Manastirea Tanganu - înalţată odinioară în cîmpia munteană, lînga vechea albie a Dîmboviţei, în apropierea reşedinţei de scaun a Bucureştilor - a fost ctitorită de Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti (1462-1473, 1474-1475), frate şi urmaş al lui Vlad Ţepeş. Împrejurările ridicării locaşului au rămas încă necunoscute; nu s-a păstrat nici o menţiune documentară cu privire la acest eveniment, iar singurele informaţii referitoare la zidirea mănăstirii apar de-abia în cronicile ţării din veacul al XVII-lea.

Traducere:

Hotarnicia si triangulatia
Mosiei
Tinganul
din
Judetul Ilfovul
a
Sfintei manastiri Vacaresti
Facuta in egumenia prea cuviosului
IOV

 

Hotarnicia si triangulatia Mosiei Tinganul din Judetul Ilfovul a Sfintei manastiri Vacaresti Facuta in egumenia prea cuviosului IOVhrisov de atestare manastirea tinganuNicolae Iorga presupune că Radu cel Frumos răposat în ianuarie 1475, a fost îngropat în ctitoria sa de la Tînganu; supozitia sa este perfect logică, dar pînă în prezent nu s-a descoperit nici un izvor documentar care să ateste în chip formal acest lucru şi nici săpăturile arheologice, efectuate în acest punct, n-au identificat urmele vreunui mormânt domnesc din veacul al XV-lea . Pentru cîteva decenii nu mai deţinem vreo ştire - nici măcar indirectă - cu privire la mănăstirea Tînganu. De-abia la 6 iulie 1530 întîlnim un hrisov de la Vlad vodă Inecatul prin care dăruieşte în comun mănăstirilor Snagov şi Tînganu (aceasta din urmă purtînd hramul "Stretenia" adică Întîmpinarea Domnului), Gîrla Lungă "de unde se începe pînă în Tîmbureşti cu tot hotarul spre a fi fraţilor de hrană".  Peste alţi 50 de ani, la 14 mai 1580, Mihnea al II-lea Turcitul întărind mai multe moşii mănăstirii Sf. Troiţa din Bucureşti, menţiona, printre altele, şi satul Greci "cu tot hotarul şi cu morile" care fusese al mănăstirii Tînganu; călugării de aici făcuse schimb de ocine cu marele vornic Ivaşco din Goleşti primind satul Plătăreşti pentru satul Greci, pe care acest dregător l-a vîndut apoi lui Alexandru vodă Mircea pe 60.000 asprii gata şi în urmă a fost dăruit de Mihnea al II-lea ctitoriei sale de la Sf. Troiţa .
La 10 august 1582 aflăm pe egumenul Dorotei al Tînganului, alături de mitropolitul ţării, egumenii de la Argeş şi Nucet şi alţi mari boieri din sfatul domnesc, semnalat ca martor într-un hrisov de întărire pe care îl dădea Mihnea al II-lea Turcitul jupâniţei Mona pentru averea răposatului ei soţ, Vlaicu din Piscani.
Acestea sunt singurele ştiri pe care le deţinem asupra istoricului mănăstirii Tînganu din documentele veacului al XVI-lea. Pentru cel următor, prima ştire întîlnită cu privire la vechiul lăcaş, se referă la hotărnicirea proprietăţii învecinate Tînganului anume Floreştii de pe Colentina, aparţinînd lui Cernica vornicul şi soţiei sale Chiajna, care o cumpărase de la boierul Radu Captarul şi fraţii săi în vremea lui Mihai Viteazul "pe 30.000 asprii gata"; această moşie a fost dăruită ulterior de Cernica şi soţia sa, ctitoriei lor de la Grădiştea Floreştilor (viitoarea mănăstire Cernica) .
La 1619, unul din episcopii greci, rămas fără eparhie în Imperiul Otoman, venise în Ţara Românească, aşezîndu-se la mănăstirea Tînganu; acest  "piscup de la Tînganu" semna în calitate de martor cartea judeţului din Bucureşti, Dumitru şi a celor 12 pârgari privind cumpărarea unei vii şi a unui vad de moară de către "vlădica" Pahonie, inainte "de al tăia tătarii".
În 1639 se produce un eveniment de seamă în viaţa religioasă a tării; Matei Basarab, de comun acord cu soborul înalţilor clerici şi marii dregători ai sfatului domnesc, constatînd sărăcia şi starea de ruină la care ajunseseră multe din lăcaşurile închinate mănăstirilor din Orient, din pricina abuzurilor egumenilor greci cu care reprezentanţii clasei dominante autohtone nu mai dorea să împartă privilegiile, a luat hotărîrea ca 22 de mănăstiri dintre cele mai vechi, toate "lavre domneşti", împreună cu ctitoriile sale, să nu fie închinate sub nici o formă la Muntele Athos sau celelalte "locuri sfinte"; printre cele dintâi se numără şi mănăstirea Tînganu.  Hotărîrea domnului a fost sancţionată şi printr-o gramată a patriarhului Constantinopolului din 9 aprilie 1541.

