noastre au pulsat la „cea mai înaltă tensiune de viaţă fotbalistică”- şi nu numai - trebuie să le punem punct. Noi am încercat să strângem cât mai multe informaţii despre fenomenul numit „fotbal” cu locaţia Tânganu. A fost o întreprindere nu prea uşoară. Am consultat zeci şi zeci de jucători şi cunoscători ai fotbalului local pe care am considerat că este un act de dreptate să le consemnez numele pe prima pagină. Fără ei demersul ar fi fost aproape nul. Este greu ca un om să cuprindă, cu mintea lui, o activitate atât de complexă, care acoperă mai multe generaţii şi care se întinde pe zeci de ani (vreo 60) şi pe un teritoriu destul de întins (practic fosta regiune Bucureşti, deci sudul Munteniei). Am făcut, acolo unde a fost cazul, o necesară documentare din cărţile de istorie a fotbalului („Fotbalul românesc de la A la Z”), din presa vremii, etc. Dar nimic nu a fost mai preţios, mai ajutător, ca însemnările şi amintirile celor care au trăit acele evenimente şi asupra cărora ne-am aplecat cu osârdie şi dragoste. Aşa că le mulţumim stăruitor. Încolo, să avem viaţă lungă că,  „bani în pungă” este mai greu şi să sperăm că aceste rânduri vor declanşa în generaţiile copiilor şi a nepoţilor noştri dragostea pentru fotbal aflată în „adormire”. Şi noi, bunicii, să venim pe terenurile de fotbal, precum nea Costica- tatăl lui Domide, să-i privim cu dragoste sorbind o bere sau „o tărie”... Dacă se va întâmpla aşa, eforturile noastre nu au fost zadarnice. Dacă se vor mulţumi doar să citească despre noi, cei din trecut, este treaba lor. Noi nu îi mai putem influienţa determinant.

 

Deci, cum spun ardelenii „La bună vedere”, dar nu înainte de a mulţumi tuturor pentru atenţie, pentru înţelegere faţă de omeneştile greşeli pe care, dumneavoastră, stimaţi cititori, le veţi depista. Şi poate, dacă Dumnezeu ne dă zile, într-un viitor nu prea îndepărtat, vom reveni asupra acestor însemnări, completându-le cu lipsurile inerente descoperite de Dvs.

 

Mulţumirile noastre împreună cu ale atât de preţioşilor noştri colaboratori, pentru atenţie şi, mai ales, pentru înţelegere.

 

Comentarii   
Vasile Bolboja
0 # MULTUMIRI COLABORATORILORVasile Bolboja 26-04-2010 09:01
Aceste pagini de istorie fotbalistica au fost tiparite (in conditii grafice modeste) intr-un minitiraj promotional care a si fost distribuit principalelor personaje ale insemnarilor noastre. Acolo unde a fost cazul (Cosma Tudor-Cocoş) a fost predat urmasilor. Pe prima pagina sunt trecuti colaboratorii fara aportul carora aceste insemnari nu ar fi fost posibile. Sau ar fi fost mult mai sarace... Consider ca este un semn de respect sa le trecem si numele lor in portalul care a gazduit cu atata generozitate modesta noastra incercare:
CRISTEA STERE - TURUGĂ
COSMA IVAN - GANEA MANEA
DUMITRICĂ FLOREA - VERDE
ŢINTAR MARIN - BRUJULICĂ
ION CONSTANTIN - GODĂCEL
ION NICULAE - GODAC
MUŞAT GHEORGHE - TALANGA
DUMITRU ION - ŢÂNŢARU
GHEORGHE ION - NITĂ
STATE VASILE - POCĂITU
STATE ION - POCĂITU
SAVA ION - GAGĂ
IORDACHE MARIN - ZANEA
ONISIE FLOREA - CAIE
BADEA STEREA - BUSUIOC
STOIAN CONSTANTIN - DUDĂ
Si mult regretatul plecat recent dintre noi,
ISTRATE TUDOR - DUDU RILĂ
Le multumesc mult.
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
Mircea Agrisan
+1 # Legat de acest post :)Mircea Agrisan 07-09-2010 16:12
Va multumesc in numele tuturor sportivilor de dirt-track pt aceste cateva randuri scrise despre noi. Cred ca ar fii ceva frumos sa mai scrieti cate ceva despre acest sport si sa adaugati si niste poze . Pt mai mult detalii si poze legate de dirt-track ma puteti contacta la adresa de email Va multumesc frumos .
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
Nelutu
0 # ce vremuri uitateNelutu 23-11-2015 00:28
Citez pe Mircea Agrisan:
Va multumesc in numele tuturor sportivilor de dirt-track pt aceste cateva randuri scrise despre noi. Cred ca ar fii ceva frumos sa mai scrieti cate ceva despre acest sport si sa adaugati si niste poze . Pt mai mult detalii si poze legate de dirt-track ma puteti contacta la adresa de email Va multumesc frumos .