Într-un articol mai vechi privind istoricul mănăstirii Tînganu s-a afirmat  - fără a se indica însă nici un izvor documentar - că tot Matei Basarab întemeind mănăstirea Plătăreşti (1645/1646), ceva mai jos pe Dîmboviţa, văzînd starea de dărăpănare în care ajunsese mănăstirea Tînganu, luase hotărîrea să-i facă o reparaţie.

Asupra mănăstirii Tînganu nu s-a păstrat nici o descriere contemporană. O fugară menţiune întîlnim totuşi la vestitul călător sirian Pavel din Alep, care se abătu pe aici la 5 septembrie 1657, însoţind pe patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei în peregrinările sale de-a lungul Ţării Româneşti; el relatează următoarele: ".după prînz plecarăm de la Frunzineşti  (azi Fundeni-Frunzăneşti) şi mergînd cale de vreo 2 ceasuri am sosit la o mănăstire învechită, situate într-o insulă, de asemenea înconjurată de un mare lac (aluzie la  mănăstirea Comana). Noi trecurăm cu barca. Mănăstirea e veche, numită Tînganu, dedicată în numele Sf. Simion. După aghiazmă şi pomenire pentru ctitori şi după prînzul obişnuit, plecarăm de aici şi merserăm în continuu pînă seara, cînd am sosit la o mănăstire cu hramul Sf. Neculai numită mănăstirea "în Apa" (azi mănăstirea Cernica).
Curînd însă după această vizită a înalţilor clerici sirieni, mănăstirea avea să cadă pradă pîrjolului tătarilor, care împreună cu turcii, pustiind complet Ţara Românească în toamna anului 1659 zdrobind oştile temerarului voievod Mihnea al III-lea (1658-1659), care se ridicase la luptă împotriva cotropitorilor.  Letopiseţul Cantacuzinesc arată că "turcii şi tătarii intrară în ţară de o robiră şi o prădară foarte rău", jefuind în această regiune nu numai Bucureştii dar şi împrejurimile, încendiind şi nimicind totul în calea lor şi luînd în robie pe locuitori. Cu acest prilej a fost distrusă nu numai mănăstirea Tînganu, dar şi ctitoria vecină a lui Matei Basarab de la Plătăreşti a căzut pradă jafului năvălitorilor, care după ce au robit pe egumen, au răpit totodată şi hrisoavele lăcaşului.

Click foto pentru galerie fragmente arheologice si schite amplasament Manastirea Tanganu, descoperite cu ocazia sapaturilor din 1961 de catre Gheorghe Cantacuzino, la care si-a adus contributia preotul bisericii Cernica, dr. Gheorghe Badie.

 
Întărind privilegiile mănăstirii Tînganu şi egumenului ei Teodosie la 8 iunie 1669, Antonie vodă din Popeşti aminteşte că "în zilele.Mihnii vodă, cînd au robit tătarii ţara, fost-au pierit atunci sculele si hodăjdiile sfintei mănăstiri şi au perit atunci cărţile acestor moşii"; de aceea domnul întărea rînd pe rînd moşiile mănăstirii pustiite, ale cărei cărţi de stăpînire erau "perite de cîndu cu tătarii "
Astfel mănăstirea era împuternicită să stăpînească 25 stinjeni de moşie din Plătăreşti, dăruiţi de Rafail, mirean călugărit din acel sat şi întăriţi prin hrisovul lui Matei Basarab din 1643; la fel, 70 stinjeni ocina din Meteneşti în judeţul Ilfov, vînduţi pe nedrept de doi călugări ai mănăstirii, Calvit şi Varlaaam, lui Nica vistierul, pe vremea lui Mihai Viteazul şi răscumpăraţi tot sub Matei Basarab la 1642; apoi viile popii Mârzea din dealul Bucureştilor, întărite iaraşi de Matei Basarab la 1651, deoarece Mârzea ajuns egumen la Tînganu, irosise 100 unghi ai mănăstirii; în urma ocinile Brăneştii de baltă  ("pe din două cu mănăstirea Snagov") , Plătăreştii, Oneştii sau Piţigaia din jud. Ilfov, Mileasca de lîngă oraşul Gherghiţa, Dragomireştii Tînganului, dăruită de Radu vodă cel Mare la 1504, 20 stînjeni ocina din hotarul Fundenilor, dăruiţi de Spiridon armaşul şi în sfîrşit o parte din satul Pietrarul din judeţul Dîmboviţa.
Mănăstirea pustiită, "da la o seamă de vreme încoace fiind.părăsite de părinţii egumeni si încăpîndu fiind lăcuitoare în mănăstire de călugăriţe (probabil acelea de la mănăstirea învecinată Ezeru de pe Colentina sau Vorniceasa, ctitoria Chiajnei, sotia lui Cernica vornicul, de pe moşia Mărăcineni) şi neavîndu cine căuta de moşiile mănăstirii" ele au început să fie călcate de vecini. Astfel, profitînd de dezastrul suferit de lăcas, o seamă de orăşeni înstăriţi din  Gherghiţa, anume Iane iuzbaşa Tatulescul, Goicea şi Oancea, cotropiseră hotarele moşiei Mileasca de pe apa Cricovului, în judeţul Prahova. Egumenul Tînganului, Iosif se ridica cu pîra în divan, înaintea domnului Şerban Cantacuzino, la 3 decembrie 1680, cerînd dreptate. În urma unei hotărnicii făcută de 6 boieri localnici şi de Oprişan al doilea portar, reprezentantul domnului, mănăstirii i se întăriră hotarele moşii încălcate, fiind opriţi gherghiţenii de la cotropiri; pentru aceeaşi moşie, lăcaşul mai capătă o a doua întărire de la Şerban vodă Cantacuzino, în mai 1682.
Tot atît de necesar s-a dovedit restabilirea hotarelor Tînganului şi de către cealaltă mănăstire învecinată, a Cernicăi vornicul, cei doi egumeni, respectiv Iosif şi Vasile, procedînd la hotărnicie, la 10 februarie 1682, pentru ca "să caute si să arate toate hotarele mănăstirii Tînganu" de la Valea Tunului şi Vadul Pietros fiind semnele amestecate şi pierdute"; domnul intărea această delimitare printr-un hrisov acordat egumenilor la 25 februarie 1682.
În vremea domniei următoare, a lui Constantin vodă Brîncoveanu, mănăstirea Tînganu era trecută la 1696 -1697 în rîndul locaşurilor  domneşti ce primeau bani, ceară şi făclii "pentru hramurile praznicelor"; la 22 mai 1699, întărind stolnicului Constantin Cantacuzino şi fiilor săi Ştefan ( viitorul domn) şi Radu, satul Frunzineşti de pe apa Păsării din jud. Ilfov, cu trupurile de moşie Frujineşti, Mitineasca, Buzeasca şi Mileasca, vodă Brîncoveanu arată că 70 de stînjeni de moşie din Mitineasca îi cumpăraseră aceşti boieri de la Leontie egumenul mănăstirii Tînganul.
La inceputul veacului al XVIII-lea, vechea ctitorie domnească de la Tînganu se află în plină decădere; după dezastrul suferit din partea tătarilor în 1659, lăcaşul nu s-a mai putut ridica decît efemer din lipsurile şi sărăcia în  care a vegheat  în tot cursul celei de a doua jumătăţi a veacului al XVII-lea, slăbiciunea şi lipsa de autoritate a egumenilor oferind vecinilor prilejul de a încălca mereu moşiile mănăstirii.