dar de Cucu Alexandrescu Ivan Moldovan Colea Sora Datcu Nelutu Cornel nu ati pomenit nimic anii 1965 1970
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
Vasile Bolboja
0 # Un oaspete de seamaVasile Bolboja 07-09-2010 16:13
Portalul nostru este onorat de prezenta unui oaspete de seama: cunoscutul fost motociclist de dirt-track Mircea Agrisan. Activitatea sportiva a d-lui Agrisan este indisolubil legata de doua nume. Primul: cunoscutul club sportiv bu***estean Metalul unde impreuna cu alti doi sportivi binecunoscuti Cornel Voiculescu si Gheorghe Sora au incantat generatii de iubitori de dirt-track in spectaculoasele con***suri pe traseul de langa stadionul cu acelasi nume dar si in tara si in strainatate. Al doilea nume este al fostului presedinte al clubului intre anii 1981-1991, concomunalul nostru Ion Sava. In perioada presedintiei domniei sale clubul Metalul a avut o perioada de performante maximale. Printre ele si dirt-track-ul cu tripleta de maestrii ai sportului amintita mai sus. Il vom contacta pe d-l Agrisan pe adresa domniei sale de internet pentru ca in viitor portalul nostru va avea in vedere emisiuni, interviuri cu personalitati din lumea sportului atat din comuna noastra cat si din... apropiere. Si clubul Metalul a fost un reper in drumurile noastre cotidiene catre marele oras si un loc unde petreceam frumoase duminici sportive. Care au ramas doar amintiri...
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
Voxcernica.ro
0 # Raspuns d-lui KerrieVoxcernica.ro 31-07-2015 22:12
Cel ce semneaza aceasta rubrica nu cunoaste limba engleza. Dar este autorul acestor pagini de istorie fotbalistica cu caracter de unicat in Romania, fiind vorba de o modesta comuna. Daca ne intrebati in limba romana va raspundem la orice intrebare pentru ca suntem ... in tema.
Multumim pentru intelegere !
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
petrache marin dorin
0 # cumpar carte fotbal Cernicapetrache marin dorin 05-01-2016 18:57
Stimate domnule Bolboja,as dori sa cumpar cartea tiparita despre fotbalul de la Cernica,pentru a fi inclusa in cea mai mare biblioteca de fotbal din Romania . Amanunte la telefon 0723 855121 Multumesc si felicitari pentru ce faceti pentru consatenii dv.
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
Adaugă comentariu
Pentru un dialog civilizat, articolele si comentariile care contin expresii vulgare, injurii catre alti utilizatori sau incita la violenta, ura, sunt defaimatoare, ofensatoare, promoveaza produse sau servicii, sau nu au legatura cu subiectul comentat, vor fi sterse. Responsabilitatea articolelor si comentariului revine autorului acestuia.