Astfel la 21 iunie 1705 egumenul Serafim se plînge în faţa lui Constantin vodă Brîncoveanu, la palatul său de la Potlogi, pentru o nouă cotropire a hotarelor moşiei Mileasca din jud. Prahova, încălcate de data aceasta de un vornic Mihalachi; drept care 12 hotarnici, în frunte cu Onofrei egumenul de la Mărcuţa, infăptuiau alte cercetări la 29 iunie - al aceluiaşi an - spre a descoperi pămîntul răpit de abuzivul boier şi a-l restitui mănăstirii. Nu peste multă vreme, egumenul Serafim al Tînganului revenea iaraşi la domnul ţării cu o altă jalbă, de data aceasta pentru cotropirea trupurilor de moşii Tîngăneanca, Dragomireasca, şi Fundeanca din jud. Ilfov, de către Radu căpitan Orăscul, stăpînul moşiei Orăşti şi Gherghiţa pârcălabul din Căzăneşti, posesor al moşiilor Ghimpaţi, Căzăneşti şi Glina, care trecuseră cu stăpînirea peste vechea matcă a Dîmboviţii împresurînd pămîntul mănăstirii "pînă în matca Colentinii"; adunîndu-se 6 boieri hotarnici dintre vecini, împreună cu Constantin Budurul, al doilea portărel, au stabilit întinderea moşiei mănăstirii în vechile ei hotare la 6 decembrie 1711, iar alegerea lor a fost întărită şi de către domn prin hrisovul său din 1 februarie 1712 (Arhivele Statului, Bucureşti, mss 705 f 502-503 şi Muzeul de Istorie al municipiului Bucureşti nr. nv. 30 474).
La 6 iulie 1713 izbucnind din nou un conflict pentru hotarele care despărţeau proprietatea mănăstirii Tînganu de aceea a egumenului Macarie de la Cernica, iarăşi au fost mărginite pietrele din Valea Tunului pe marginea lacului Tînganului. peste matca Colentinii pîna la apa Dimboviţii" (nr.inv. 30476 f4); la 26 decembrie 1713 se completa hotărnicia, boierii delegaţi arătînd  că "am mersu de am tras moşia Tînganului..din semnele mănăstirii  Cernicăi până în piatra Dragomireştilor la pescarii domneşti şi am tras stînjeni 1.000.în latul moşii; iar lungul din Pasărea din Vadul Pietros ..drept peste Colentina pa iazăre.şi pînă în râul sterpu" (ibidem f 40).
De asemenea, la 2 mai 1718, ispravnicii de scaun din Bucureşti, Şerban Năsturel marele ban, Pană Negoiescul marele vornic şi Grigore mare vistier, interveneau pentru un iezar al Tînganului, cotropit de mănăstirea Vorniceasa (f7-7v).
Starea de plîns în care ajunsese mănăstirea Tînganu, agravată în timpul lui Constantin vodă Brâncoveanu, a determinat - în cele din urmă- pe acest domn " văzînd că nefiind supt stăpînire, să strică şi să pustieşte de tot, o au fost inchinată ca să fie metoh sfintei şi dumnezeeştii Mitropolii". Dar la 15 noiembrie 1721, episcopul de Nazaret, Dorotei, aflat în Bucureşti, arăta într-un document, împreună cu alţi boieri, că "în zilele prea luminatului ...domn Io Nicolae Alexandru voevod, zidind măria sa sfînta mănăstire Văcăreşti, ne-au rînduit pă noi ca să fim nastavnici şi purtători de grijă la aceasta sfîntă mănăstire.". Iar mitropolitul ţării Daniil    - presiunile, nemărturisite însă, ale autoritarului şi jecmănitorului domn fanariot - a fost silit ca şi alţi boieri "pravoslavnici creştini " de altfel să înzestreze şi el ctitoria lui Nicolae vodă Mavrocordat; de aceea, "au dat şi au închinat aceasta mănăstioară Tînganul ca să fie metoh sfintei şi dumnezeeştii mănăstiri Văcăreşti. însă cu toate moşiile, viile şi odoarele şi altele" în afara moşiei Plătăreşti, care fiind " amestecată" cu proprietăţile Mitropoliei, i-a rămas acesteia din urmă ca o slabă compensaţie pentru pierderea suferită.
Datorită faptei abuzive a puţin scrupulosului domn fanariot, care încălcase astfel vechea hotărîre a lui Matei Basarab de a nu închina anumite locaşuri din ţara mănăstirilor din Orient, Tînganu - fost cîndva "lavra" şi ctitorie voievodală - a decăzut aşadar, în al treilea deceniu al veacului al XVIII-lea, la starea de modest metoh al falangei şi bogatei mănăstiri Văcăreşti, închinată la rîndul ei sfîntului Mormînt de la Ierusalim.
Puţinele avuţii de care mai dispunea încăpînd pe mîiinile lacomilor şl nesăţioşilor egumeni şi nastavnici greci, ruina mănăstirii Tînganului s-a accentuat. Documentele vremii nu mai amintesc decît de certurile şi litigiile dintre egumenii Văcăreştilor - stăpîni ai Tînganului - cu acei de la Radu Vodă - posesori ai fostei mănăstiri de călugăriţe de la Ezeru sau Vorniceasa - şi cu egumenii de la Cernica, pentru incălcări reciproce ale hotarelor moşiilor vechilor lăcaşuri decăzute ca metocuri. Acest lung şir de procese de hotărnicii nu mai interesează însă direct istoricul mănăstirii Tînganu, căzută în complectă paragină şi devenită simplă biserică de mir a satelor învecinate.
Ne mărginim numai să amintim că in Catagrafia eparhiei Ungro Vlahiei din 1810, vechea ctitorie domnească era trecută ca "biserică de zid, metoh al mănăstirii Văcăreşti.
În prima jumătate a secolului XX, documentele nu se referă de fel la starea de avansată ruină a obiditului metoh; se mentioneaza în schimb doar noi hotărnicii precum şi ridicări în plan ale moşiilor bogatelor mănăstiri tutelare şi ale diferiţilor proprietari.
Vechea ctitorie domnească - aflîndu-se în imposibilitate de a mai fi meremetisită şi administraţia Sf. Mormînt opunîndu-se unei atare cheltuieli - a fost părăsită şi dezafectată cultului, construindu-se în satul Tînganu, la 15 august 1853, la o jumătate de km de acest lăcaş, o nouă biserică purtînd hramul Adormirii Maicii Domnului. Obiectele de cult şi alte piese de la fosta mănăstire au fost transportate la noua biserică parohială din sat.
Zidurile vechiului lăcaş au mai rămas în fiinţă după 1853 încă vreo 30 de ani, iar cu resturile de cărămizi, locuitorii satului Tînganu au făcut cuptoare de pâine şi coşuri la case. La 1894 se mai zăreau încă la suprafaţa solului urme de zidărie, adică bucăţi de mortar şi de cărămizi, dar istoria fostei ctitorii domneşti se ştersese aproape cu desăvîrşire din amintirea localnicilor, o vagă tradiţie păstrîndu-se doar la unii preoţi şi bătrîni ai satului.
Cernovodeanu
Astfel Letopiseţul Cantacuzinesc aminteşte foarte succint că "Radul vodă cel Frumos, acesta au făcut mănăstirea ot Tînganul. Şi au domnit ani 15", iar cronica lui Radu Popescu, precizează la rîndul ei, că "statut-au domn Radul vodă în urma lui Vladislav vodă. Acesta au făcut mănăstirea Tînganul". În plus în cuprinsul unei anaforale din 18 mai 1803, potrivit la hotarele proprietăţilor mănăstirii, ajunsă din 1721 metoh al Văcăreştilor, i se recunoaşte de asemenea drept ctitor pe "Radul vodă, feciorul lui Vladu vodă" ca şi în catagrafia eparhială a Ungro-Vlahiei din 1810 unde, la fel se consemnează că mănăstirea a fost ridicată de un  "Radu vodă".
Comentarii   
crispat
0 # Aferim!crispat 27-11-2009 18:52
Mulţumim pentru articol, şi pentru efortul de documentare. Multă putere de muncă în continuare!
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
Guest
0 # Radu cel FrumosGuest 07-07-2022 22:15
Very good article! Pity that the monastery was ruined. There should have been the wall paintings with the ctitor, Radu voivoda, and his wife. That's truly a pity.
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator
Adaugă comentariu
Pentru un dialog civilizat, articolele si comentariile care contin expresii vulgare, injurii catre alti utilizatori sau incita la violenta, ura, sunt defaimatoare, ofensatoare, promoveaza produse sau servicii, sau nu au legatura cu subiectul comentat, vor fi sterse. Responsabilitatea pentru articole si comentarii revine autorului acestora.
Campurile de mai jos marcate cu * sunt obligatorii.


Codul de securitate
Refriseaza codul / Introduceti codul in campul de mai jos

Vox Cernica TV